ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1289/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

119/F-CONT din 2 iunie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată

de reclamanta SC E.J. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al

Audiovizualului, prin care solicita anularea deciziei nr. 177 emisă de pârât la

19 ianuarie 2010, prin care reclamantei i s-a aplicat o amendă contravențională

de 10.000 RON.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Dispozițiile art. 74

alin. (3) și art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, stabilesc obligația distribuitorilor

prin rețelele de comunicație electronice de a include ofertele în programele de

servicii, iar modificarea ofertei de servicii de programe urmează să se facă numai

cu acordul Consiliului Național al Audiovizualului. Textele introduc norme de comportament

obligatorii pentru agenții economici a căror activitate se înscrie în aria de reglementare

a actului normativ precitat, iar potrivit art. 90 alin. (1) lit. j), nerespectarea

acestor dispoziții legale atrage sancțiunea contravențională prevăzută la alin.

(2), respectiv amenda de la 10.000 RON la 200.000 RON.

Arată prima instanță că,

în cauză, încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (3) și art. 82 alin. (1) din Legea

audiovizualului nu este contestată, susținându-se numai că nu poate fi aplicată

sancțiunea datorită lipsei intenției și a cazului fortuit, justificate prin deficiențele

ce au intervenit la receptoarele contravenientei.

Or, se arată în considerentele

sentinței atacate, cazul fortuit, definit ca fiind acea împrejurare de fapt imprevizibilă,

de neînlăturat și care împiedică în mod obiectiv comportamentul firesc și legal

al persoanei aflată într-o astfel de situație, este de natură să înlăture răspunderea

acesteia, chiar dacă nu are caracter absolut sub aspectul imprevizibilității și

invincibilității, nu se regăsește în cauză. Eventualele deficiențe, de altfel nedovedite,

nu au caracter imprevizibil și nici de neînlăturat și nu constituie un caz fortuit

în sensul acceptat în doctrina juridică, astfel încât nu poate determina exonerarea

de răspundere și nici nu înlătură caracterul contravențional al faptelor săvârșite.

În aceste condiții, apreciază

instanța de fond, în mod corect s-a reținut săvârșirea contravențiilor prevăzute

de textele de lege precitate și s-a luat măsura sancționării acestora.

Sub aspectul individualizării

sancțiunii, este adevărat că pârâta poate să decidă în raport de gravitatea faptei,

fiind în măsură să stabilească și o sancțiune nepecuniară, respectiv aplicarea unei

somații publice. Acest atribut al Consiliului, trebuie însă privit nu numai în raport

de numărul persoanelor ce au beneficiat de programele în plus ce se retransmiteau,

dar și de faptul că - așa cum chiar contravenienta recunoaște - pentru o faptă similară

a mai fost sancționată cu somație publică.

Perseverența în săvârșirea

aceleiași contravenții constituie un motiv suficient de puternic care să justifice

aprecierea pârâtei, în sensul că fapta nu este minoră și se impune aplicarea unei

amenzi contravenționale, amendă care de altfel a fost stabilită la minimul prevăzut

de lege.

Este adevărat, reține

prima instanță, că potrivit art. 94 din Legea nr. 504/2002, actul normativ special

se completează cu dispozițiile O.G. nr. 2/2001, dispoziții care în art. 16 stabilesc

elementele obligatorii ce trebuie să se regăsească într-un proces-verbal de contravenție.

Printre acestea se numără și termenul de exercitare a căii de atac și organul la

care aceasta trebuie depusă, însă art. 17 din aceeași ordonanță enumără în mod limitativ

mențiunile a căror absență atrage nulitatea actului contravențional, enumerare care

nu include cele două elemente invocate de reclamantă și, mai mult, aceasta nu a

dovedit care este prejudiciul încercat în absența acestor mențiuni.

Prin urmare, instanța

de fond reține că reclamanta nu a pretins și nici nu a dovedit că prin nemenționarea

celor două elemente mai sus amintite a fost vătămată și vătămarea nu poate fi altfel

înlăturată [art. 105 alin. (2) C. proc. civ.].

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta.

Prin cererea de recurs

se aduc, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- în primul rând, se susține

că în mod greșit instanța de fond a apreciat că motivul de nulitate prevăzut de

art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 nu este aplicabil întrucât nu s-a dovedit

în speță existența unui prejudiciu deși, urmare a neprecizării termenului de exercitare

a căii de atac și a organului la care se depune plângerea, eronat a introdus cererea

la Judecătoria Râmnicu Vâlcea;

- în al doilea rând, se

arată că în mod greșit s-a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 74

alin. (3), art. 82 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările

și completările ulterioare, întrucât caracterul contravențional al faptei este înlăturat

de intervenția unui caz fortuit, respectiv deficiențele receptorului de programe

care au determinat ca unele programe aprobate să nu fie recepționate de abonați,

iar altele neaprobate să fie recepționate;

- în al treilea rând,

se menționează că în mod greșit s-a apreciat că decizia nr. 177 din 19 ianuarie

2010 a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 90 alin. (3) și (4) din Legea

nr. 504/2002.

Se menționează că în urma

somației publice a remediat situația apărută în localitățile menționate prin decizia

nr. 874/2009 emisă de intimat, însă în comuna M., județul Sibiu, nu a reușit în

timp util intrarea în legalitate, întrucât societatea este nouă în acest domeniu.

De asemenea, amenda este foarte mare ținând seama de împrejurările săvârșirii faptei,

de gravitatea acesteia, de faptul că nu a mai fost sancționată contravențional,

precum și de numărul foarte mic de abonați din această comună de aproximativ 1.000

de locuitori.

În opinia recurentei,

nu se poate reține reaua sa credință, respectiv intenția de a prejudicia instituțiile

statului sau abonații, astfel că nu sunt întrunite condițiile esențiale pentru atragerea

răspunderii societății.

Intimatul-pârât Consiliul

Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, apreciind ca legală și temeinică sentința recurată și combătând

criticile recurentei-reclamante.

În esență, s-a menționat

că obligația respectării dispozițiilor din domeniul audiovizualului incumbă, în

egală măsură, tuturor celor care dețin o licență audio vizuală sau un aviz de retransmisie

și care desfășoară astfel de activități în acest domeniu, astfel că faptele recurentei

care încalcă dispozițiile legale, de altfel recunoscute, în mod corect au fost sancționate

prin decizia nr. 177/2010 contestată.

recurs.

Înalta Curte, analizând

recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul

cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru

considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel cum rezultă din

expunerea rezumativă prezentată anterior, recurenta-reclamantă a fost sancționată

prin decizia nr. 177 din 19 ianuarie 2010 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului

cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin.

(3) și ale art. 82 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările

și completările ulterioare, pentru faptele reținute în cuprinsul deciziei menționate,

care nu au fost contestate de reclamantă nici la instanța de fond și nici în recurs.

Prima critică formulată

de recurenta-reclamantă este nefondată.

Dispozițiile legale incidente

cauzei deduse judecății sunt cele ale legii speciale, a audiovizualului nr. 504/2002,

cu modificările și completările ulterioare, care se aplică cu prioritate, fiind

incident principiul de drept specialia generalibus derogant.

Este adevărat că nu este

menționat în cuprinsul deciziei contestate termenul de exercitare a căii de atac

și organul la care se depune plângerea, ca elemente ce țin de motivarea actului

administrativ, însă acest fapt nu atrage nulitatea deciziei nr. 177/2010.

Recurenta-reclamantă și-a

exercitat dreptul de acces la justiție fără nicio restricție sau decădere, astfel

că nu a existat în cauză o vătămare a acesteia din această perspectivă. Prin urmare,

argumentele în susținerea primei critici nu pot fi reținute ca fiind fondate.

Cea de-a doua critică

formulată este, de asemenea, nefondată. Însăși recurenta-reclamantă a recunoscut

faptul că în urma somației publice primite nu a reușit în timp util să intre în

legalitate în ceea ce privește neregulile constatate în comuna M., județul Sibiu,

prin raportul de constatare din 12 ianuarie 2010, menționate și în cuprinsul deciziei

nr. 177 din 19 ianuarie 2010.

Recurenta-reclamantă trebuia

să respecte dispozițiile din domeniul audiovizualului ca deținătoare a avizului

de retransmisie nr. X din 06 octombrie 2009 pentru localitatea M., județul Sibiu,

incumbându-i obligația remedierii deficiențelor receptorului de programe despre

care a menționat. Aceste deficiențe nu pot fi încadrate într-un caz fortuit cu atât

mai mult cu cât și anterior emiterii deciziei de sancționare contestate a fost sancționată

cu somație publică prin decizia nr. 874 din 06 octombrie 2009 și nu a intrat în

legalitate, continuând în localitatea menționată să retransmită în plus 27 de servicii

de programe fără a fi înscrise în oferta de servicii și fără a solicita acordul

Consiliului cu privire la modificarea structurii acesteia, iar 15 programe, deși

înscrise în oferta aprobată de Consiliu, nu erau retransmise.

Prin urmare, în mod corect

a fost emisă decizia nr. 177/2010 a cărei legalitate a fost confirmată de instanța

de fond.

Referitor la cea de-a

treia critică formulată, instanța de recurs reține că și aceasta este nefondată,

întrucât au fost respectate prevederile art. 90 alin. (3) și (4) din Legea nr. 504/2002.

Toate argumentele expuse

de recurentă în susținerea acestei critici nu pot fi reținute. Nu prezintă relevanță

numărul abonaților, mărimea comunei și nici celelalte împrejurări înfățișate de

recurenta-reclamantă pentru exonerarea de amendă aplicată, cât timp recurenta-reclamantă

a manifestat perseverență în săvârșirea contravențiilor în domeniul audiovizualului,

fiind și anterior sancționată prin decizia nr. 874 din 06 octombrie 2009, prin somație

publică.

În mod corect instanța

de fond a apreciat că individualizarea sancțiunii s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 menționată, potrivit cărora „individualizarea

sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta

lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum

și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult 1 an”.

Față de toate considerentele

expuse, instanța de recurs apreciază că sentința recurată este temeinică și legală.

În consecință, în temeiul

art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC E.J. SRL împotriva sentinței nr. 119/F-CONT din 2 iunie 2010 a

Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 martie 2011.