ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 342/2013

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 11 mai 2012, sub nr. 1087/54/2012 reclamantul

B.C.M. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea "S.H." București și

a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului

și Sportului, solicitând obligarea pârâtei Universitatea "S.H." București

la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, în termen de 30

de zile de la pronunțarea sentinței și cerere de chemare în garanție a Ministerului

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe tipizarea formularelor

de diplomă de licență pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la rămânerea

definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății de 1.500 RON penalități

pe zi de întârziere.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a urmat cursurile Facultății de Psihologie a Universității

„S.H.” din București, fiind absolvent în promoția 2009, Universitatea „S.H.” i-a

eliberat adeverința de licențiat din 23 iulie 2009, iar după împlinirea termenului

de 12 luni de valabilitate a adeverinței a solicitat decanului Facultății eliberarea

diplomei de licență.

A mai arătat reclamantul

că pârâta nu a răspuns la această adresă în termenul prevăzut de art. 2 alin.

(1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, astfel că a solicitat în instanță obligarea

la soluționarea cererii.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Legii învățământului

nr. 84/1995, Legii nr. 1/2011 și dispozițiile art. 15 alin. (1) din Constituția

României.

generat conflictul negativ de competență

2.1. Prin sentința

nr. 662/2012 pronunțată la data de 12 iunie 2012 de Curtea de Apel Craiova în Dosarul

nr. 1087/54/2012 a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulată

de reclamantul B.C.M. în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. și a cererii

de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

sentință, s-a reținut că pârâta Universitatea „S.H.” este o autoritate publică locală,

iar în conformitate cu art. 10 din Legea nr. 554/2004 competența materială a soluționării

cauzei revine Tribunalului Mehedinți, secția contencios administrativ.

2.2. Învestit cu soluționarea

cauzei, prin declinare de competentă, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a de contencios

administrativ și fiscal prin sentința nr. 3256 din data de 6 septembrie 2012 a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova și, constatând

ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți

de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a pronunța această

soluție, Tribunalul Mehedinți a reținut că potrivit art. 1 din Legea nr. 443/2002

s-a înființat Universitatea „S.H.” din București ca instituție de învățământ superior,

persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național

de învățământ.

A mai reținut tribunalul

că, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ, prin noțiunea de autoritate publică se înțelege orice organ de stat

sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică,

pentru satisfacerea unui interes legitim public, fiind asimilate autorităților publice

în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care potrivit legii,

au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu

public, în regim de putere publică.

A concluzionat instanța

că, din interpretarea celor două texte legale, rezultă că Universitatea „S.H.” este

asimilată unei autorități publice centrale, fiind competentă să presteze un serviciu

public, iar față de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora

litigiile privind actele administrative emise și încheiate de autoritățile publice

centrale sunt de competența, în primă instanță a curților de apel, competența soluționării

cauzei aparține Curții de Apel Craiova.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra conflictului negativ de competență

de drept relevante

Înalta Curte

constatând îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3) C. proc.

civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei,

precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Așa cum s-a arătat anterior,

obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ îl reprezintă, în principal,

obligarea unei instituții de învățământ superior să elibereze diploma de licență

și suplimentul la diplomă.

Pârâta Universitatea „S.H.”

din București este o autoritate publică, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1)

lit. b) teza întâi din Legea nr. 554/2004.

Universitatea „S.H.” din

București

a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca instituție de învățământ superior,

persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național

de învățământ.

Totodată, potrivit

art. 121 din Legea nr. 1/2011, Ministerul Educației Naționale (Ministerul Educației,

Cercetării Tineretului și Sportului) este autoritate publică și este abilitat să

urmărească, să controleze aplicarea și respectarea reglementărilor legale în domeniul

învățământului superior , de asemenea, controlează modul în care universitățile

își exercită autonomia universitară, își asumă misiunea generală și pe cea proprie

și își exercită răspunderea publică.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,

nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național

de învățământ pe același palier cu Ministerul Educației Naționale, neavând aceleași

competențe și responsabilități ca instituție publică, responsabilă de fundamentarea

și aplicarea strategiei globale a învățământului.

Aceste prerogative legale

revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile

administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În speță, Universitatea

„S.H.” din București nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă,

întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică,

la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

„S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere

teritorial.

În alți termeni, Universitatea

„S.H.” din București nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată

drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act

normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale.

Față de argumentele expuse,

Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente

material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după

caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației

publice; (ii) criteriul valoric.

În cauza de față, este

aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității

publice pârâte - Universitatea „S.H.” din București - competența de soluționare

a litigiului revine tribunalului.

De asemenea, se cuvine

a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii

și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față,

este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală

care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

de competență

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția a

II-a, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamantul B.C.M., pârâtul Universitatea S.H. și chematul în garanție

Ministerul Educației Naționale (Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și

Sportului) în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția a II-a, de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie

2013.