ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7141/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1999 PI din 25 aprilie 2008, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins cererea de chemare în judecată, precizată, a reclamantului, în esență, reținându-se că acțiunea în nulitate este inadmisibilă, reclamantul urmând și calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, pretențiile vizând nulitatea certificatelor de moștenitor și constatarea nevalabilității titlului statului fiind lipsite de interes. Prin decizia civilă nr. 264 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținându-se că, în mod nelegal, s-a procedat la soluționarea cererii în baza susmenționatelor excepții de procedură.

Prin decizia civilă nr. 6272 din 03 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul pârâtului Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, dosarul fiind astfel reînregistrat sub nr. 4795.1/30/2007 pe rolul Tribunalului. La data de 04 iunie 2010, reclamantul și-a precizat și completat cererea de chemare în judecată, solicitând ca pârâtul Statul Român să fie reprezentat și de Ministerul Finanțelor Publice, arătând totodată că, în subsidiar, solicită obligarea statului la plata despăgubirilor materiale echivalente cu valoarea actuală de piață a imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 729 din 11 februarie 2011, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Timiș și, respectiv, a Statului Român, excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice, de reprezentant al Statului Român, excepția inadmisibilității și a prematurității cererii de acordare a despăgubirilor, a admis în parte cererea reclamantului, a constatat preluarea fără titlu valabil, de către stat, a imobilului situat în municipiul Timișoara, str. O., înscris în CF nr. C1. Timișoara, nr. T1./1, T2./2, a respins în rest cererea reclamantului, astfel cum aceasta a fost precizată. Instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Timiș, întrucât pârâtul este succesorul în drepturi al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Timiș care a emis decizia nr. 412/1973 privind schimbul de imobile.

Instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecății privind constatarea nevalabilității titlului statului și acordarea despăgubirilor materiale pentru imobilul în litigiu. În această cerere, Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, astfel încât este neîntemeiată excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice, de reprezentant al Statului Român.

Cât privește excepțiile inadmisibilității și prematurității cererii de acordare a despăgubirilor bănești pentru imobilul în litigiu, acestea au fost respinse, întrucât cererea reclamantului este justificată de faptul temporizării procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, intervenția instanței de judecată pe acest aspect garantând, conform art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, dreptul patrimonial recunoscut, reclamantului, prin dispoziția nr. D1./2006 a Primarului Municipiului Timișoara. O astfel de cerere nu poate fi primită, întrucât, conform prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., după casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare, cererea de chemare în judecată nu mai poate fi întregită sau modificată.

Pentru a obține protecția dreptului său, reclamantul ar fi trebuit să formuleze o astfel de cerere până la prima zi de înfățișare, în primul ciclu procesual, cu atât mai mult cu cât, la data de 30 martie 2007, lucrările de demolare a imobilului fuseseră finalizate (fiind astfel evident că reclamantul nu mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii), cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 20 iunie 2007, ulterior momentului finalizării demolării imobilului. Reclamantul a urmat și calea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (contestația formulată împotriva dispoziției Primarului Municipiului Timișoara prin care s-a propus acordarea de despăgubiri către reclamant pentru imobilul în litigiu formând obiectul Dosarului nr. 1446/30/2006, fiind suspendată până la soluționarea prezentei pricini), urmând ca acesta să-și valorifice dreptul la despăgubiri în procedura specială.

Nu se poate aprecia că prin constatarea nevalabilității titlului statului și neacordarea despăgubirilor s-ar încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât reclamantului i-a fost deja recunoscut dreptul la despăgubire prin dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 1690 din 15 iunie 2006. Prin decizia civilă nr, 1105 din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelurile reclamantului și ale pârâților, ca nefondate. S-a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat și constatarea nevalabilității preluării de către stat a imobilului în litigiu, respectiv obligarea acestuia la plata de despăgubiri materiale echivalente cu valoarea de piață a imobilului.

Cât timp preluarea s-a dispus în baza Decretului nr. 111/1951, iar reclamantul a invocat nevalabilitatea titlului statului, sunt neîntemeiate susținerile Ministerului Finanțelor Publice vizând lipsa calității procesual pasive a statului și, respectiv, a calității sale de reprezentant al statului, legea specială neprevăzând o altă persoană care să reprezinte statul într-un atare litigiu, astfel că dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 sunt pe deplin incidente. Chiar dacă cererea reclamantului de acordare de despăgubiri materiale a fost respinsă, ea a fost formulată pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu emitentul titlului care a dispus preluarea, astfel că, și din această perspectivă, excepțiile invocate sunt neîntemeiate.

Susținerile Consiliului Județean Timiș vizând lipsa calității procesuale pasive sunt neîntemeiate câtă vreme reclamantul a solicitat și constatarea nulității schimbului intervenit în baza deciziei nr. 412 din 23 noiembrie 1973 emisă de antecesorul în drepturi al pârâtului, respectiv al fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Județului Timiș. Nici pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara nu poate invoca excepția lipsei calității sale de reprezentant al statului, câtă vreme prin decizia susmenționată imobilul preluat de la antecesorul reclamantului a fost dat în administrarea Municipiului Timișoara, anterior efectuării schimbului a cărui nulitate se solicită a fi constatată.

Excepția inadmisibilității cererii principale a fost respinsă, câtă vreme prin decizia civilă nr. 264 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, menținută prin decizia civilă nr. 6272 din 03 iunie 2009 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a reținut cu caracter obligatoriu că această excepție nu poate fi primită. În ce privește fondul raportului juridic dedus judecății^ s-a reținut că în mod legal s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, în condițiile în care nu s-a contestat că antecesorul reclamantului a împuternicit o altă persoană, H.M., să-i administreze imobilul, să vândă acest imobil și să încaseze prețul vânzării. În consecință, dispozițiile Decretului nr. 111/1951 au fost încălcate, titlul astfel constituit nefiind valabil în sensul art 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a apreciat că sunt neîntemeiate criticile reclamantului vizând nevalabilitatea actelor subsecvente preluării imobilului, pentru următoarele considerente de fapt și de drept: Schimbul imobiliar a avut loc în anul 1973 la inițiativa statului, coschimbașii P.P. și E. și M.T. și G. fiind constrânși să renunțe la proprietatea lor pentru ca aceasta să fie folosită pentru amenajarea sediului unei instituții de stat. Dată fiind și înscrierea de carte funciară care indica drept proprietar al bunului ce a făcut obiect al schimbului ca fiind statul, având în vedere și regimul politic existent la acea dată (1973), nu poate fi contestată buna-credința persoanelor fizice coschimbașe la momentul efectuării acestei operațiuni juridice, aceștia neavând la îndemână nici un element care să-i facă să creadă că ar contracta cu un neproprietar și nici vreo posibilitate de a se opune schimbului de imobile.

Pe cale de consecință, și actele subsecvente contractelor de schimb sunt valabile, contrar susținerilor reclamantului. În ce privește contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâta SC D.G. SA a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, prima instanță a reținut în mod corect buna-credința părților contractante, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada celor susținute cu privire la publicitatea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, că răspunsurile la interogatoriu date de pârâți nu sunt de natură a răsturna prezumția instituită de dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ. și că menționatul contract a fost încheiat anterior contestării dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobil.

Pe calea apelului, reclamantul nu face decât să reitereze susținerile din primă instanță, fără a combate în vreun fel argumentele avute în vedere de tribunal pentru a reține buna-credința părților contractului de vânzare-cumpărare, invocând dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Reclamantul a susținut că vânzarea este nulă absolut, întrucât imobilul, intrând sub incidența art. 2 din Legea nr. 10/2001, iar Primarul Municipiului Timișoara fiind notificat la data vânzării-cumpărării despre intenția reclamantului de a redobândi imobilul în natură - era indisponibilizat în sensul art. 21 alin. (5) din lege. Aceste susțineri nu pot fi reținute ca temeiuri de schimbare a sentinței apelate, întrucât indisponibilizarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 și sancționarea încălcării acestei obligații sunt prevăzute la art. 21 din lege, normă care indică în mod explicit persoanele juridice obligate la restituire.

Din interpretarea sistematică a art. 21 din Legea nr. 10/2001 rezultă, așadar, că doar încălcarea indisponibilizării bunului de către persoanele juridice susmenționate este sancționată cu nulitatea absolută, obligația indisponibilizării revenind doar acestora. Instanța de apel a reținut că tribunalul în mod corect a respins cererea în despăgubiri, invocând tardivitatea formulării capătului de cerere subsidiar. Astfel, corespunde realității că nu se socotește modificată cererea dacă reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau pierit [art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.], însă pentru ca dispoziția legală să fie incidență este necesar ca pierderea (pieirea) să se fi produs pe parcursul judecății.

Cum în mod corect a reținut prima instanță (reclamantul necontestând această împrejurare), construcția era demolată la data introducerii cererii de chemare în judecată. Apelantul a precizat că a luat la cunoștință despre faptul demolării „mult mai târziu", fără a preciza însă momentul luării la cunoștință. Instanța de apel a apreciat că, în condițiile în care reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și i-a fost recunoscut printr-o dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001 dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, el nu mai este îndreptățit să solicite obligarea statului la plata de despăgubiri pe calea dreptului comun. Aceste considerente nu contravin celor reținute prin decizia de casare nr. 264 din 19 noiembrie 2008, câtă vreme cererea în despăgubiri a fost formulată după trimiterea la prima instanță pentru rejudecarea cererii reclamantului.

Câtă vreme prima instanță a reținut nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea antecesorului reclamantului, în mod corect a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată, criticile pârâtului vizând acest aspect fiind neîntemeiate. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) reclamantul S.A.J., la data de 06 martie 2012, (II) pârâtul Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timișoara, la data de 08 martie 2012 și (III) pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, la data de 27 februarie 2012, prin care au fost invocate următoarele critici de pretinsă nelegalitate; (I) Recurentul-reclamant S.A.J.

a susținut că instanța de apel a menținut în mod nelegal sentința în partea referitoare la valabilitatea actelor translative de proprietate având ca obiect imobilul în litigiu. În condițiile în care titlu statului nu este valabil, dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis niciodată în patrimoniul acestuia, ceea ce înseamnă și că nu se putea realiza în mod valabil schimbul imobiliar între stat și numiții P.P. și P.E., născută M., și M.T. și M.G. Urmare a nulității schimbului imobiliar, sunt nule și certificatele de moștenitor emise de pe urma defuncților M.T. și M.G., în partea referitoare la includerea în masa succesorală a cotelor ce le-au aparținut din imobil. De asemenea, este nul și contractul de vânzare-cumpărare nr. V1.

din 07 iunie 2006, prin care pârâta M. E. a vândut imobilul în litigiu, SC D.G. SA. Instanța de apel a reținut în mod greșit buna-credința părților contractante, în condițiile în care demersurile efectuate de reclamant și mama acestuia, în baza Legii nr. 10/2001, le erau cunoscute acestora, cererile de restituire fiind făcute publice și de către primărie, prin afișare la sediul instituției și prin publicare în presa locală. De asemenea, a fost contestată dispoziția primarului prin care s-a respins cererea de restituire în natură, iar procesul se poartă în contradictoriu și cu pârâta M.E. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, notificarea nu era soluționată, dispoziția primarului fiind emisă la 15 iunie 2006, apoi atacată de reclamant, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Din răspunsurile date de pârâte la interogatoriu, a rezultat că nu au făcut niciun fel de demers în vederea aflării situației juridice a imobilului, deși au cunoscut modalitatea în care acesta a fost preluat de către stat. Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea, concesionarea, asocierea in participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere in beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de această lege. Contrar celor reținute în considerentele deciziei atacate, legea nu distinge între imobile aflate în proprietatea statului și cele aflate în proprietate privată.

Cu privire la capătul subsidiar de cerere, instanța de apel a reținut fără temei că acesta ar fi fost în mod corect respins ca tardiv și că nu s-ar fi încălcat prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia cererea nu se socotește modificată când reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau pierit, este aplicabil în cauză având în vedere că autorizația de demolare a construcției a fost depusă la dosarul cauzei de către pârâta SC D.G. SA, reclamantului comunicându-i-se cu acest prilej respectiva autorizație. Pârâta a depus ca anexă la răspunsul la interogatoriu autorizația de demolare nr. DE1. din 01 februarie 2007 eliberată de primar, în timpul judecării contestației împotriva dispoziției primarului.

Despăgubirile solicitate pentru situația în care se mențin ca valabile actele translative de proprietate, situație care echivalează cu o pierdere a acestuia, în înțelesul dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., i se cuvin, reclamantului, în condițiile în care imobilul proprietatea autorului său a fost preluat de stat fără titlu valabil și fără plata vreunei despăgubiri. Reclamantul, având domiciliul în S.U.A., a luat cunoștință de demolarea casei în litigiu mult mai târziu. (II) Recurentul-pârât Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timișoara, a susținut următoarele; Instanțele anterioare au pronunțat hotărâri netemeinice și nelegale, neținând cont de dispozițiile legale în materie care arată că acest tip de acțiuni în instanță sunt inadmisibile.

S-a invocat astfel excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât reclamantul a parcurs procedura administrativă reglementată de art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001, obținând dispoziția nr. D1./2006, prin care primarul a constatat că imobilul revendicat nu se mai află în proprietatea statului, fiind înstrăinat, ca efect al unui schimb imobiliar, familiei pârâte, cu mult înaintea intrării în vigoare a legii, motiv pentru care în temeiul art. 18 lit. c) a transmis dosarul Secretariatului Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor pentru a proceda conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Nemulțumit de dispoziția emisă, notificatorul a formulat contestație iar Tribunalul Timiș a respins contestația, prin sentința civilă nr. 3280/PT/2006, împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a apelului, instanța de apel suspendând soluționarea acestuia la termenul de judecată din 21 iunie 2007. Așadar, reclamantul a obținut pe cale administrativă despăgubiri pentru imobilul revendicat, prin formularea acțiunii de față reclamantul reiterând aceleași pretenții. Instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, ca reprezentant al Statului Român. Având în vedere obiectul principal al acțiunii, acordarea de despăgubiri bănești, s-au invocat prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și art. 3 pct. 37 din H.G.

nr. 447/1997. Față de pretențiile reclamantului, în cauză, statul participă nemijlocit ca subiect de drepturi și obligații, prin Ministerul Finanțelor, și nu prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Instanța în mod eronat a constatat preluarea fără titlu valabil de către stat a imobilului în litigiu. Demersul judiciar de față este lipsit de interes și fără obiect atâta timp cât pe cale administrativă în procedura specială a Legii nr. 10/2001, i s-a recunoscut, reclamantului, calitatea de persoană îndreptățită în baza legii speciale, acordându-i-se despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005. (III) Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș, a susținut următoarele; În fapt, Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, a fost introdus în cauza în urma formulării de către reclamant a precizării și completării cererii introductive pentru termenul de judecata din 04 iunie 2010. Excepția lipsei calității Ministerul Finanțelor Publice, de reprezentant al statului, a fost în mod nelegal respinsă, în raport de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora statul este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, respectiv el participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care ea stabilește anume alte organe în acest scop.

În materia restituirii bunurilor imobile și acordării masurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Statul Roman este reprezentat de organele prevăzute în mod expres de către legiuitor în cuprinsul Legii nr. 10/2001. Asupra notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a pronunțat primarul, prin emiterea unei dispoziții, care face obiectul unui alt dosar, a cărui judecata este în prezent suspendata de Curtea de Apel Timișoara. Potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, singurul caz în care Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului, este cel reglementat de art. 28 din lege.

Soluționarea excepției este nelegala, întrucât Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, a fost introdus în cauza prin precizarea și completarea cererii introductive, reclamantul înțelegând să solicite instanței și obligarea statului la plata despăgubirilor materiale echivalente cu valoarea de piața a imobilului. Din moment ce tribunalul a respins petitul privind acordarea în mod direct de către instanța de judecata a despăgubirilor, pe motiv ca o astfel de cerere a încălcat dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., s-a susținut că această soluție se impunea a fi dată și excepției.

Soluția de respingere a excepției este netemeinica și nelegala, în condițiile în care Tribunalul a admis doar in parte acțiunea reclamantului, prin admiterea capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului de către stat, formulat prin cererea introductiva, formulata în contradictoriu cu parații din primul ciclu procesual, unul dintre parați fiind Statul Roman, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Fata de obiectul pricinii, în calitate de pârât poate sta doar Primarul Municipiului Timișoara, fie in nume propriu, fie în calitate de reprezentant al statului, însă acesta nu a fost chemat în judecata în calitate de pârât.

În acest sens sunt dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 247/2005 care au scindat în doua procedura administrativa de acordare a masurilor reparatorii, în sensul ca în fața unității deținătoare se emite doar dispoziția prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar ulterior la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor se stabilește valoarea finala a despăgubirilor și se emite titlul de despăgubiri. În cauză, ar avea calitate procesuala pasiva doar primarul Municipiului Timișoara, în calitate de emitent al dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001 și Statul Roman, reprezentat de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura care are competente în ce privește stabilirea despăgubirilor, care însă nu au fost chemați în judecata de către reclamant.

Decizia civila atacată este netemeinica și nelegala, întrucât se impunea respingerea petitului privind constatarea nevalabilitătii titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu. Statul Roman nu a fost chemat in judecata nici în primul ciclu procesual, nici în dosarul nr. 1446/30/2006 având ca obiect acțiunea formulata de reclamant împotriva dispoziției din 15 iunie 2006 emisa de Primarul Municipiului Timișoara. Prin urmare, întrucât analiza preluării de către stat a imobilului cade în sarcina unității investite cu soluționarea notificării formulate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind emisa astfel Dispoziția nr. D1.

din 15 iunie 2006 de către Primarul Municipiului Timișoara, act administrativ contestat de către reclamant prin introducerea pe rolul Tribunalului Timiș a acțiunii în anularea dispoziției, s-a susținut că petitul în constatarea nevalabilitătii preluării de către stat a imobilului putea fi soluționat doar de instanța de judecata investita cu soluționarea acțiunii ce face obiectul Dosarului nr. 1446/30/2006. Instanța de apel nu a luat în considerare că sentința civila nr. 729 din 11 februarie 2011 a fost pronunțata cu încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în ce privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata, constând in onorariu avocat. Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu avea calitatea de parte în dosarul aflat pe rolul instanței supreme, fiind ulterior introdus in cauza in calitate de parat.

Din moment ce sentința civila nr. 729 din 11 februarie 2011 a fost pronunțata în contradictoriu atât cu Statul Roman, prin Consiliul local al municipiului Timișoara, cât și cu Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța constatând preluarea fără titlu valabil de către stat a imobilului, fiind respinsa în rest cererea de chemare în judecata, astfel cum a fost precizata, în mod nelegal s-a dispus obligarea Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor de judecata. Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente; (I) Criticile de nelegalitate ale recurentului-reclamant S.A.J.

vizând nevalabilitatea actelor subsecvente preluării imobilului, nu pot fi primite, pentru următoarele considerente de fapt și de drept: Instanțele fondului au constatat în mod judicios nevalabilitatea titlului statului, în condițiile în care nu s-a contestat că antecesorul reclamantului a împuternicit o altă persoană fizică, H.M., să-i administreze imobilul, respectiv să vândă acest imobil și să încaseze prețul vânzării. Aceasta înseamnă că a existat o nesocotire vădită a dispozițiilor Decretului nr. 111/1951, dreptul astfel constituit în patrimoniul statului fiind nevalabil (cercetare și apreciere pe care instanțele anterioare le-au făcut prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998).

Pe calea recursului, reclamantul a reiterat susținerile din primă instanță, respectiv din apel, fără a combate în vreun fel argumentele de drept avute în vedere de instanțele anterioare pentru a reține situația de bună-credința a părților din actele juridice care au succedat actului de preluare. În privința schimbului imobiliar care a avut loc în anul 1973, instanțele fondului, singurele abilitate să stabilească situația de fapt a cauzei pendinte, au constatat că acesta s-a realizat la inițiativa statului, coschimbașii P.P. și E. și M.T. și G. fiind constrânși să renunțe la proprietatea lor pentru ca aceasta să fie folosită pentru amenajarea sediului unei instituții de stat.

Sub aspectul bunei-credinței persoanelor fizice coschimbașe la momentul efectuării acestei operațiuni juridice, au fost avute în vedere și alte circumstanțe ale cauzei, respectiv înscrierea de carte funciară care indica drept proprietar al bunului ca fiind statul, și regimul politic existent la acea dată. În privința acestor persoane, s-a concluzionat în mod judicios că n-au avut la dispoziție argumente de fapt și de drept care să le întemeieze convingerea că ar contracta cu un neproprietar și nici vreo posibilitate de a se opune schimbului de imobile. În privința contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta SC D.G.

SA a dobândit imobilul în litigiu, instanțele anterioare au evaluat probatoriul în sensul concluziei că nu s-a făcut dovada celor susținute cu privire la publicitatea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv că răspunsurile la interogatoriu al pârâților nu sunt de natură a răsturna prezumția instituită de dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ. Instanța de recurs, față de dispozițiile imperative ale art. 304 C. proc. civ., nu poate proceda la o reevaluare a probatoriului care să conducă la modificarea soluției pronunțate în primă instanță și confirmată în apel. Practica judecătorească a fost și este unanimă în a aprecia că, în condițiile in care părțile contractante au fost de bună-credință, vânzarea nu este nulă, întrucât buna-credință protejează efectele actului juridic.

Aceasta soluție jurisprudențială consecventă a instanțelor, configurată anterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, a primit o consacrare expresă din partea legiuitorului, prin dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în materia specială a imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist. Dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd sancțiunea nulității absolute pentru actelor juridice de înstrăinare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, cu excepția cazului când „actul a fost încheiat cu bună-credință". Recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului de bună-credintă a fost impusă de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice în domeniul regimului juridic al imobilelor preluate in mod abuziv de către stat.

Raționamentul juridic similar pe care instanțele anterioare și-a întemeiat hotărârea, a fost în mod corect configurat, ținând cont de contextul procesual, respectiv dovada efectivă a poziției subiective oneste a subdobânditorilor bunului litigios. Cât timp nu exista o contestație cu privire la actul sau măsura de preluare în patrimoniul statului a imobilului în litigiu, adusă la cunoștința celor interesați, indiferent de forma concretă de exteriorizare/materializare, demersul ultimului cumpărător de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare, în circumstanțele pe deplin stabilite ale cauzei pendinte, apare ca fiind expresia unei conduite contractuale corecte și oneste. S-au avut în vedere și dispozițiile art. 1899 alin. (2), art. 1898 și ale art. 967 alin. (2) C. civ., conform cărora buna-credință și valabilitatea cauzei actului juridic se prezumă, până la proba contrară.

Proba contrară în cauza de față nu s-a făcut, deși s-a susținut în mod constant ca pârâții cunoșteau situația juridica a imobilului. În mod corect, instanțele anterioare au analizat buna-credință nu numai din perspectiva existentei acestor demersuri de restituire a imobilului, ci și din perspectiva cadrului legal existent la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, dispozițiile legale in vigoare nu erau de natura sa le ofere pârâților elemente pe baza cărora sa cunoască incertitudinea drepturilor vânzătorului asupra imobilului. Important și relevant în cauză este faptul că, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu a putut fi invocată o anumită dispoziție legală în temeiul căreia un potențial cumpărător, normal de diligent, să poată fi considerat că a avut suficiente elemente să pună la îndoială dreptul de proprietate pretins de vânzător în patrimoniul său.

Curtea a concluzionat astfel corect că, pârâții-cumpărători au fost de bună-credință la data încheierii contractelor, neexistând temeiuri legale pentru declararea nulității acestora, întrucât buna lor credință le-a salvat de la sancțiunea nulității. În cuprinsul Hotărârii pronunțate în cauza Raicu contra României, instanța europeana a arătat ca persoanele care și-au dobândit cu bună-credința bunurile nu trebuie să fie puse in situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat in trecut aceste bunuri. Declararea nulității contractelor, in condițiile in care cumpărătorii au fost de bună-credință incontestabilă, ar fi nu numai o soluție profund nelegala, ci ar reprezenta o deplasare a responsabilității statului către pârâții de bună-credință.

Nu poate fi primită susținerea reclamantului, conform căreia vânzarea ar fi nulă absolut, întrucât imobilul, intrând sub incidența art. 2 din Legea nr. 10/2001, era indisponibilizat în sensul art. 21 alin. (5) din lege, întrucât pretinsa indisponibilizare a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 și sancționarea încălcării acestei obligații sunt prevăzute la art. 21 din lege, normă care indică persoanele juridice obligate la restituire: regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, organizații cooperatiste sau orice alte persoane juridice de drept public, unități administrativ teritoriale.

Printr-o interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 s-a ajuns la o concluzie temeinică, anume aceea că doar încălcarea indisponibilizării bunului de către persoanele juridice sus-enumerate este sancționată cu nulitatea absolută, obligația indisponibilizării revenind doar acestora. Cum scoaterea temporară a unui bun din circuitul civil are caracter de excepție, această măsură este de strictă aplicare și nu poate fi impusă persoanelor la care legea nu se referă, în speță persoanelor fizice sau juridice proprietare ale bunului în litigiu la data apariției legii. Critica referitoare la capătul subsidiar de cerere, respins ca tardiv, în raport de care s-a invocat nesocotirea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., este neîntemeiată. Instanțele anterioare, în circumstanțele cauzei pendinte, au reținut corect că cererea în despăgubiri a fost formulată tardiv. Astfel, corespunde realității că nu se socotește modificată cererea dacă reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau pierit [art. 132 alin. (2) pct 3 C. proc. civ.], însă pentru ca dispoziția legală să fie incidență este necesar ca pierderea (pieirea) să se fi produs pe parcursul judecății. Cum instanțele anterioare au stabilit că această construcție era demolată la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul necontestând această împrejurare în condițiile legii -acesta a afirmat doar că a luat la cunoștință despre faptul demolării „mult mai târziu", fără a preciza însă momentul luării la cunoștință - soluția instanțelor este legală.

Instanța de apel a apreciat corect că, în condițiile în care reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și i-a fost recunoscut printr-o dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001 dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, el nu mai este îndreptățit să solicite obligarea statului la plata de despăgubiri pe calea dreptului comun. (II) Soluția instanțelor anterioare în privința excepției inadmisibilității acțiunii, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, este corectă, în acest sens fiind relevante efectele hotărârilor judecătorești anterioare - prin decizia civilă nr. 264 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, confirmată prin decizia civilă nr. 6272 din 03 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat cu caracter irevocabil că această excepție nu poate fi primită - respectiv incidența prevederilor exprese ale art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, ca reprezentant al Statului Român, criticile nu pot fi primite, întrucât justificarea legitimării procesuale s-a făcut, cum era firesc, prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, iar sub aspectul investirii s-a reținut că reclamantul a solicitat și constatarea nulității schimbului intervenit în baza Deciziei nr. 412 din 23 noiembrie 1973 emisă de antecesorul în drepturi al pârâtului, respectiv al fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Județului Timiș, iar prin efectul acestei decizii imobilul preluat de la antecesorul reclamantului a fost dat în administrarea Municipiului Timișoara, anterior efectuării schimbului a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată.

Nu poate fi primită critica conform căreia în mod eronat s-a constatat preluarea fără titlu valabil de către stat a imobilului în litigiu și că demersul judiciar ar fi lipsit de interes și de obiect, cât timp acțiunea reclamantului are natura juridică a unei acțiuni de drept comun, sub aspectul tuturor capetelor de investire, fiind fără relevanță așadar că, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, suspendată de altfel, i s-ar fi recunoscut, reclamantului, calitatea de persoană îndreptățită în baza legii speciale, acordându-i-se despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

(III) Decizia atacată nu a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor legale atunci când s-a soluționat excepția lipsei calității Ministerul Finanțelor Publice, de reprezentant al statului, în acest sens fiind avute în vedere dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora statul este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, respectiv el participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care ea stabilește anume alte organe în acest scop.

Faptul că, în materia restituirii bunurilor imobile și acordării masurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, statul este reprezentat de organele prevăzute în mod expres de către legiuitor în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu prezintă relevanță în cauză, întrucât configurarea cadrului procesual de investire, inclusiv din perpectiva părților angajate litigios, se raportează la temeiul juridic explicit al pretențiilor reclamantului, acesta fiind unul de drept comun. Chiar dacă tribunalul a respins petitul privind acordarea în mod direct de către instanța de judecata a despăgubirilor, pe motiv ca o astfel de cerere a încălcat dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., această soluție nu are relevanță sub aspectul reclamat, întrucât regimul juridic al excepțiilor procedurale este distinct de materia neregularităților procedurale, neexistând o ordine prestabilită în soluționarea acestora și nici un raport de dependență. Nu poate fi primită critica conform căreia s-ar fi impus respingerea petitului in constatarea nevalabilității titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu, întemeiată pe ideea că o astfel de analiză nu ar putea fi făcută decât de entitatea investite cu soluționarea notificării formulate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât pretenția concretă a reclamantului și modalitatea de soluționare a acesteia trebuie raportate atât la cadrul procesual de investire, cât și la circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte, pe deplin stabilite în fața instanțelor fondului.

Nu au fost nesocotite dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în ce privește obligarea acestui pârât la plata cheltuielilor de judecata, în contextul în care, așa cum corect s-a reținut, prima instanță a reținut nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea antecesorului reclamantului. Îndeplinirea condiției prescrise de norma procedurală referitoare la „partea care cade în pretenții (...)", in contextul solicitării exprese a cheltuielilor de judecată de către partea adversa, justifică, din perspectivă strict procedurală, inserarea obligației in dispozitivul soluției pronunțate în primă instanță. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursurile reclamantului și al pârâților, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.A.J. și de pârâții Statul Român prin Consiliul local al municipiului Timișoara și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei nr. 1105 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2012.