ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 612/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele : Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr. 3909.2/325/2006 reclamanții municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA solicitând instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să constate că între IIS T.M. Timișoara și întreprinderea de Locuințe si Localuri Timișoara s-a efectuat un schimb în sensul că IIS T.M. Timișoara a dat în schimb imobilul situat în Timișoara, iar întreprinderea de Locuințe și Localuri Timișoara a dat în schimb imobilul situat în Timișoara, să se dispună înscrierea în cartea funciară 16205 Timișoara, nr. top. 16205 Timișoara nr. top 6090/2 a dreptului de administrare al statului român prin întreprinderea de Locuințe și Localuri Timișoara asupra imobilului situat în Timișoara.

În cauză au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamanților intervenienții P.A., P.A., P.V., T., S.Z., B.B.I., C.V., G.B.C. si G.B.C. Obiectul cererii de chemare în judecată a fost ulterior precizat, solicitându- se să se constate că statul român este proprietarul imobilului din str. Chopin Timișoara, să se constate existența unui contract de schimb între IIS T.M. Timișoara și întreprinderea de Locuințe si Localuri Timișoara și să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de administrare al statului român prin întreprinderea de Locuințe si Localuri Timișoara.

Întru-un prim ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare în primă instanță, pentru neanalizarea precizării de acțiune care a fost calificată drept o adevărată acțiune în revendicare, În rejudecare, prin sentința civilă nr. 2182 din 20 septembrie 2010 Tribunalul Timiș a respins acțiunea precizată, soluție menținută în apel prin decizia civilă nr. 936 din 9 iunie 2011, în care Curtea de Apel Timișoara - Secția civilă a respins apelurile declarate de reclamanții municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara și de intervenienții P. A., P.A., P.V., S.Z., B.B.I., C. V., G.B.C. și G.B.C. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamanții-apelanți, prin precizarea de acțiune din data de 26 octombrie 2010 formulată în dosar, au solicitat să se constate că statul român este proprietarul imobilului situat în Timișoara str. Chopin, asupra căruia s-a realizat un schimb.

Aceasta înseamnă că reclamanții apelanți au formulat un petit de revendicare, așa cum susțin în motivele de apel, petit analizat de prima instanță și respins de către aceasta, prin motivarea existentă la fila 59 dosar tribunal. Cererea reclamanților a fost respinsă în mod întemeiat deoarece, din extrasul de CF 16205 Timișoara cu nr. top. 6080/2, rezultă că imobilul situat în Timișoara, str. Chopin se află în proprietatea pârâtei SC C. SA Timișoara, în urma cumpărării de către aceasta a întregului pachet de acțiuni deținut de F.P.S. la fosta SC P.B. SA Timișoara, succesoarea întreprinderii de Stat Industria Română de Piele. Din aceleași evidențe de carte funciară, această ultimă întreprindere de stat a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat mai sus, în temeiul unui contract de donație autentificat prin încheierea nr. 8252 din 4 august 1961, la Notariatul de Stat al Regiunii Banat.

Din extrasul de CF 1724 Timișoara rezultă că imobilul situat în str. Grozescu se află tot în patrimoniul pârâtei SC C. SA, deoarece SC I.R.P. SA l-a apropriat, cu titlu de cumpărare. Reclamantul municipiul Timișoara a mai fost parte în dosarul nr. 13344/2003 al Judecătoriei Timișoara, unde s-a reținut irevocabil că nu putea fi recunoscut un drept de administrare în temeiul Ordinului nr. 74/1969 în favoarea ILLT Timișoara, deoarece nu au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la acel moment, respectiv acordul Ministerului Gospodăriei Comunale. Fiind evidente titlurile de proprietate înscrise în cartea funciară precum și titularii dreptului real de proprietate, nu s-a reținut ca izvor al dreptului de proprietate al reclamanților împrejurarea că locatarii din imobilul situat în Timișoara str. Grozescu au fost mutați în imobilul din Timișoara str. Chopin, chiar dacă această împrejurare s-ar fi produs în realitate.

În aceste condiții prima instanță a examinat și a dat un răspuns argumentat petitului privind revendicarea, solicitat de reclamanți, reținând în esență că aceștia nu dețin un titlu de proprietate care să justifice petitul din acțiune. De asemenea, s-a răspuns și criticilor reiterate de intervenienți în apelul lor în sensul că schimbul despre care se face vorbire nu a fost unul valabil și nu poate constitui izvor al dreptului de proprietate.

De altfel apelanții, atât reclamanții cât și intervenienții, nu au dezvoltat și nu au adus argumente cu privire la izvorul dreptului de proprietate invocat, limitându-se a susține că în anul 1969 ar fi avut loc un schimb, că locatarii din cele două imobile ar fi fost mutați, însă nu explică existența actului de donație și faptul că acesta a vizat în mod direct transmiterea dreptului de proprietate către fosta întreprindere de Stat Industria Română de Piele, iar, de aici, pe baza succesiunii juridice de acte civile și în temeiul legii speciale, dreptul de proprietate s-a localizat în patrimoniul SC C. SA. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara și intervenienții P.A., P.A., P.V., S.Z., B.B.I., C.V., G. B.C.

și G.B.C., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului formulat, reclamanții municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara consideră că în mod nelegal instanța de fond cât și instanța de apel au respins cererea de chemare în judecată omițând să se pronunțe cu privire la toate capetele de cerere. Deși municipiul Timișoara a timbrat la valoare capătul de cerere privind acțiunea în revendicare, totuși prima instanță nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind acțiunea în revendicare, nemotivând respingerea acestui capăt de cerere. Recurenții au depus declarațiile notariale ale foștilor conducători ai pârâtei care știau de efectuarea acestui schimb și din acestea rezultă că pârâta a primit în schimb imobilul situat în Timișoara, str. Grozescu.

Prin adresa nr. 8557/D din 22 noiembrie 1968 a Ministerului Industriei Ușoare se comunică către IIS T.M. Timișoara că ministerul este de acord cu transferul imobilului situat în Timișoara, Str. Chopin, astfel că există acordul prin care cele două imobile au fost schimbate între antecesoarea recurenților și antecesoarea pârâtei. De asemenea, din adresa nr. 8557/D din 22 noiembrie 1968 a Ministerului Industriei Ușoare, din adresa nr. 84743/VI din 24 noiembrie 1967 a Sfatului Popular al Orașului Timișoara precum și din adresa din 18 iulie 2006 a Direcției patrimoniu din cadrul Primăriei municipiului Timișoara reiese faptul că locatarii din imobilul situat în Timișoara, str. Grozescu au fost mutați în imobilul situat în Timișoara, str. Chopin astfel că este fără putință de tăgadă că acel schimb s-a efectuat și în fapt și în drept.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, intervenienții P.A., P.A., P.V., S.Z., B.B.l., C.V., G.B.C. și G.B.C. au arătat că instanța de apel nu a avut în vedere toate înscrisurile depuse în dosarul cauzei, iar cele avute în vedere au fost interpretate în mod greșit, ignorându-se faptul că este contestată de către reclamante împrejurarea că SC C. SA Timișoara este proprietară, deși este înscrisă în C.F. nr. 16205 Timișoara, cu nr. topo 6080/2. Instanța de apel reține, în mod greșit, că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, str. Chopin, a fost transmis pârâtei SC C. SA Timișoara, în urma cumpărării pachetului de acțiuni deținut de F.P.S. la fosta SC P.B.

SA Timișoara, ca succesoare a întreprinderii de Stat Industria Română de Piele, deoarece acest imobil nu s-a mai aflat în administrarea fostei întreprinderi de stat din anul 1969, de când s-a făcut schimbul, iar în baza Legii nr. 15/1990 și a Legii nr. 31/1990 nu puteau deveni proprietatea societății comerciale nou înființate decât bunurile aflate în patrimoniul său, statul fiind singurul proprietar până la Revoluția din 1989 (în baza Constituției R.S.R. din anul 1965). Instanța de apel nu a sesizat faptul că pârâta SC C. SA Timișoara a devenit proprietară a acestui imobil în baza unei simple adrese către Biroul de Carte Funciară, în sensul că firma și-a schimbat denumirea, fără a avea în vedere faptul că, la proprietar, figura întreprinderea de Stat Industria Română de Piele din Timișoara, imobil ce a făcut obiectul privatizării nefiind în patrimoniul acestei întreprinderi la data transformării acesteia în societate comercială de stat.

Prin urmare, acest imobil nu a făcut obiectul privatizării și, printr-o manevră nelegală, a ajuns să fie intabulată SC C. SA Timișoara, ca proprietară. Instanța de apel, ca și instanța de fond, rețin în mod greșit autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1578/2004 a Judecătoriei Timișoara, unde s-a apreciat că nu poate fi recunoscut un drept de administrare, în temeiul Ordinului nr. 74/1969, în favoarea I.L.L. Timișoara, nefiind respectate dispozițiile legale în vigoare la el moment, respectiv acordul Ministerului Gospodăririi Comunale, întrucât obiectul dosarului de față este diferit. Mai mult, dacă se interpretează în mod corect Ordinul nr. 74/1969, acesta este legal și au fost îndeplinite cerințele stabilite în acest ordin, făcându-se predarea imobilului în termenul stabilit, ca singură condiție.

Instanța de apel pornește simplist de la faptul înscrierii actuale ca proprietar în cartea funciară, fără a se analiza cum s-a ajuns ca pârâta să fie menționată ca proprietară tabulară, or reclamanții au solicitat să se constate că ei sunt proprietarii imobilului în litigiu și nu pârâta. În mod greșit a considerat instanța de apel că schimbul nu a fost valabil și că nu poate constitui izvor al dreptului de proprietate al statului român, din moment ce, înainte de Revoluția din 1989, toate întreprinderile de stat au fost proprietatea statului român, inclusiv toate bunurile acestora, iar după Revoluție, Legea nr. 15/1990 a prevăzut în mod expres că singura condiție, pentru ca o societate comercială cu capital de stat să devină proprietară asupra bunurilor pe care le folosește, este aceea ca acestea să figureze în inventarul fostei întreprinderi de stat la data transformării acesteia.

În faza procesuală a recursului au fost depuse la dosar înscrisuri noi privind dovedirea continuității societății întreprinderea de Stat Industria Română de Piele, denumită în prezent SC C. SA, și a fost invocată de către intimată excepția nulității ambelor recursuri pe motiv că argumentele menționate în cuprinsul lor nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ. Analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor datorită caracterului său peremptoriu, înalta Curte constată că este nefondată întrucât recursul declarat de municipiul Timișoara și de Consiliul Local al municipiului Timișoara se încadrează în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fiind invocată nemotivarea soluționării cererii de revendicare, pe când recursul intervenienților poate fi încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece privește aspecte de nelegalitate legate de dovedirea dreptului de proprietate al statului român, de inexistența autorității de lucru judecat, de valabilitatea realizării schimbului de imobile.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, astfel cum au fost încadrate în motivele de recurs, înalta Curte constată următoarele: Cu privire la recursul declarat de reclamanți, înalta Curte constată că, față de petitul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, instanța de apel a făcut o analiză completă, constatând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, din str. Chopin Timișoara, se află în patrimoniul pârâtei, care deține în proprietate și celălalt imobil cu privire la care se invocă existența unui contract de schimb, respectiv imobilul din str. Grozescu Timișoara, iar reclamanții nu au dovedit că dețin un drept de proprietate asupra imobilului din str. Chopin Timișoara, care să permită realizarea unei comparații între titlurile de proprietate, specifică acțiunii în revendicare, deci nu își dovedesc îndreptățirea pentru admiterea unei astfel de acțiuni.

Prin urmare, nu se poate susține că nu s-a răspuns capătului de cerere privind acțiunea în revendicare, cu atât mai mult cu cât un astfel de capăt de cerere nu este formulat explicit, însă se poate aprecia că cele trei capete de cerere tind la o finalitate asemănătoare, respectiv la stabilirea și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, din str. Chopin nr. 1 Timișoara, în favoarea statului român, iar, ca urmare a recunoașterii perfectării unui schimb de imobile între societățile autoare ale părților în litigiu, reclamanții doresc să li se recunoască un drept de administrare asupra acestui imobil care să fie înscris în cartea funciară în favoarea lor.

Recurenții critică decizia din apel și în ceea ce privește greșita apreciere privind inexistența schimbului cu privire la imobilele amintite, în condițiile în care, prin înscrisurile administrate în cauză s-ar fi făcut dovada suplinirii acordului de voință necesar schimbului, cât și a realizării în fapt a acestui schimb prin mutarea efectivă a locatarilor în imobilul din str. Chopin.

Sub acest aspect, înalta Curte constată existența sentinței civile nr. 1578/2004 a Judecătoriei Timișoara, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 487/2006 a Curții de Apel Timișoara prin care, analizându-se cererea de intabulare a unui drept drept de administrare asupra imobilului din str. Chopin , drept dobândit prin Decretul nr. 409/1955, instanța a respins cererea cu motivarea că transferul dreptului de folosință către Primăria și Consiliul Local Timișoara nu a operat pentru că nu a fost respectat art. 3 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 409/1955, neexistând acordul Ministerului Gospodăriei Comunale, iar titlul în baza căruia SC C. SA Timișoara a devenit proprietar nu a fost anulat printr- o hotărâre judecătorească.

Prin urmare, s-a stabilit pe cale judecătorească nerealizarea transferului dreptului de administrare întemeiat pe Ordinul nr. 74/1969, cu privire la imobilele din prezentul litigiu.

Înscrisurile invocate de către recurenți pentru dovedirea valabilității schimbului (adresa nr. 8557/D/1968 a Ministerului Industriei Ușoare, declarațiile notariale ale foștilor conducători ale unităților care trebuiau să încuviințeze schimbul) au fost considerate implicit ca fiind neconcludente de către instanța de apel întrucât dreptul de proprietate al imobilului din str. Chopin Timișoara este dovedit ca aparținând pârâtei SC C. SA, atât prin înscrierea sa în cartea funciară, în temeiul contractului de donație și a dovedirii calității sale de succesor a donatarei, întreprinderea de Stat Industria Română de Piele Timiș, astfel cum s-a dovedit prin înscrisurile depuse în recurs, cât și în temeiul sentinței civile nr. 1578/2004 a Judecătoriei Timișoara, devenită irevocabilă și a sentinței civile nr. 9683/2003 a Judecătoriei Timișoara în care s-a reținut că dreptul de proprietate privată asupra acestui imobil aparține SC C. SA.

Deși cele două hotărâri judecătorești nu au autoritate de lucru judecat, deoarece părțile și obiectul sunt diferite, acestea constată dreptul de proprietate al SC C. SA asupra imobilului din str. Chopin Timișoara, deci nasc o prezumție de proprietate în favoarea acestei societăți, care se coroborează cu înscrierea sa în cartea funciară în calitate de proprietar, prezumție pe care reclamanții nu au reușit să o răstoarne prin dovedirea dreptului de proprietate al statului român, respectiv prin dreptul lor de administrare asupra acestui imobil, așa cum se va demonstra în cele ce succed. Analizând recursul declarat de intervenienți, înalta Curte îl consideră nefondat pentru argumentele următoare: Recurenții invocă aspecte precum neanalizarea unor înscrisuri și interpretarea greșită a probelor, care nu mai constituie motive de recurs odată cu abrogarea art. 304 pct. 10 și 11 C. proc.

civ. prin Legea nr. 219/2005, respectiv prin O.U.G. nr. 138/2000. În ceea ce privește înscrierea greșită în cartea funciară a pârâtei întrucât s-a întemeiat pe o simplă adresă privind schimbarea denumirii societății de la care a preluat activul prin privatizare, deși bunul nu s-ar mai fi aflat în patrimoniul acelei societăți tocmai datorită existentei anterioare a unui schimb, înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită întrucât prin Ordinul nr. 74/1969 nu s-a dispus un schimb de proprietate, ci un „transfer de administrare", iar acest transfer nu a operat, astfel cum s-a decis în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 1578/2004 a Judecătoriei Timișoara.

Cu privire la această sentință, înalta Curte observă că nu s-a reținut autoritatea de lucru judecat, ci puterea de lucru judecat, adică dezlegarea dată asupra valabilității acestui transfer într-o altă cauză, care nu se mai poate pune în discuție într-un alt dosar, întrucât prezumția de lucru judecat înseamnă că ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu problema de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Încercarea recurenților de a suplini cu probe noi, în calitate de terți față de acel proces, lipsa acordului cerut de dispozițiile art. 1 lit. b) și art. 3 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 409/1955, rămâne fără efect câtă vreme dreptul de proprietate al pârâtei SC C. SA asupra imobilului din str. Chopin a fost constatat prin cele două hotărâri judecătorești menționate anterior, în care s-a apreciat în mod irevocabil că proprietarul imobilului din str. Chopin este SC C. SA și este înscris în cartea funciară în temeiul unui contract de donație care nu a fost desființat. Deși recurenții susțin că trebuia să se analizeze valabilitatea înscrierii pârâtei în cartea funciară, înalta Curte constată că instanța nu a fost învestită în acest sens și nici nu putea dispune rectificarea de carte funciară, cât timp titlul în temeiul căruia s-a realizat intabularea nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească, cerință impusă de art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Reclamanții susțin că titlul de proprietate al statului român este dovedit prin Constituția României din anul 1965, întrucât anterior anului 1989 toate întreprinderile aparțineau statului român, însă acest aspect constituie o prezumție care a fost răsturnată, întrucât donația a fost făcută de M.I. și M. nu statului român, ci întreprinderii de Stat Industria Română de Piele Timișoara, astfel cum rezultă din contractul de donație, astfel încât statul român nu a avut niciodată un drept de proprietate asupra acestui imobil. La rândul său, pârâta SC C. SA a dobândit imobilului de la întreprinderea de Stat Industria Română de Piele din Timișoara, în calitate de donatară, în urma privatizării, aspect care rezultă din înscrisurile depuse la dosar în faza procesuală a recursului.

Întrucât întotdeauna dreptul de proprietate a aparținut întreprinderii de Stat Industria Română de Piele din Timișoara, iar prin Ordinul nr. 74/1969 această întreprindere nu a transmis un drept de administrare către întreprinderea de Locuințe Timișoara, astfel cum s-a stabilit pe cale judecătorească, întreprinderea de Locuințe Timișoara și, ulterior, succesorii în drepturi ai acesteia, respectiv reclamanții din prezenta cauză, nu au dobândit un drept de proprietate sau un drept de administrare asupra imobilului din str. Chopin, pe care să îl poată opune în mod valabil în prezenta acțiune. De asemenea, aceștia nu au invocat vreun titlu translativ de proprietate în favoare statului român de la care să primească apoi prerogativa dreptului de administrare, motiv pentru care nici unul dintre cele trei petite ale cererii de chemare în judecată nu a fost dovedit.

Realizarea mutării locatarilor dintr-un imobil în altul constituie o împrejurare de fapt care nu face dovada unui drept de proprietate sau de administrare al reclamanților. Astfel fiind, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii respingând apelurile, motiv pentru care, în considerarea celor expuse anterior, înalta Curte consideră ca legală decizia recurată, urmând a respinge ambele recursuri ca nefondate, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursurilor declarate de reclamanții municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara și de intervenienții P.A., P.A., P.V., S.Z., B. B.I., C.V., G.B.C. și G.B.C., invocată de intimata SC C. SA. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara și de intervenienții P.A., P.A., P.V., S.Z., B.B.I., C.V., G.B.C. și G.B.C. împotriva deciziei nr. 936 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara - Secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2013.