ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5272/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.I. a

chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea

ordinului nr. 409 din 31 ianuarie 2009 emis de pârât și obligarea acestuia din urmă

la plata unei despăgubiri, reprezentând daune materiale, egale cu diferența dintre

salariul ce i s-ar fi cuvenit și salariul efectiv încasat ca urmare a ordinului

contestat, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

În temeiul art. 15 din

Legea nr. 554/2004, reclamantul a solicitat și suspendarea actului administrativ

anterior individualizat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Pârâtul Ministerul Justiției

și Libertăților Cetățenești a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea

acțiunii reclamantului.

Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4353 din 08

decembrie 2009, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut, în esență, faptul că, până la momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 204/2009, se poate considera că O.U.G. nr. 222/2008 a produs

efecte juridice și a constituit temeiul legal în baza căruia a fost emis ordinul

contestat în cauză.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul B.I., care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii

acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac,

încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 C. proc. civ., recurentul

a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate:

Ordinul atacat a fost

emis cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, în condițiile în

care O.U.G. nr. 222/2008 a fost adoptată la o dată ulterioară numirii sale în funcția

publică.

Recurentul a susținut

faptul că, în raport de prevederile art. 2 din Legea nr. 293/2004 și art. 2

alin. (1) din H.G. nr. 1849/2004, nu se poate susține că activitatea funcționarilor

publici din Administrația Națională a Penitenciarelor este similară cu cea a unui

angajat din sistemul bugetar, statutul special al funcționarului public din sistemul

administrației penitenciare fiind conferit de natura atribuțiilor de serviciu care

implică îndatoriri și riscuri deosebite.

În plus, recurentul a

precizat faptul că salarizarea funcționarilor publici cu statut special din sistemul

penitenciar a fost stabilită până la data de 01 ianuarie 2010 de O.G. nr. 64/2006,

aprobată prin Legea nr. 462/2006, modificată și completată prin O.G. nr. 20/2007,

aprobată prin Legea nr. 187/2007; ultima modificare și completare a O.G. nr. 64/2006

a fost adusă prin O.G. nr. 8/2008.

Intimatul Ministerul Justiției

a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare:

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză,

și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Obiectul cererii deduse

judecății îl reprezintă anularea ordinului nr. 409 din 31 ianuarie 2009 prin care

Ministrul Justiției și Libertăților Cetățenești a dispus, la art. 1, că, în perioada

ianuarie-decembrie 2009, unica formă de remunerare a directorului general al Administrației

Naționale a Penitenciarelor, comisar șef de penitenciare B.I., o reprezintă o sumă

egală cu indemnizația prevăzută de lege pentru funcția de secretar de stat din ministere,

respectiv suma de 6.691 RON.

După cum rezultă din preambulul

său, ordinul în discuție a fost emis în aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 222/2008

pentru modificarea art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008 privind măsurile

economico-financiare la nivelul unor operatori economici și unele măsuri referitoare

la remunerarea conducătorilor și adjuncților conducătorilor autorităților și instituțiilor

publice centrale și locale.

În mod corect, prima instanță

a reținut faptul că acest act normativ are o aplicabilitate imediată, inclusiv raporturilor

de serviciu ale funcționarilor publici care sunt în derulare la momentul intrării

sale în vigoare.

De altfel, este menționat

faptul că, în art. 4 din O.U.G. nr. 222/2008, se prevede că se aplică conducătorilor

și adjuncților conducătorilor autorităților și instituțiilor publice „a căror remunerație

depășește, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, nivelul

indemnizației (...)”.

Cu alte cuvinte, Ordinul

Ministrului Justiției și Libertăților Cetățenești nr. 409 din 31 ianuarie 2009 a

fost emis în baza și în executarea O.U.G. nr. 222/2008, act normativ care a produs

efecte juridice depline până la momentul respingerii sale prin Legea nr. 204/2009.

Față de împrejurarea că

instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative anterior

indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.,

raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.I. împotriva sentinței nr. 4353 din 08 decembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2010.