ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1289/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin sentința nr. 119/F-CONT din 2 iunie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta SC E.J. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, prin care solicita anularea deciziei nr. 177 emisă de pârât la 19 ianuarie 2010, prin care reclamantei i s-a aplicat o amendă contravențională de 10.000 RON. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Dispozițiile art. 74 alin. (3) și art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, stabilesc obligația distribuitorilor prin rețelele de comunicație electronice de a include ofertele în programele de servicii, iar modificarea ofertei de servicii de programe urmează să se facă numai cu acordul Consiliului Național al Audiovizualului.

Textele introduc norme de comportament obligatorii pentru agenții economici a căror activitate se înscrie în aria de reglementare a actului normativ precitat, iar potrivit art. 90 alin. (1) lit. j), nerespectarea acestor dispoziții legale atrage sancțiunea contravențională prevăzută la alin. (2), respectiv amenda de la 10.000 RON la 200.000 RON. Arată prima instanță că, în cauză, încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (3) și art. 82 alin. (1) din Legea audiovizualului nu este contestată, susținându-se numai că nu poate fi aplicată sancțiunea datorită lipsei intenției și a cazului fortuit, justificate prin deficiențele ce au intervenit la receptoarele contravenientei.

Or, se arată în considerentele sentinței atacate, cazul fortuit, definit ca fiind acea împrejurare de fapt imprevizibilă, de neînlăturat și care împiedică în mod obiectiv comportamentul firesc și legal al persoanei aflată într-o astfel de situație, este de natură să înlăture răspunderea acesteia, chiar dacă nu are caracter absolut sub aspectul imprevizibilității și invincibilității, nu se regăsește în cauză. Eventualele deficiențe, de altfel nedovedite, nu au caracter imprevizibil și nici de neînlăturat și nu constituie un caz fortuit în sensul acceptat în doctrina juridică, astfel încât nu poate determina exonerarea de răspundere și nici nu înlătură caracterul contravențional al faptelor săvârșite.

În aceste condiții, apreciază instanța de fond, în mod corect s-a reținut săvârșirea contravențiilor prevăzute de textele de lege precitate și s-a luat măsura sancționării acestora. Sub aspectul individualizării sancțiunii, este adevărat că pârâta poate să decidă în raport de gravitatea faptei, fiind în măsură să stabilească și o sancțiune nepecuniară, respectiv aplicarea unei somații publice. Acest atribut al Consiliului, trebuie însă privit nu numai în raport de numărul persoanelor ce au beneficiat de programele în plus ce se retransmiteau, dar și de faptul că - așa cum chiar contravenienta recunoaște - pentru o faptă similară a mai fost sancționată cu somație publică. Perseverența în săvârșirea aceleiași contravenții constituie un motiv suficient de puternic care să justifice aprecierea pârâtei, în sensul că fapta nu este minoră și se impune aplicarea unei amenzi contravenționale, amendă care de altfel a fost stabilită la minimul prevăzut de lege.

Este adevărat, reține prima instanță, că potrivit art. 94 din Legea nr. 504/2002, actul normativ special se completează cu dispozițiile O.G. nr. 2/2001, dispoziții care în art. 16 stabilesc elementele obligatorii ce trebuie să se regăsească într-un proces-verbal de contravenție. Printre acestea se numără și termenul de exercitare a căii de atac și organul la care aceasta trebuie depusă, însă art. 17 din aceeași ordonanță enumără în mod limitativ mențiunile a căror absență atrage nulitatea actului contravențional, enumerare care nu include cele două elemente invocate de reclamantă și, mai mult, aceasta nu a dovedit care este prejudiciul încercat în absența acestor mențiuni. Prin urmare, instanța de fond reține că reclamanta nu a pretins și nici nu a dovedit că prin nemenționarea celor două elemente mai sus amintite a fost vătămată și vătămarea nu poate fi altfel înlăturată [art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.]. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta. Prin cererea de recurs se aduc, în esență, următoarele critici sentinței recurate: - în primul rând, se susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că motivul de nulitate prevăzut de art. 16 alin. (1) din O.G.

nr. 2/2001 nu este aplicabil întrucât nu s-a dovedit în speță existența unui prejudiciu deși, urmare a neprecizării termenului de exercitare a căii de atac și a organului la care se depune plângerea, eronat a introdus cererea la Judecătoria Râmnicu Vâlcea; - în al doilea rând, se arată că în mod greșit s-a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 74 alin. (3), art. 82 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, întrucât caracterul contravențional al faptei este înlăturat de intervenția unui caz fortuit, respectiv deficiențele receptorului de programe care au determinat ca unele programe aprobate să nu fie recepționate de abonați, iar altele neaprobate să fie recepționate; - în al treilea rând, se menționează că în mod greșit s-a apreciat că decizia nr. 177 din 19 ianuarie 2010 a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 90 alin. (3) și (4) din Legea nr. 504/2002.

Se menționează că în urma somației publice a remediat situația apărută în localitățile menționate prin decizia nr. 874/2009 emisă de intimat, însă în comuna M., județul Sibiu, nu a reușit în timp util intrarea în legalitate, întrucât societatea este nouă în acest domeniu. De asemenea, amenda este foarte mare ținând seama de împrejurările săvârșirii faptei, de gravitatea acesteia, de faptul că nu a mai fost sancționată contravențional, precum și de numărul foarte mic de abonați din această comună de aproximativ 1.000 de locuitori. În opinia recurentei, nu se poate reține reaua sa credință, respectiv intenția de a prejudicia instituțiile statului sau abonații, astfel că nu sunt întrunite condițiile esențiale pentru atragerea răspunderii societății.

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală și temeinică sentința recurată și combătând criticile recurentei-reclamante. În esență, s-a menționat că obligația respectării dispozițiilor din domeniul audiovizualului incumbă, în egală măsură, tuturor celor care dețin o licență audio vizuală sau un aviz de retransmisie și care desfășoară astfel de activități în acest domeniu, astfel că faptele recurentei care încalcă dispozițiile legale, de altfel recunoscute, în mod corect au fost sancționate prin decizia nr. 177/2010 contestată. 3. Soluția instanței de recurs. Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior, recurenta-reclamantă a fost sancționată prin decizia nr. 177 din 19 ianuarie 2010 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) și ale art. 82 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, pentru faptele reținute în cuprinsul deciziei menționate, care nu au fost contestate de reclamantă nici la instanța de fond și nici în recurs. Prima critică formulată de recurenta-reclamantă este nefondată. Dispozițiile legale incidente cauzei deduse judecății sunt cele ale legii speciale, a audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, care se aplică cu prioritate, fiind incident principiul de drept specialia generalibus derogant.

Este adevărat că nu este menționat în cuprinsul deciziei contestate termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune plângerea, ca elemente ce țin de motivarea actului administrativ, însă acest fapt nu atrage nulitatea deciziei nr. 177/2010. Recurenta-reclamantă și-a exercitat dreptul de acces la justiție fără nicio restricție sau decădere, astfel că nu a existat în cauză o vătămare a acesteia din această perspectivă. Prin urmare, argumentele în susținerea primei critici nu pot fi reținute ca fiind fondate. Cea de-a doua critică formulată este, de asemenea, nefondată.

Însăși recurenta-reclamantă a recunoscut faptul că în urma somației publice primite nu a reușit în timp util să intre în legalitate în ceea ce privește neregulile constatate în comuna M., județul Sibiu, prin raportul de constatare din 12 ianuarie 2010, menționate și în cuprinsul deciziei nr. 177 din 19 ianuarie 2010. Recurenta-reclamantă trebuia să respecte dispozițiile din domeniul audiovizualului ca deținătoare a avizului de retransmisie nr. X din 06 octombrie 2009 pentru localitatea M., județul Sibiu, incumbându-i obligația remedierii deficiențelor receptorului de programe despre care a menționat.

Aceste deficiențe nu pot fi încadrate într-un caz fortuit cu atât mai mult cu cât și anterior emiterii deciziei de sancționare contestate a fost sancționată cu somație publică prin decizia nr. 874 din 06 octombrie 2009 și nu a intrat în legalitate, continuând în localitatea menționată să retransmită în plus 27 de servicii de programe fără a fi înscrise în oferta de servicii și fără a solicita acordul Consiliului cu privire la modificarea structurii acesteia, iar 15 programe, deși înscrise în oferta aprobată de Consiliu, nu erau retransmise. Prin urmare, în mod corect a fost emisă decizia nr. 177/2010 a cărei legalitate a fost confirmată de instanța de fond. Referitor la cea de-a treia critică formulată, instanța de recurs reține că și aceasta este nefondată, întrucât au fost respectate prevederile art. 90 alin. (3) și (4) din Legea nr. 504/2002.

Toate argumentele expuse de recurentă în susținerea acestei critici nu pot fi reținute. Nu prezintă relevanță numărul abonaților, mărimea comunei și nici celelalte împrejurări înfățișate de recurenta-reclamantă pentru exonerarea de amendă aplicată, cât timp recurenta-reclamantă a manifestat perseverență în săvârșirea contravențiilor în domeniul audiovizualului, fiind și anterior sancționată prin decizia nr. 874 din 06 octombrie 2009, prin somație publică. În mod corect instanța de fond a apreciat că individualizarea sancțiunii s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 menționată, potrivit cărora „individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult 1 an”.

Față de toate considerentele expuse, instanța de recurs apreciază că sentința recurată este temeinică și legală. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC E.J. SRL împotriva sentinței nr. 119/F-CONT din 2 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2011.