ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2112/2008

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1199 din 31 martie 2006, reclamanta C.I. a chemat în judecată Primăria orașului Cernavodă prin Primar, pentru ca în contradictoriu cu acesta să fie repusă în termen pentru formularea notificării ce urmează a fi adresată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pârâtei - unitate deținătoare. În motivarea cererii a învederat că prin certificatul de moștenitor nr. 706/1984 este unica moștenitoare a defunctului său soț P.D.D., ca și legatară universală. Mai arată că prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 10224 din 15 aprilie 1942 de Tribunalul Ilfov, soțului său i-au revenit în proprietate 5,25 ha teren și fabrica de țigle și cărămizi, situată în Cernavodă, j udețul Constanța, preluată abuziv de către stat.

Deoarece nu a formulat în termen notificare solicită repunerea în termen, motivând că în 15 decembrie 2001 a fost victima unui incendiu produs în locuința sa, în urma căruia a suferit un șoc și a avut multe leziuni, o perioadă îndelungată având pierdere de memorie, iar în martie 2006, când starea sănătății sale s-a ameliorat, era deja decăzută din dreptul de notificare. Prin sentința civilă nr. 2785 din 21 decembrie 2006, Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamantei C.I., formulată prin mandatar C.A.D. Instanța de fond a reținut că, cererea de repunere în termen nu este justificată, deoarece reclamanta avea posibilitatea să formuleze notificarea în baza Legii nr. 10/2001, începând cu luna februarie 2001 până la 15 decembrie 2001, dată la care a intervenit accidentul la care face referire.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 272/C din 10 septembrie 2007 a respins apelul declarat de reclamantă prin mandatar C.A.D. în contradictoriu cu intimatul-pârât Primarul orașului Cernavodă împotriva sentinței civile nr. 2785 din 21 decembrie 2006, pronunțată de Tribunalul Constanța. Instanța de apel a reținut în esență că apelanta-reclamantă C.I. este unica moștenitoare a soțului său, P.D. conform certificatului de moștenitor nr. 706/1984. Ca urmare a apariției Legii nr. 10/2001, care a instituit o procedură specială privind restituirea caselor naționalizate, a sesizat instanța, susținând că nu a putut să notifice în termen unitatea deținătoare a imobilului, deoarece a fost împiedicată de starea de boală în care s-a aflat o perioadă mai îndelungată.

Instanța a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 29001, data publicării în Monitorul Oficial, iar termenul a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, termenul limită fiind stabilit la 14 februarie 2002. Acțiunea prin care reclamanta a solicitat repunerea în termen a fost înregistrată la instanță la data de 30 mai 2006. Instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că apelanta-reclamantă avea posibilitatea să formuleze notificarea înainte de data producerii incendiului în domiciliul său, adică în perioada cuprinsă între 14 februarie 2001- 15 decembrie 2001. Faptul că după această dată reclamanta a suferit mai multe vătămări, starea de boală s-a agravat, și-a pierdut memoria, s-a reținut că sunt aspecte ce trebuie să fie dovedite cu acte medicale.

Adeverințele medicale depuse la dosar confirmă o stare de boală, pe care reclamanta avut-o, dar sunt obținute într-o altă perioadă, datate în anul 2007. Pentru a dovedit că se impune repunerea în termen, instanța de apel a reținut că aceasta avea obligația să demonstreze împrejurările care constituie impedimente temeinice care au împiedicat-o să-și exercite dreptul în termen. Repunerea în termen nu este îngrădită prin anumite cazuri predeterminate, ci încuviințarea ei este lăsată la aprecierea instanței care o va acorda atunci când constată existența unor motive temeinice și suficiente. Apelanta-reclamantă avea obligația să demonstreze instanței cauza pentru care nu a formulat notificare înainte de 15 decembrie 2001, motivele care au împiedicat-o, iar starea de boală la care se referă trebuia dovedită cu acte medicale, datate în perioada pretinsă.

Reținându-se că apelanta-reclamantă nu a dovedit situațiile excepționale la care se referă, cauze întemeiate care au împiedicat-o să formuleze în termen notificarea, s-a ajuns la soluția deja arătată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

susține că a făcut dovada că, datorită unor împrejurări mai presus de voința sa, a fost împiedicată să formuleze notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, termenul expirând la 14 februarie 2002. Susține recurenta, că împiedicarea de a formula notificare s-a datorat împrejurării că, în primăvara anului 2001, actualul soț a fost grav bolnav, internat în spital, ea „neavând puterea și forța necesară de a urmări legislația la zi, iar mijloacele din mass-media nu au prezentat îndeajuns respectiva lege pentru a înțelege întreaga procedură". Mai arată că a făcut dovada faptului că la 15 decembrie 2001 a fost victima unui accident prin incendiere la domiciliul său și datorită împrejurărilor evenimentului și vârstei și-a pierdut temporar memoria, iar când și-a revenit din șoc a apelat la rude pentru a formula notificarea, deși termenul era „prescris". Susține și faptul că a depus la instanță acte medicale cu care a dovedit că temporar, după accidentul suferit, a avut pierderi de memorie, dar că actele medicale au fost apreciate ca fiind insuficiente pentru a echivala cu unele care să justifice motive temeinice pentru repunerea în termen.

La termenul din 31 martie 2008, reclamanta a invocat excepția necompetenței materiale atât a Tribunalului Constanța, cât și a Curții de Apel Constanța de a soluționa cererea de repunere în termen, susținând că pentru o astfel de cauză competența revine Judecătoriei Medgidia. Față de obiectul cauzei, repunerea în termen pentru formularea notificării în vederea restituirii unui imobil naționalizat, în temeiul Legii nr. 10/2001, se reține că, în mod corect s-a soluționat cauza în primă instanță de către Tribunalul Constanța. Cererea vizează repunerea reclamantei în situația de a fi în măsură să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reprezintă actul inițial al declanșării procedurii prealabile prevăzute de această lege.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului" Potrivit aceluiași text alin. (4) și (5) Notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul. Nerespectarea termenului de 6 luni, prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicitat în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent". În art. 23 alin. (l) din lege se prevede că unitatea deținătoare trebuie să răspundă la notificare prin emiterea unei decizii, sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Decizia sau dispoziția motivată, prin care s-a respins notificarea poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare, sau după caz, al entității investite cu soluționarea notificării. În aceste condiții, având în vedere că, decizia ce se emite în urma soluționării notificării poate fi atacată la secția civilă a tribunalului, prin similitudine și orice acțiune accesorie vizând procedura de înregistrare a notificării sau de soluționare a ei este de competența aceleiași instanțe. În concluzie, excepția invocată urmează să fie respinsă, reținându-se că, în mod corect cauza a fost soluționată de instanța competentă (Tribunalul Constanța), iar calea de atac a apelului de către Curtea de Apel Constanța.

Recursul declarat de reclamantă va fi respins pentru următoarele considerente: Acțiunea inițială, așa cum s-a arătat anterior, vizează repunerea reclamantei în termenul de a formula notificare. Pentru a stabili dacă reclamanta poate sau nu să fie pusă în termen, trebuie avută în vedere natura acestui termen, care poate fi asimilată cerințelor din art. 103 C. proc. civ., pentru că neîndeplinirea acestui act procedural în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurarea mai presus de voința ei să formuleze notificarea. În speță, se reține că Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, iar termenul a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, astfel că termenul limită pentru formularea notificării a fost 14 februarie 2002. Pentru a dovedi că se impune repunerea în termen, recurenta care a formulat acțiunea la 30 mai 2006, avea obligația să demonstreze împrejurările ce constituie impedimente temeinice care au împiedicat-o să-și exercite dreptul în termen.

Ca urmare a apariției Legii nr. 10/2001, care a instituit o procedură specială privind restituirea imobilelor, recurenta a formulat cererea de repunere în termen și a susținut că nu a putut formula notificarea în termen, fiind împiedicată de „o stare de boală deosebită". Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001, iar termenul pentru formularea notificărilor a fost prelungit succesiv până la 14 februarie 2002. Este de netăgăduit, că reclamanta la data de 15 decembrie 2001 a suferit mai multe vătămări din cauza incendiului produs la domiciliul său, dar acest aspect nu a fost dovedit cu acte medicale datate în perioada pretinsă. Avea obligația, în primul rând să dovedească motivele pentru care notificarea nu a fost formulată în perioada 14 februarie 2001-15 decembrie 2001, sau că, după această ultimă dată, au existat împrejurări care constituie impedimente temeinice care au împiedicat-o să procedeze în termen la exercitarea dreptului său.

Dreptul reclamantei este unul procedural, care trebuia exercitat sub sancțiunea decăderii într-un anumit termen, iar sancțiunea decăderii este inoperantă numai dacă împrejurarea care justifică repunerea în termen este obiectivă, mai presus de voința părții, care nu poate fi prevăzută și nici depășită de aceasta. Aspectele invocate de reclamantă, așa cum corect s-a reținut prin hotărârea atacată, nu pot fi considerate un obstacol ce nu putea fi prevăzut și depășit de reclamantă, care a împiedicat-o să formuleze notificarea în termen legal. Prin urmare, pentru considerentele expuse, se va respinge recursul declarat de reclamantă. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge excepția de necompetență materială invocată de reclamanta C.I. Respinge recursul declarat de reclamanta C.I. împotriva deciziei civile nr. 272/C din 10 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2008.