ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1239/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta O.A. a

solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu, ca prin

hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii nr.

2360/2011, obligarea pârâtei să îi recunoască calitatea de persoană refugiată

în perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 și obligarea pârâtei să-i

acorde drepturile bănești prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de

01 februarie 2011.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut că în perioada septembrie 1940 - martie 1945, împreună cu

părinții săi, a plecat în refugiu din localitatea de domiciliu, din cauza

persecuțiilor etnice realizate de către trupele hortiste.

Prin Sentința civilă

nr. 130 din 20 aprilie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea și, în consecință, a anulat Hotărârea

nr. 2360/2011 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să recunoască reclamantei

calitatea de persoană refugiată în perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945

și a obligat pârâta să-i acorde reclamantei drepturile bănești prevăzute de

Legea nr. 189/2000, începând cu data de 01 februarie 2011.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că rezultă atât persecuția la care a

fost supusă reclamanta, cât și perioada exercitării acesteia, astfel că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale.

Susținerile pârâtei

în sensul că localitatea din care s-a refugiat reclamanta (Câmpia Turzii), cât

și localitatea în care aceasta s-a refugiat (Mihai Viteazul), nu s-au regăsit

printre localitățile ocupate în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940,

sunt lipsite de relevanță juridică în condițiile în care la alin. (2) al art. 1

din ordonanța mai sus amintită se prevede că de drepturile reglementate de

aceasta beneficiază, la cerere, și persoanele care aveau domiciliul pe

teritoriul Statului Român sau pe teritoriile românești vremelnic ocupate de

către alte state, indiferent dacă localitatea în care au fost refugiate,

expulzate sau strămutate se afla sub administrație românească ori sub

administrația acelor state.

Așa cum s-a subliniat

și de către pârâtă, prin întâmpinare, esențial pentru recunoașterea drepturilor

prevăzute de O.G. nr. 105/1999 este natura etnică a persecuției care a

determinat refugiul reclamantei și al familiei sale și nu faptul că localitatea

din care aceștia s-au refugiat cât și cea în care s-au refugiat nu se regăsesc

printre localitățile ocupate în urma Dictatului de la Viena, aceste localități

fiind însă situate în apropierea liniei de demarcație a teritoriului cedat.

Împotriva hotărârii

instanței de fond pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că pârâta nu a contestat refugiul intimatei din localitatea

Câmpia Turzii, în localitatea Mihai Viteazul, dovedit cu declarațiile

martorilor, și nici faptul că ar fi suferit o persecuție, ci doar faptul că

refugiul ar fi fost determinat de considerente/motive etnice, aspect deosebit

de important, aceasta fiind, de fapt, esența actului normativ și, în

consecință, eventuala persecuție suferită nu poate fi încadrată în sfera Legii

nr. 189/2000.

O condiție esențială

pentru recunoașterea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, este cea care

vizează natura etnică a persecuției. Prin urmare, în temeiul acestui act

normativ, nu pot fi acordate drepturi, în cazul în care persecuția are la bază

orice alte motive, în afara celor etnice impuse de lege.

Din actele depuse, nu

rezultă, cu certitudine și fără putință de tăgadă, că refugiul ar fi fost

consecința unor persecuții de natură etnică exercitate asupra contestatoarei.

Acesta s-a refugiat dintr-o localitate care aparținea României (iar nu dintr-o

localitate care se regăsea pe teritoriul cedat Ungariei), într-o altă

localitate aflată tot pe teritoriul României. Chiar dacă legislația dă

posibilitatea probării persecuției din motive etnice prin declarații ale

martorilor, rolul acestora este de a dovedi aspecte de fapt care să permită comisiei

să concluzioneze că acele evenimente concrete pot fi încadrate sau nu în sfera

persecuțiilor de natura etnică, simpla mențiune că refugiul s-a produs „din

cauza persecuțiilor pe motive etnice" fiind insuficientă, prin

generalitatea ei.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 1 din

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile

acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții

etnice, aflându-se în una din situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit

art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea

prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu

acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu

este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă

și-a dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu

înscrisuri și a celei cu martori.

În scopul evitării

eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice,

este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte, că s-a

aflat în aceeași situație cu reclamanta.

Or, în cauză au fost

depuse Hotărârile nr. 27068/2010 și 26673/2010 din care rezultă că martorii

s-au aflat în aceeași situație cu reclamanta.

Așadar, înscrisurile

și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea

hotărârii, respectă cerințele prevăzute de lege.

Situația creată

pentru reclamantă și familie, s-a datorat persecuțiilor etnice, exercitate după

Dictatul de la Viena.

Cum în cauză s-a

făcut dovada și este de necontestat faptul că reclamanta s-a născut în perioada

de refugiu a părinților săi, în mod corect instanța de fond a reținut că

aceasta a suportat consecințele morale și materiale ale refugiului și este

îndreptățită să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000,

pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Casa Județeană de Pensii Sibiu, împotriva Sentinței civile nr. 130

din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 martie 2012.

Procesat de GGC - AS