ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1753/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta C.M. a solicitat anularea Hotărârii nr. 5251 din 29 noiembrie 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 de pe lângă Casa Județeană de Pensii Mureș. În motivarea cererii reclamanta a arătat că este refugiată etnic în urma Dictatului de la Viena din anul 1940, fapt care rezultă din declarațiile martorilor date în formă autentică. La dosar au fost depuse acte de stare civilă, declarațiile autentificate ale martorilor A.A. și F.M., Hotărârea nr. 5251 din 29 noiembrie 2010 și actele care au stat la baza emiterii sale.

Prin Sentința civilă nr. 123 din 3 mai 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș a admis contestația formulată de reclamanta C.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Mureș, a anulat Hotărârea nr. 5251 din data de 29 noiembrie 2010 emisă de Casa Județeană de Pensii Mureș și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, pe perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde aceste drepturi începând cu data de 01 noiembrie 2010. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamanta a locuit cu familia în localitatea Bărboși, jud. Mureș, iar în anul 1940 reclamanta împreună cu familia sa s-au refugiat prin localitățile Zau de Câmpie, Tritenii, Viișoara, Câmpia Turzii, Turda, jud. Cluj, în localitatea Mihai Viteazu, jud. Cluj, după care s-au reîntors în localitatea de domiciliu în anul 1945. Instanța de fond a mai reținut că din declarația dată, în fața notarului, în formă autentificată, de către martorii A.A.

și F.M., cărora li s-au recunoscut calitatea de beneficiari al Legii nr. 189/2000 completată și modificată prin Legea nr. 367/2001, rezultă că motivul refugiului a fost unul etnic, ca urmare a Dictatului de la Viena din anul 1940. Astfel s-a apreciat că sunt îndeplinite prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105 din 30 august 1999 pentru modificarea Decretului-lege nr. 118/1990, aprobată prin Legea nr. 189/2000. Împotriva hotărâri instanței de fond pârâta Casa Județeană de Pensii Mureș a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că, în susținerea cererii, petenta nu a adus ca probă niciun act oficial sau un alt document din care să rezulte într-adevăr faptul că ar fi fost refugiată și că acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, așa cum prevede Legea nr. 189/2000.

Recurenta mai susține că petenta a anexat cererii doar acte neoficiale, respectiv declarații de martori care nu pot constitui dovezi ale persecuției etnice, din acestea nerezultând situația de persoană strămutată din cauza persecuțiilor etnice la care a fost supusă în sensul prevăzut de Legea nr. 189/2000. Din actele depuse nu rezultă într-adevăr faptul că petenta ar fi fost refugiată și că acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, așa cum prevede Legea nr. 189/2000. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Intimata-reclamantă a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale. În scopul emiterii eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Este adevărat că la dosarul cauzei a fost depusă hotărârea prin care i se recunoaște martorului calitatea de persoană refugiată, însă instanța, pentru elucidarea stării de fapt trebuia să audieze nemijlocit acest martor. Din actele dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că înscrisurile și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor. Având în vedere considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de față, a fost încălcat principiul nemijlocirii. Acest principiu constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie să-și sprijine soluția adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă și fapt. Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziții de martori, probe materiale, instanța urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 și art. 139 C. proc.

civ. părțile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziții extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la fața locului. Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanța fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declarațiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc., situații în care trebuie să se acorde o atenție deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de față, instanța de fond nu a audiat martorii. Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților, și, totodată, să audieze nemijlocit martorii. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentința atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Mureș, împotriva Sentinței civile nr. 123 din 3 mai 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 martie 2012. Procesat de GGC - GV