ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1753/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta C.M. a

solicitat anularea Hotărârii nr. 5251 din 29 noiembrie 2010 a Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 189/2000 de pe lângă Casa Județeană de Pensii Mureș.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că este refugiată etnic în urma Dictatului de la Viena din

anul 1940, fapt care rezultă din declarațiile martorilor date în formă

autentică.

La dosar au fost

depuse acte de stare civilă, declarațiile autentificate ale martorilor A.A. și

F.M., Hotărârea nr. 5251 din 29 noiembrie 2010 și actele care au stat la baza

emiterii sale.

Prin Sentința civilă

nr. 123 din 3 mai 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș a admis contestația formulată

de reclamanta C.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Mureș,

a anulat Hotărârea nr. 5251 din data de 29 noiembrie 2010 emisă de Casa

Județeană de Pensii Mureș și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin

care să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al dispozițiilor Legii

nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, pe perioada 6 septembrie 1940 - 6

martie 1945 și să-i acorde aceste drepturi începând cu data de 01 noiembrie

2010.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că reclamanta a locuit cu familia în

localitatea Bărboși, jud. Mureș, iar în anul 1940 reclamanta împreună cu

familia sa s-au refugiat prin localitățile Zau de Câmpie, Tritenii, Viișoara,

Câmpia Turzii, Turda, jud. Cluj, în localitatea Mihai Viteazu, jud. Cluj, după

care s-au reîntors în localitatea de domiciliu în anul 1945.

Instanța de fond a

mai reținut că din declarația dată, în fața notarului, în formă autentificată,

de către martorii A.A. și F.M., cărora li s-au recunoscut calitatea de

beneficiari al Legii nr. 189/2000 completată și modificată prin Legea nr.

367/2001, rezultă că motivul refugiului a fost unul etnic, ca urmare a

Dictatului de la Viena din anul 1940.

Astfel s-a apreciat

că sunt îndeplinite prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105 din 30 august

1999 pentru modificarea Decretului-lege nr. 118/1990, aprobată prin Legea nr.

189/2000.

Împotriva hotărâri

instanței de fond pârâta Casa Județeană de Pensii Mureș a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că, în susținerea cererii, petenta nu a adus ca probă niciun

act oficial sau un alt document din care să rezulte într-adevăr faptul că ar fi

fost refugiată și că acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, așa cum

prevede Legea nr. 189/2000.

Recurenta mai susține

că petenta a anexat cererii doar acte neoficiale, respectiv declarații de

martori care nu pot constitui dovezi ale persecuției etnice, din acestea

nerezultând situația de persoană strămutată din cauza persecuțiilor etnice la

care a fost supusă în sensul prevăzut de Legea nr. 189/2000.

Din actele depuse nu

rezultă într-adevăr faptul că petenta ar fi fost refugiată și că acest lucru

s-ar fi datorat unor motive etnice, așa cum prevede Legea nr. 189/2000.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 1 din

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile

acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit

persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres prevăzute de

lege.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit

art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă a

încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul

probei testimoniale.

În scopul emiterii

eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice,

este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a

aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Este adevărat că la

dosarul cauzei a fost depusă hotărârea prin care i se recunoaște martorului

calitatea de persoană refugiată, însă instanța, pentru elucidarea stării de

fapt trebuia să audieze nemijlocit acest martor.

Din actele dosarului

rezultă, fără putință de tăgadă, că înscrisurile și declarațiile martorilor pe

care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele

prevăzute de lege și nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5)

C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și

legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări

părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept

care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în

întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă

părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța

este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi

adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând

părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Având în vedere

considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de față,

a fost încălcat principiul nemijlocirii.

Acest principiu

constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele

care servesc la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie să-și sprijine soluția

adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă

și fapt.

Activitatea de

judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar

pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziții de martori, probe

materiale, instanța urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând

înscrisurile originale (potrivit art. 112 și art. 139 C. proc. civ. părțile pot

depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună

înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât

judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput

personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziții

extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori care au auzit faptele de la

alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la fața locului.

Nu întotdeauna este

posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanța fiind uneori nevoită să se

întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declarațiile unor martori care cunosc

faptele din auzite etc., situații în care trebuie să se acorde o atenție

deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de față,

instanța de fond nu a audiat martorii.

Procedând în acest

mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod

neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și

nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și

susținerile părților, și, totodată, să audieze nemijlocit martorii.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și

(2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentința atacată va fi casată cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Casa Județeană de Pensii Mureș, împotriva Sentinței civile nr. 123

din 3 mai 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 30 martie 2012.

Procesat de GGC - GV