ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5272/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.I. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea ordinului nr. 409 din 31 ianuarie 2009 emis de pârât și obligarea acestuia din urmă la plata unei despăgubiri, reprezentând daune materiale, egale cu diferența dintre salariul ce i s-ar fi cuvenit și salariul efectiv încasat ca urmare a ordinului contestat, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

În temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a solicitat și suspendarea actului administrativ anterior individualizat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4353 din 08 decembrie 2009, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, faptul că, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 204/2009, se poate considera că O.U.G. nr. 222/2008 a produs efecte juridice și a constituit temeiul legal în baza căruia a fost emis ordinul contestat în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B.I., care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate: Ordinul atacat a fost emis cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, în condițiile în care O.U.G. nr. 222/2008 a fost adoptată la o dată ulterioară numirii sale în funcția publică.

Recurentul a susținut faptul că, în raport de prevederile art. 2 din Legea nr. 293/2004 și art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1849/2004, nu se poate susține că activitatea funcționarilor publici din Administrația Națională a Penitenciarelor este similară cu cea a unui angajat din sistemul bugetar, statutul special al funcționarului public din sistemul administrației penitenciare fiind conferit de natura atribuțiilor de serviciu care implică îndatoriri și riscuri deosebite. În plus, recurentul a precizat faptul că salarizarea funcționarilor publici cu statut special din sistemul penitenciar a fost stabilită până la data de 01 ianuarie 2010 de O.G. nr. 64/2006, aprobată prin Legea nr. 462/2006, modificată și completată prin O.G.

nr. 20/2007, aprobată prin Legea nr. 187/2007; ultima modificare și completare a O.G. nr. 64/2006 a fost adusă prin O.G. nr. 8/2008. Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare: Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă anularea ordinului nr. 409 din 31 ianuarie 2009 prin care Ministrul Justiției și Libertăților Cetățenești a dispus, la art. 1, că, în perioada ianuarie-decembrie 2009, unica formă de remunerare a directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, comisar șef de penitenciare B.I., o reprezintă o sumă egală cu indemnizația prevăzută de lege pentru funcția de secretar de stat din ministere, respectiv suma de 6.691 RON. După cum rezultă din preambulul său, ordinul în discuție a fost emis în aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 222/2008 pentru modificarea art. 3 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008 privind măsurile economico-financiare la nivelul unor operatori economici și unele măsuri referitoare la remunerarea conducătorilor și adjuncților conducătorilor autorităților și instituțiilor publice centrale și locale.

În mod corect, prima instanță a reținut faptul că acest act normativ are o aplicabilitate imediată, inclusiv raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici care sunt în derulare la momentul intrării sale în vigoare. De altfel, este menționat faptul că, în art. 4 din O.U.G. nr. 222/2008, se prevede că se aplică conducătorilor și adjuncților conducătorilor autorităților și instituțiilor publice „a căror remunerație depășește, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, nivelul indemnizației (...)”. Cu alte cuvinte, Ordinul Ministrului Justiției și Libertăților Cetățenești nr. 409 din 31 ianuarie 2009 a fost emis în baza și în executarea O.U.G. nr. 222/2008, act normativ care a produs efecte juridice depline până la momentul respingerii sale prin Legea nr. 204/2009.

Față de împrejurarea că instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.I. împotriva sentinței nr. 4353 din 08 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2010.