ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1239/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta O.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii nr. 2360/2011, obligarea pârâtei să îi recunoască calitatea de persoană refugiată în perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 și obligarea pârâtei să-i acorde drepturile bănești prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 01 februarie 2011. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că în perioada septembrie 1940 - martie 1945, împreună cu părinții săi, a plecat în refugiu din localitatea de domiciliu, din cauza persecuțiilor etnice realizate de către trupele hortiste.

Prin Sentința civilă nr. 130 din 20 aprilie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și, în consecință, a anulat Hotărârea nr. 2360/2011 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să recunoască reclamantei calitatea de persoană refugiată în perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 și a obligat pârâta să-i acorde reclamantei drepturile bănești prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 01 februarie 2011. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că rezultă atât persecuția la care a fost supusă reclamanta, cât și perioada exercitării acesteia, astfel că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale.

Susținerile pârâtei în sensul că localitatea din care s-a refugiat reclamanta (Câmpia Turzii), cât și localitatea în care aceasta s-a refugiat (Mihai Viteazul), nu s-au regăsit printre localitățile ocupate în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, sunt lipsite de relevanță juridică în condițiile în care la alin. (2) al art. 1 din ordonanța mai sus amintită se prevede că de drepturile reglementate de aceasta beneficiază, la cerere, și persoanele care aveau domiciliul pe teritoriul Statului Român sau pe teritoriile românești vremelnic ocupate de către alte state, indiferent dacă localitatea în care au fost refugiate, expulzate sau strămutate se afla sub administrație românească ori sub administrația acelor state.

Așa cum s-a subliniat și de către pârâtă, prin întâmpinare, esențial pentru recunoașterea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999 este natura etnică a persecuției care a determinat refugiul reclamantei și al familiei sale și nu faptul că localitatea din care aceștia s-au refugiat cât și cea în care s-au refugiat nu se regăsesc printre localitățile ocupate în urma Dictatului de la Viena, aceste localități fiind însă situate în apropierea liniei de demarcație a teritoriului cedat. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că pârâta nu a contestat refugiul intimatei din localitatea Câmpia Turzii, în localitatea Mihai Viteazul, dovedit cu declarațiile martorilor, și nici faptul că ar fi suferit o persecuție, ci doar faptul că refugiul ar fi fost determinat de considerente/motive etnice, aspect deosebit de important, aceasta fiind, de fapt, esența actului normativ și, în consecință, eventuala persecuție suferită nu poate fi încadrată în sfera Legii nr. 189/2000. O condiție esențială pentru recunoașterea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, este cea care vizează natura etnică a persecuției. Prin urmare, în temeiul acestui act normativ, nu pot fi acordate drepturi, în cazul în care persecuția are la bază orice alte motive, în afara celor etnice impuse de lege.

Din actele depuse, nu rezultă, cu certitudine și fără putință de tăgadă, că refugiul ar fi fost consecința unor persecuții de natură etnică exercitate asupra contestatoarei. Acesta s-a refugiat dintr-o localitate care aparținea României (iar nu dintr-o localitate care se regăsea pe teritoriul cedat Ungariei), într-o altă localitate aflată tot pe teritoriul României. Chiar dacă legislația dă posibilitatea probării persecuției din motive etnice prin declarații ale martorilor, rolul acestora este de a dovedi aspecte de fapt care să permită comisiei să concluzioneze că acele evenimente concrete pot fi încadrate sau nu în sfera persecuțiilor de natura etnică, simpla mențiune că refugiul s-a produs „din cauza persecuțiilor pe motive etnice" fiind insuficientă, prin generalitatea ei.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Intimata-reclamantă și-a dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri și a celei cu martori. În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte, că s-a aflat în aceeași situație cu reclamanta.

Or, în cauză au fost depuse Hotărârile nr. 27068/2010 și 26673/2010 din care rezultă că martorii s-au aflat în aceeași situație cu reclamanta. Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, respectă cerințele prevăzute de lege. Situația creată pentru reclamantă și familie, s-a datorat persecuțiilor etnice, exercitate după Dictatul de la Viena. Cum în cauză s-a făcut dovada și este de necontestat faptul că reclamanta s-a născut în perioada de refugiu a părinților săi, în mod corect instanța de fond a reținut că aceasta a suportat consecințele morale și materiale ale refugiului și este îndreptățită să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Sibiu, împotriva Sentinței civile nr. 130 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 martie 2012. Procesat de GGC - AS