ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3890/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 230 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului; a respins acțiunea formulată de reclamantele P.C.N. și P.T.S., în contradictoriu cu pârâții Universitatea „S.H.” și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că reclamantele au solicitat cenzurarea refuzului celor doi pârâți de a efectua demersurile legale, potrivit competențelor acestora, de a fi eliberate diplome de licență și suplimentele la acestea, din perspectiva aplicării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de către pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, reținând că există identitate între persoana celor două reclamante și persoanele care se pot adresa instanței de contencios administrativ pentru analizarea pretinsului refuz nejustificat de a emite actele aflate în discuție.

De asemenea, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, atât pentru acțiunea introductivă, cât și pentru cererea de chemare în garanție, având în vedere împrejurarea că reclamantele au solicitat obligarea acestuia la eliberarea formularelor pentru eliberarea diplomelor de licență, competență prevăzută de dispozițiile legale în sarcina sa. Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reținut că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate; că la data înscrierii reclamantelor în anul I de studii se aplicau prevederile H.G.

nr. 1609/2004 pentru modificarea anexelor nr. 1 - 3 la H.G. nr. 410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior, iar specializarea „absolvită" de reclamante în cadrul Universității „S.H." (și anume Drept) era acreditată doar pentru forma de învățământ „ZI" și autorizată provizoriu să funcționeze doar la forma de învățământ „FR”, însă nu avea acreditare sau autorizare provizorie de funcționare pentru forma de învățământ „ID”.

Curtea a reținut că nu poate fi invocată o situație de discriminare în raport de alți absolvenți ai pârâtei S.H., având în vedere că reclamanții nu au dovedit împrejurarea că au urmat studiile la aceleași forme de învățământ și specialități ca și absolvenții cărora le-ar fi fost eliberate diplomele de licență și a suplimentelor la aceste diplome, prin urmare nici existența unui tratament juridic distinct unor situații similare, fără o bază obiectivă, neavând relevanță împrejurarea că angajatorii unor alți absolvenți ar considera drept valabilă diploma. Având în vedere aceste considerente, Curtea a respins ca neîntemeiată acțiunea introductivă, apreciind drept justificat refuzul celor doi pârâți de a elibera reclamantelor diploma de licență și suplimentul la diploma de licență și, în consecință, a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele P.C.N. și P.T.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., se aduc, în esență, critici sentinței atacate în sensul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii. Arată recurentele-reclamante că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu au calitatea de absolvenți și că astfel nu există temei legal pentru eliberarea diplomelor, de vreme ce nici pârâta nu a contestat faptul că acestea au urmat și absolvit cursurile facultății. Recurentele-reclamante invocă practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în susținerea poziției lor.

Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Teleorman, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență și a altor acte de studii reclamantelor, care sunt absolvente ale Facultății de Drept și Administrație Publică București, din cadrul Universității „S.H.”. În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamante, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. În cauza de față, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea „S.H.” din București este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome sau unui organ central al administrației publice. Prin urmare, pârâta aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. În cauza de față, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul conflict negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ. Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H.

din București este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Teleorman, competent și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege. Soluționând cauza de față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Teleorman, secția de contencios administrativ și fiscal, care va avea în vedere și motivele de recurs invocate de reclamante, ce privesc fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de P.C.N. și P.T.S. împotriva Sentinței civile nr. 230 din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Teleorman, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 octombrie 2012. Procesat de GGC - AZ