ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3890/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 230 din 16 ianuarie

2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active

și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului; a respins acțiunea formulată

de reclamantele P.C.N. și P.T.S., în contradictoriu cu pârâții Universitatea

„S.H.” și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ca neîntemeiată;

a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că reclamantele

au solicitat cenzurarea refuzului celor doi pârâți de a efectua demersurile

legale, potrivit competențelor acestora, de a fi eliberate diplome de licență

și suplimentele la acestea, din perspectiva aplicării art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004.

Instanța a respins

excepția lipsei calității procesuale active invocată de către pârâtul

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, reținând că există

identitate între persoana celor două reclamante și persoanele care se pot

adresa instanței de contencios administrativ pentru analizarea pretinsului

refuz nejustificat de a emite actele aflate în discuție.

De asemenea, instanța

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, atât pentru acțiunea

introductivă, cât și pentru cererea de chemare în garanție, având în vedere

împrejurarea că reclamantele au solicitat obligarea acestuia la eliberarea

formularelor pentru eliberarea diplomelor de licență, competență prevăzută de

dispozițiile legale în sarcina sa.

Cu privire la fondul

cauzei, Curtea a reținut că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei

absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o

specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze

provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de

facultate; că la data înscrierii reclamantelor în anul I de studii se aplicau

prevederile H.G. nr. 1609/2004 pentru modificarea anexelor nr. 1 - 3 la H.G.

nr. 410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate

să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior, iar

specializarea „absolvită" de reclamante în cadrul Universității

„S.H." (și anume Drept) era acreditată doar pentru forma de învățământ

„ZI" și autorizată provizoriu să funcționeze doar la forma de învățământ

„FR”, însă nu avea acreditare sau autorizare provizorie de funcționare pentru

forma de învățământ „ID”.

Curtea a reținut că

nu poate fi invocată o situație de discriminare în raport de alți absolvenți ai

pârâtei S.H., având în vedere că reclamanții nu au dovedit împrejurarea că au

urmat studiile la aceleași forme de învățământ și specialități ca și

absolvenții cărora le-ar fi fost eliberate diplomele de licență și a

suplimentelor la aceste diplome, prin urmare nici existența unui tratament

juridic distinct unor situații similare, fără o bază obiectivă, neavând

relevanță împrejurarea că angajatorii unor alți absolvenți ar considera drept

valabilă diploma.

Având în vedere

aceste considerente, Curtea a respins ca neîntemeiată acțiunea introductivă,

apreciind drept justificat refuzul celor doi pârâți de a elibera reclamantelor

diploma de licență și suplimentul la diploma de licență și, în consecință, a

respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamantele P.C.N. și P.T.S., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin cererea de

recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., se aduc, în esență, critici sentinței atacate în sensul că

instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal și dată cu

aplicarea greșită a legii.

Arată

recurentele-reclamante că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu au

calitatea de absolvenți și că astfel nu există temei legal pentru eliberarea

diplomelor, de vreme ce nici pârâta nu a contestat faptul că acestea au urmat

și absolvit cursurile facultății.

Recurentele-reclamante

invocă practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în susținerea poziției

lor.

Înainte de a analiza motivele

de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Teleorman, secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Obiectul prezentului

litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență și a altor acte de

studii reclamantelor, care sunt absolvente ale Facultății de Drept și

Administrație Publică București, din cadrul Universității „S.H.”.

În alt registru de

idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de

autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea

nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept

privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt

autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București,

ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe de altă parte,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era

în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamante, nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

În cauza de față,

Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea „S.H.” din București este o persoană juridică de drept privat, de

utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de

învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome

sau unui organ central al administrației publice.

Prin urmare, pârâta

aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de

vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

În cauza de față, o

asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezentul conflict

negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul

că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios

administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H. din București este o autoritate

publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d)

C. proc. civ.

În cauză, fiind vorba

de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la

emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ revine

secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Teleorman,

competent și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din

aceeași lege.

Soluționând cauza de

față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu

dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312

alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului Teleorman, secția de contencios administrativ și fiscal, care va

avea în vedere și motivele de recurs invocate de reclamante, ce privesc fondul

pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de P.C.N. și P.T.S. împotriva Sentinței civile nr. 230 din 16 ianuarie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Teleorman,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ