ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1385/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

și procedura derulată în primă instanță

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, reclamantul U.T.F. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești solicitând instanței ca prin hotărârea ce

o va pronunța în cauză să dispună anularea Ordinul Ministrului Justiției nr.

409 din 30 ianuarie 2009 și obligarea acestuia din urmă la plata unei

despăgubiri, reprezentând daune materiale, egale cu diferența dintre salariul

ce i s-ar fi cuvenit și salariul efectiv încasat ca urmare a ordinului

contestat, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

În temeiul art. 15

din Legea nr. 554/2004, reclamantul a solicitat și suspendarea actului

administrativ anterior individualizat până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei.

Pârâtul Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești a formulat întâmpinare în care a

solicitat respingerea acțiunii reclamantului.

instanțe

Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 424

din 22 ianuarie 2010, a respins capătul principal de cerere privind anularea

actului din cadrul acțiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiat, și a

respins capătul de cerere privind suspendarea executării actului ca fiind rămas

fără obiect.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, faptul că până la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 204/2009 se poate considera că O.U.G.

nr. 222/2008 a produs efecte juridice și a constituit temeiul legal în baza

căruia a fost emis ordinul contestat în cauză.

În ceea ce privește

capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării ordinului în discuție,

prima instanță a constatat ca fiind rămas fără obiect, față de împrejurarea că

O.U.G. nr. 222/2008, în temeiul căreia a fost emis Ordinul nr. 409 din 30 ianuarie

2009, a fost respinsă prin Legea nr. 204/2009, publicată în M. Of. nr. 389/09.06.2009,

ordinul încetându-și astfel efectele.

de reclamant

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul U.T.F., care a solicitat modificarea sa, în sensul

admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac,

încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei

legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate:

Ordinul atacat a fost

emis cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, în condițiile în

care O.U.G. nr. 222/2008 a fost adoptată la o dată ulterioară numirii sale în funcția

publică.

Recurentul a susținut

faptul că, în raport de prevederile art. 2 din Legea nr. 293/2004 și art. 2

alin. (1) din H.G. nr. 1849/2004, nu se poate susține că activitatea funcționarilor

publici din Administrația Națională a Penitenciarelor este similară cu cea a unui

angajat din sistemul bugetar, statutul special al funcționarului public din sistemul

administrației penitenciare fiind conferit de natura atribuțiilor de serviciu care

implică îndatoriri și riscuri deosebite.

În plus, recurentul a

precizat faptul că salarizarea funcționarilor publici cu statut special din sistemul

penitenciar a fost stabilită până la data de 01 ianuarie 2010 de O.G. nr. 64/2006,

aprobată prin Legea nr. 462/2006, modificată și completată prin O.G. nr. 20/2007,

aprobată prin Legea nr. 187/2007; ultima modificare și completare a O.G. nr. 64/2006

a fost adusă prin O.G. nr. 8/2008.

Intimatul Ministerul Justiției

a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A susținut că Ordinul

Ministrului Justiției nr. 409 din 30 ianuarie 2009 a fost emis în baza și în executarea

legii, temeiul acestuia fiind O.U.G. nr. 222/2008, act normativ care a produs efecte

juridice depline până în momentul respingerii prin Legea nr. 204/2009.

Cu alte cuvinte, nu este

vorba de aplicarea greșită a legii, în discuție fiind un text de lege care nu ridică

probleme de interpretare, O.U.G. nr. 222/2008 fiind pe deplin aplicabilă și în ceea

ce privește stabilirea drepturilor salariale ale directorilor din A.N.P, fiind fără

relevanță în speță, împrejurarea că salarizarea personalului din sistemul penitenciarelor

este stabilită prin lege specială, respectiv O.G. nr. 64/2006.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză,

și a realizat o încadrare juridică adecvată.

de drept relevante

Obiectul cererii deduse

judecății îl reprezintă anularea Ordinului nr. 409 din 30 ianuarie 2009 prin care

Ministrul Justiției și Libertăților Cetățenești a dispus, la art. II, că, în perioada

ianuarie - decembrie 2009, unica formă de remunerare a directorilor generali adjuncți

ai Administrației Naționale a Penitenciarelor, domnii comisari șefi de penitenciare

I.C.M. și U.T.F., o reprezintă o sumă egală cu indemnizația prevăzută de lege pentru

funcția de secretar de stat din ministere, respectiv suma de 5.648 RON.

După cum rezultă din preambulul

său, ordinul în discuție a fost emis în aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 222/2008

pentru modificarea art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008 privind măsurile

economico-financiare la nivelul unor operatori economici și unele măsuri referitoare

la remunerarea conducătorilor și adjuncților conducătorilor autorităților și instituțiilor

publice centrale și locale.

În mod corect, prima instanță

a reținut faptul că acest act normativ are o aplicabilitate imediată, inclusiv raporturilor

de serviciu ale funcționarilor publici care sunt în derulare la momentul intrării

sale în vigoare.

De altfel, este menționat

faptul că, în art. IV din O.U.G. nr. 222/2008, se prevede că se aplică conducătorilor

și adjuncților conducătorilor autorităților și instituțiilor publice „a căror remunerație

depășește, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, nivelul

indemnizației”.

Cu alte cuvinte, Ordinul

Ministrului Justiției și Libertăților Cetățenești nr. 409 din 30 ianuarie 2009 a

fost emis în baza și în executarea O.U.G. nr. 222/2008, act normativ care a produs

efecte juridice depline până la momentul respingerii sale prin Legea nr. 204/2009.

adoptate în recurs

Față de împrejurarea că

instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative anterior

indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat

la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de U.T.F. împotriva sentinței nr. 424 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2011.