ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 607/2012

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a contestat Decizia nr.

75/2010, prin care pârâta se obliga la acordarea de măsuri reparatorii pentru

terenul ce face obiectul notificării nr. 650/2002.

Prin Sentința nr.

2435 din 14 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocând calitatea de autoritate

publică centrală a emitentului actului contestat și prevederile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

nr. 6609 din 9 noiembrie 2011, și-a declinat competența în favoarea

Tribunalului București, secția civilă, invocând dispozițiile speciale ale art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Constatându-se ivirea

conflictului negativ de competență, dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru

pronunțarea regulatorului de competență, potrivit art. 22 C. proc. civ.

Examinând actele

dosarului, se constată că, în raport cu obiectul acțiunii, competența materială

revine secției civile a Tribunalului București.

Astfel, obiectul

acțiunii în cauza de față îl constituie Decizia nr. 75/2010, emisă de

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care se propune

acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, pentru terenul ce

face obiectul notificării nr. 650/2002 formulată de acesta, conform Legii nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "Imobilele - terenuri și construcții -

preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data

intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau

companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept

public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.".

De asemenea, conform

art. 26 alin. (1) din actul normativ susmenționat, "Dacă restituirea în

natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea

învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la

art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri

sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu

este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită".

Analiza în ansamblu a

prevederilor Legii nr. 10/2001 degajă concluzia că legiuitorul a înțeles să

caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu

aplicarea acestui act normativ, chiar dacă actele emise în acest sens ar putea

fi calificate, într-o interpretare mai largă, ca fiind administrative.

În acest sens sunt

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care consacră regula

procedurală conform căreia competența de soluționare a litigiilor având ca

obiect dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire

în natură aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se

află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării, soluționarea recursului declarat împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunal fiind de competența curții de apel.

Cum Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 este o lege specială iar, potrivit unui

principiu de drept, legea specială derogă de la legea generală, rezultă că

dispozițiile acestui act normativ prevalează față de cele ale dreptului comun

în materie, această regulă fiind expres prevăzută chiar de Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, la art. 10 alin. (1) teza finală.

De altfel, în același

sens s-a statuat și prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată în recursul în interesul legii,

care, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, a stabilit că "Instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate".

Având în vedere cele

arătate, competența de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în favoarea

Tribunalul București, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul S.C., în contradictoriu cu

pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în favoarea

Tribunalului București, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2012.