ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 612/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 612/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față constată

următoarele

:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Judecătoria Timișoara sub nr. 3909.2/325/2006 reclamanții municipiul Timișoara

prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara au chemat în judecată

pe pârâta SC C.

SA solicitând instanței ca,

prin sentința ce va pronunța, să constate că între IIS

T.M. Timișoara și

întreprinderea de Locuințe si Localuri

Timișoara

s-a efectuat un schimb în sensul că IIS T.M. Timișoara a dat în schimb imobilul

situat în Timișoara, iar întreprinderea

de Locuințe și Localuri Timișoara a dat în schimb imobilul situat în

Timișoara,

să se dispună înscrierea în cartea funciară 16205

Timișoara, nr. top. 16205 Timișoara nr. top

6090/2 a dreptului de administrare al

statului

român prin întreprinderea de Locuințe și Localuri Timișoara asupra

imobilului

situat în Timișoara.

În cauză au formulat cerere de

intervenție accesorie în interesul

reclamanților

intervenienții P.A., P.A., P.V., T.,

S.Z.,

B.B.I., C.V., G.B.C. si

G.B.C.

Obiectul cererii de chemare în judecată a fost ulterior precizat,

solicitându-

se să se

constate că statul român este proprietarul imobilului din str. Chopin

Timișoara, să se constate existența unui contract

de schimb între IIS T.M.

Timișoara

și întreprinderea de Locuințe si Localuri Timișoara și să se

dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului

de administrare al statului român

prin întreprinderea de Locuințe si

Localuri Timișoara.

Întru-un prim

ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare în primă

instanță, pentru

neanalizarea precizării de acțiune care a fost calificată drept o

adevărată acțiune în revendicare,

În rejudecare,

prin sentința civilă nr. 2182 din 20

septembrie 2010 Tribunalul Timiș a respins acțiunea precizată, soluție

menținută în apel prin

decizia civilă nr. 936

din 9 iunie 2011, în care Curtea de Apel Timișoara - Secția

civilă a

respins apelurile declarate de reclamanții municipiul Timișoara, prin

Primar și Consiliul Local al municipiului

Timișoara și de intervenienții P.

A.,

P.A., P.V., S.Z., B.B.I., C.

V., G.B.C. și G.B.C.

În motivarea acestei soluții, instanța

de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanții-apelanți,

prin precizarea de acțiune din data de 26 octombrie 2010

formulată în dosar, au solicitat să se

constate că

statul român este proprietarul

imobilului situat în Timișoara str. Chopin,

asupra căruia s-a realizat

un schimb.

Aceasta înseamnă că reclamanții

apelanți au formulat un petit de revendicare, așa cum susțin în motivele de

apel, petit analizat de prima instanță

și

respins de către aceasta, prin motivarea existentă la fila 59 dosar tribunal.

Cererea reclamanților a fost respinsă în

mod întemeiat deoarece, din

extrasul de CF

16205 Timișoara cu nr. top. 6080/2, rezultă că imobilul situat în

Timișoara,

str. Chopin se află în proprietatea pârâtei SC C. SA Timișoara, în urma

cumpărării de către aceasta a întregului pachet de acțiuni deținut de F.P.S. la

fosta SC P.B. SA Timișoara, succesoarea întreprinderii de Stat Industria Română

de Piele.

Din aceleași evidențe de carte funciară, această ultimă întreprindere

de stat

a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului menționat mai sus, în temeiul unui

contract de donație autentificat prin încheierea nr. 8252 din 4 august 1961, la

Notariatul de Stat al Regiunii Banat.

Din extrasul

de CF 1724 Timișoara rezultă că imobilul situat în str.

Grozescu se află tot în patrimoniul pârâtei SC C. SA, deoarece SC I.R.P.

SA l-a apropriat, cu titlu de cumpărare.

Reclamantul

municipiul Timișoara a mai fost parte în dosarul nr.

13344/2003 al Judecătoriei Timișoara, unde s-a reținut irevocabil că nu

putea fi

recunoscut un drept de

administrare în temeiul Ordinului nr. 74/1969 în favoarea

ILLT Timișoara, deoarece nu au fost respectate

dispozițiile legale în vigoare la acel moment, respectiv acordul Ministerului

Gospodăriei Comunale.

Fiind evidente

titlurile de proprietate înscrise în cartea funciară precum și

titularii dreptului real de

proprietate, nu s-a reținut ca izvor al dreptului de proprietate al

reclamanților împrejurarea că locatarii din imobilul situat în Timișoara str.

Grozescu au fost mutați în imobilul din Timișoara str.

Chopin, chiar dacă această împrejurare s-ar fi produs în realitate.

În aceste condiții prima instanță a

examinat și a dat un răspuns argumentat petitului privind revendicarea,

solicitat de reclamanți, reținând în esență că aceștia nu dețin un titlu de

proprietate care să justifice petitul din acțiune.

De asemenea, s-a

răspuns și criticilor reiterate de intervenienți în apelul lor

în sensul că schimbul despre care se

face vorbire nu a fost unul valabil și nu poate constitui izvor al dreptului de

proprietate.

De altfel

apelanții, atât reclamanții cât și intervenienții, nu au dezvoltat și

nu au adus

argumente cu privire la izvorul dreptului de proprietate invocat,

limitându-se a

susține că în anul 1969 ar fi avut loc un schimb, că locatarii din

cele două imobile

ar fi fost mutați, însă nu explică existența actului de donație și faptul că

acesta a vizat în mod direct transmiterea dreptului de proprietate către

fosta întreprindere de Stat Industria

Română de Piele, iar, de aici, pe baza succesiunii juridice de acte civile și

în temeiul legii speciale, dreptul de proprietate s-a localizat în patrimoniul

SC C. SA.

Împotriva

menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal,

reclamanții municipiul Timișoara, prin

Primar și Consiliul Local al

municipiului

Timișoara și intervenienții P.A., P.A.,

P.V., S.Z., B.B.I., C.V., G.

B.C. și G.B.C., pentru motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului formulat, reclamanții municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul

Local al municipiului Timișoara

consideră că în mod nelegal

instanța de fond

cât și instanța de apel au respins cererea de chemare în judecată omițând să se

pronunțe cu privire la toate capetele de cerere.

Deși municipiul Timișoara a timbrat la valoare capătul de cerere privind

acțiunea în revendicare,

totuși prima instanță nu s-a pronunțat asupra capătului

de cerere privind acțiunea în

revendicare, nemotivând respingerea acestui capăt de cerere.

Recurenții au depus declarațiile

notariale ale foștilor conducători ai pârâtei care știau de efectuarea acestui

schimb și din acestea rezultă că pârâta a primit în schimb imobilul situat în

Timișoara, str. Grozescu.

Prin adresa nr. 8557/D din 22

noiembrie 1968 a Ministerului Industriei Ușoare se comunică către IIS T.M.

Timișoara că ministerul este de acord cu transferul imobilului situat în

Timișoara, Str. Chopin, astfel că există acordul prin care cele două imobile au

fost schimbate între antecesoarea recurenților și antecesoarea pârâtei.

De asemenea, din adresa nr. 8557/D din

22 noiembrie 1968 a Ministerului Industriei Ușoare, din adresa nr. 84743/VI din

24 noiembrie 1967 a Sfatului Popular al Orașului Timișoara precum și din adresa

din 18 iulie 2006 a Direcției patrimoniu din cadrul Primăriei municipiului

Timișoara reiese faptul că locatarii din imobilul situat în Timișoara, str.

Grozescu au fost mutați în imobilul situat în Timișoara, str. Chopin astfel că

este fără putință de tăgadă că acel schimb s-a efectuat și în fapt și în drept.

În dezvoltarea criticilor de recurs

formulate, intervenienții P.A., P.A., P.V., S.Z., B.B.l., C.V., G.B.C. și G.B.C.

au arătat că instanța de

apel nu a avut în vedere toate înscrisurile depuse în dosarul cauzei, iar cele

avute în vedere au fost interpretate în mod greșit, ignorându-se faptul că este

contestată de către reclamante împrejurarea că SC C. SA Timișoara este

proprietară, deși este înscrisă în C.F. nr. 16205 Timișoara, cu nr. topo

6080/2.

Instanța de apel reține, în mod

greșit, că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, str.

Chopin, a fost transmis pârâtei SC C. SA Timișoara, în urma cumpărării

pachetului de acțiuni deținut de F.P.S. la fosta SC P.B. SA Timișoara, ca

succesoare a întreprinderii de Stat Industria Română de Piele, deoarece acest

imobil nu s-a mai aflat în administrarea fostei întreprinderi de stat din anul

1969, de când s-a făcut schimbul, iar în baza Legii nr. 15/1990 și a Legii nr. 31/1990

nu puteau deveni proprietatea societății comerciale nou înființate decât

bunurile aflate în patrimoniul său, statul fiind singurul proprietar până la

Revoluția din 1989 (în baza Constituției R.S.R. din anul 1965).

Instanța de apel nu a sesizat faptul

că pârâta SC C. SA Timișoara a devenit proprietară a acestui imobil în baza

unei simple adrese către Biroul de Carte Funciară, în sensul că firma și-a

schimbat denumirea, fără a avea în vedere faptul că, la proprietar, figura

întreprinderea de Stat Industria Română de Piele din Timișoara, imobil ce a

făcut obiectul privatizării nefiind în patrimoniul acestei întreprinderi la

data transformării acesteia în societate comercială de stat.

Prin urmare, acest imobil nu a făcut

obiectul privatizării și, printr-o

manevră

nelegală, a ajuns să fie intabulată SC C. SA Timișoara, ca

proprietară.

Instanța de apel,

ca și instanța de fond, rețin în mod greșit autoritatea de lucru judecat a

sentinței civile nr. 1578/2004 a Judecătoriei Timișoara, unde s-a

apreciat că nu

poate fi recunoscut un drept de administrare, în temeiul Ordinului nr. 74/1969,

în favoarea I.L.L. Timișoara, nefiind respectate dispozițiile legale în

vigoare la el

moment, respectiv acordul Ministerului Gospodăririi Comunale,

întrucât obiectul dosarului de față

este diferit.

Mai mult, dacă

se interpretează în mod corect Ordinul nr. 74/1969, acesta

este legal și au fost îndeplinite

cerințele stabilite în acest ordin, făcându-se

predarea imobilului în termenul stabilit, ca singură condiție.

Instanța de apel pornește simplist de

la faptul înscrierii actuale ca

proprietar

în cartea funciară, fără a se analiza cum s-a ajuns ca pârâta să fie

menționată ca proprietară tabulară, or

reclamanții au solicitat să se constate că ei

sunt proprietarii

imobilului în litigiu și nu pârâta.

În mod greșit a

considerat instanța de apel că schimbul nu a fost valabil și

că nu poate constitui izvor al

dreptului de proprietate al statului român, din

moment ce, înainte de Revoluția din 1989, toate întreprinderile de stat

au fost proprietatea statului român, inclusiv toate bunurile acestora, iar după

Revoluție,

Legea nr. 15/1990 a

prevăzut în mod expres că singura condiție, pentru ca o

societate comercială cu capital de stat să devină

proprietară asupra bunurilor pe

care le folosește, este aceea ca acestea

să figureze în inventarul fostei întreprinderi de stat la data transformării

acesteia.

În faza procesuală a recursului

au fost depuse la dosar înscrisuri noi

privind dovedirea continuității societății

întreprinderea de Stat Industria Română de Piele, denumită în prezent SC C. SA,

și a fost invocată de către intimată

excepția nulității ambelor

recursuri pe motiv că argumentele menționate în

cuprinsul lor nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ.

Analizând cu

prioritate excepția nulității recursurilor datorită caracterului

său peremptoriu,

înalta Curte constată că este nefondată întrucât recursul declarat

de municipiul

Timișoara și de Consiliul Local al municipiului Timișoara se

încadrează în art.

304 pct. 7 C. proc. civ., fiind invocată nemotivarea

soluționării cererii de revendicare,

pe când recursul intervenienților poate fi

încadrat

în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece privește aspecte de nelegalitate

legate de dovedirea dreptului de proprietate al statului român, de

inexistența autorității de lucru judecat, de

valabilitatea realizării schimbului de

imobile.

Analizând

recursurile formulate, în raport de criticile menționate,

astfel cum au fost încadrate în motivele de

recurs, înalta Curte constată

următoarele:

Cu privire la recursul declarat de

reclamanți, înalta Curte constată că,

față

de petitul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, instanța

de apel a făcut o analiză completă, constatând că dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu, din str. Chopin Timișoara, se află în patrimoniul

pârâtei, care deține în proprietate și

celălalt imobil cu privire la care se invocă existența unui contract de schimb,

respectiv imobilul din str. Grozescu

Timișoara,

iar reclamanții nu au dovedit că dețin un drept de proprietate asupra

imobilului

din str. Chopin Timișoara, care să permită realizarea unei

comparații între titlurile de proprietate,

specifică acțiunii în revendicare, deci nu își dovedesc îndreptățirea pentru

admiterea unei astfel de acțiuni.

Prin urmare, nu se poate susține că nu

s-a răspuns capătului de cerere privind acțiunea în revendicare, cu atât mai

mult cu cât un astfel de capăt de

cerere nu

este formulat explicit, însă se poate aprecia că cele trei capete de cerere

tind la o finalitate asemănătoare, respectiv la

stabilirea și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, din str. Chopin nr.

1 Timișoara, în favoarea statului român, iar, ca urmare a recunoașterii

perfectării unui schimb de imobile între societățile autoare ale părților în

litigiu, reclamanții

doresc să li se

recunoască un drept de administrare asupra acestui imobil care să

fie

înscris în cartea funciară în favoarea lor.

Recurenții

critică decizia din apel și în ceea ce privește greșita apreciere

privind

inexistența schimbului cu privire la imobilele amintite, în condițiile în

care, prin înscrisurile administrate

în cauză s-ar fi făcut dovada suplinirii

acordului

de voință necesar schimbului, cât și a realizării în fapt a acestui schimb

prin mutarea efectivă a locatarilor în imobilul

din str. Chopin.

Sub acest aspect, înalta Curte

constată existența sentinței civile

nr. 1578/2004

a Judecătoriei Timișoara, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 487/2006

a Curții de Apel Timișoara prin care, analizându-se cererea de

intabulare

a unui drept drept de administrare asupra imobilului din str. Chopin

, drept dobândit prin Decretul nr. 409/1955,

instanța a respins cererea cu motivarea că transferul dreptului de folosință

către Primăria și Consiliul Local

Timișoara

nu a operat pentru că nu a fost respectat art. 3 alin. (1) lit. a) din Decretul

nr. 409/1955, neexistând acordul

Ministerului Gospodăriei Comunale, iar titlul în

baza căruia SC C. SA Timișoara a devenit proprietar nu a fost anulat

printr-

o hotărâre judecătorească.

Prin urmare, s-a

stabilit pe cale judecătorească nerealizarea transferului

dreptului de administrare întemeiat pe

Ordinul nr. 74/1969, cu privire la imobilele din prezentul litigiu.

Înscrisurile invocate de către

recurenți pentru dovedirea valabilității

schimbului

(adresa nr. 8557/D/1968 a Ministerului Industriei Ușoare, declarațiile

notariale

ale foștilor conducători ale unităților care trebuiau să încuviințeze

schimbul) au fost considerate implicit ca fiind

neconcludente de către instanța de

apel

întrucât dreptul de proprietate al imobilului din str. Chopin Timișoara

este

dovedit ca aparținând pârâtei SC C. SA, atât prin înscrierea sa în

cartea funciară, în temeiul contractului de

donație și a dovedirii

calității

sale de succesor a donatarei, întreprinderea de Stat Industria Română de

Piele Timiș, astfel cum s-a dovedit prin

înscrisurile depuse în recurs, cât și în

temeiul sentinței civile nr. 1578/2004

a Judecătoriei Timișoara, devenită

irevocabilă

și a sentinței civile nr. 9683/2003 a Judecătoriei Timișoara în care s-a

reținut că dreptul de proprietate privată asupra acestui imobil aparține SC C.

SA.

Deși cele două

hotărâri judecătorești nu au autoritate de lucru judecat,

deoarece părțile

și obiectul sunt diferite, acestea constată dreptul de proprietate al

SC C. SA asupra

imobilului din str. Chopin Timișoara, deci nasc o prezumție de proprietate în

favoarea acestei societăți, care se coroborează cu

înscrierea sa în cartea funciară în

calitate de proprietar, prezumție pe care

reclamanții

nu au reușit să o răstoarne prin dovedirea dreptului de proprietate al statului

român, respectiv prin dreptul lor de administrare asupra acestui imobil,

așa

cum se va demonstra în cele ce succed.

Analizând

recursul declarat de intervenienți, înalta Curte îl consideră

nefondat pentru argumentele următoare:

Recurenții invocă aspecte precum

neanalizarea unor înscrisuri și

interpretarea

greșită a probelor, care nu mai constituie motive de recurs odată cu

abrogarea art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ.

prin Legea nr. 219/2005,

respectiv prin O.U.G. nr. 138/2000.

În ceea ce

privește înscrierea greșită în cartea funciară a pârâtei întrucât s-a întemeiat

pe o simplă adresă privind schimbarea denumirii societății de la care a

preluat activul prin privatizare, deși

bunul nu s-ar mai fi aflat în patrimoniul

acelei

societăți tocmai datorită existentei anterioare a unui schimb, înalta Curte

constată

că această critică nu poate fi primită întrucât prin Ordinul nr. 74/1969

nu s-a dispus un schimb de proprietate, ci un

„transfer de administrare", iar acest transfer nu a operat, astfel cum s-a

decis în mod irevocabil prin sentința civilă nr.

1578/2004 a

Judecătoriei Timișoara.

Cu privire la această sentință, înalta

Curte observă că nu s-a reținut

autoritatea

de lucru judecat, ci puterea de lucru judecat, adică dezlegarea dată

asupra valabilității acestui transfer într-o altă

cauză, care nu se mai poate pune în discuție într-un alt dosar, întrucât

prezumția de lucru judecat înseamnă că ceea ce

s-a rezolvat

jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea

dovezii contrare, într-un proces ulterior, care

are legătură cu problema de drept

sau cu raportul juridic deja

soluționat.

Încercarea

recurenților de a suplini cu probe noi, în calitate de terți față de

acel proces, lipsa acordului cerut de

dispozițiile art. 1 lit. b) și art. 3 alin. (1) lit. a)

din Decretul nr. 409/1955, rămâne fără efect câtă vreme dreptul de

proprietate al pârâtei SC C. SA asupra imobilului din str. Chopin a fost

constatat prin

cele două hotărâri judecătorești menționate anterior, în

care s-a apreciat în mod irevocabil că proprietarul imobilului din str. Chopin

este SC C. SA

și este înscris în cartea

funciară în temeiul unui contract de donație care nu a fost

desființat.

Deși recurenții susțin că trebuia să

se analizeze valabilitatea înscrierii

pârâtei

în cartea funciară, înalta Curte constată că instanța nu a fost învestită în

acest sens și nici nu putea dispune rectificarea

de carte funciară, cât timp titlul în

temeiul

căruia s-a realizat intabularea nu a fost desființat printr-o hotărâre

judecătorească, cerință impusă de art. 34 din

Legea nr. 7/1996.

Reclamanții

susțin că titlul de proprietate al statului român este dovedit

prin Constituția României din anul 1965, întrucât

anterior anului 1989 toate

întreprinderile

aparțineau statului român, însă acest aspect constituie o prezumție

care a fost răsturnată, întrucât donația a fost

făcută de M.I. și M.

nu statului

român, ci întreprinderii de Stat Industria Română de Piele Timișoara,

astfel

cum rezultă din contractul de donație, astfel încât statul

român nu a avut niciodată un drept de proprietate

asupra acestui imobil.

La rândul său, pârâta SC C. SA a

dobândit imobilului de la

întreprinderea de

Stat Industria Română de Piele din Timișoara, în calitate de donatară, în urma

privatizării, aspect care rezultă din înscrisurile depuse la dosar

în

faza procesuală a recursului.

Întrucât întotdeauna dreptul de proprietate a aparținut întreprinderii

de Stat

Industria Română de Piele din Timișoara, iar prin Ordinul nr. 74/1969

această

întreprindere nu

a transmis un drept de administrare către întreprinderea de

Locuințe Timișoara, astfel cum s-a stabilit pe

cale judecătorească, întreprinderea

de

Locuințe Timișoara și, ulterior, succesorii în drepturi ai acesteia, respectiv

reclamanții

din prezenta cauză, nu au dobândit un drept de proprietate sau un

drept de administrare asupra imobilului din str.

Chopin, pe care să îl poată

opune în mod valabil în prezenta acțiune.

De asemenea,

aceștia nu au invocat vreun titlu translativ de proprietate în

favoare statului

român de la care să primească apoi prerogativa dreptului de

administrare, motiv pentru care nici

unul dintre cele trei petite ale cererii de chemare în judecată nu a fost

dovedit.

Realizarea mutării locatarilor

dintr-un imobil în altul constituie o împrejurare de fapt care nu face dovada

unui drept de proprietate sau de administrare al reclamanților.

Astfel fiind,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii respingând apelurile, motiv

pentru care, în considerarea celor expuse anterior, înalta Curte

consideră ca

legală decizia recurată, urmând a respinge ambele recursuri ca

nefondate, cu

aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursurilor

declarate de reclamanții

municipiul

Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara

și de

intervenienții P.A., P.A., P.V., S.Z.,

B.

B.I., C.V., G.B.C. și G.B.C.,

invocată

de intimata SC C. SA.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții municipiul

Timișoara, prin primar și Consiliul

Local al municipiului Timișoara și de

intervenienții

P.A., P.A., P.V., S.Z., B.B.I., C.V., G.B.C. și G.B.C.

împotriva deciziei nr. 936 din 9 iunie 2011 a

Curții de Apel Timișoara - Secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 8 februarie 2013.