ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7141/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7141/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1999 PI din 25 aprilie 2008, Tribunalul Timiș, secția civilă,

a respins cererea de chemare

în judecată, precizată, a reclamantului, în esență, reținându-se că acțiunea în

nulitate este inadmisibilă, reclamantul urmând și calea prevăzută de Legea nr. 10/2001,

pretențiile vizând nulitatea certificatelor de moștenitor și constatarea nevalabilității

titlului statului fiind lipsite de interes.

Prin decizia civilă nr. 264 din 19

noiembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis apelul, a desființat sentința și

a trimis cauza spre rejudecare, reținându-se că, în mod nelegal, s-a procedat la

soluționarea cererii în baza susmenționatelor excepții de procedură.

Prin decizia civilă nr. 6272 din 03

iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție

a respins recursul pârâtului Statul Român, prin Consiliul

Local al Municipiului Timișoara, dosarul fiind astfel reînregistrat sub nr. 4795.1/30/2007

pe rolul Tribunalului.

La data de 04 iunie 2010, reclamantul și-a

precizat și completat cererea de chemare în judecată, solicitând ca pârâtul Statul

Român să fie reprezentat și de Ministerul Finanțelor Publice, arătând totodată că,

în subsidiar, solicită obligarea statului la plata despăgubirilor materiale echivalente

cu valoarea actuală de piață a imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 729 din 11

februarie 2011, Tribunalul Timiș, secția civilă,

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

Județean Timiș și, respectiv, a Statului Român, excepția lipsei calității Ministerului

Finanțelor Publice, de reprezentant al Statului Român, excepția inadmisibilității

și a prematurității cererii de acordare a despăgubirilor, a admis în parte cererea

reclamantului, a constatat preluarea fără titlu valabil, de către stat, a imobilului

situat în municipiul Timișoara, str. O., înscris în CF nr. C1. Timișoara, nr. T1./1,

T2./2, a respins în rest cererea reclamantului, astfel cum aceasta a fost precizată.

Instanța a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului Județean Timiș,

întrucât pârâtul este succesorul în drepturi al Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al Județului Timiș care a emis decizia nr. 412/1973

privind schimbul de imobile.

Instanța a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român,

acesta

fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecății privind constatarea

nevalabilității titlului statului și acordarea despăgubirilor materiale pentru imobilul

în litigiu.

În

această cerere, Statul Român este reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, astfel încât este

neîntemeiată excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice, de reprezentant

al Statului Român.

Cât privește excepțiile inadmisibilității

și prematurității

cererii

de acordare a despăgubirilor bănești pentru imobilul în litigiu, acestea au fost

respinse, întrucât cererea reclamantului este justificată de faptul temporizării

procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, intervenția instanței de

judecată pe acest aspect garantând, conform art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, dreptul patrimonial recunoscut, reclamantului, prin dispoziția

nr. D1./2006 a Primarului Municipiului Timișoara.

O astfel de cerere nu poate fi primită,

întrucât, conform prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., după casarea cu

trimitere a cauzei spre rejudecare, cererea de chemare în judecată nu mai poate

fi întregită sau modificată.

Pentru a obține protecția dreptului său,

reclamantul ar fi trebuit să formuleze o astfel de cerere până la prima zi de înfățișare,

în primul ciclu procesual, cu atât mai mult cu cât, la data de 30 martie 2007, lucrările

de demolare a imobilului fuseseră finalizate (fiind astfel evident că reclamantul

nu mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii), cererea

de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 20 iunie 2007, ulterior momentului

finalizării demolării imobilului.

Reclamantul a urmat și calea procedurii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 (contestația formulată împotriva dispoziției Primarului

Municipiului Timișoara prin care s-a propus acordarea de despăgubiri către reclamant

pentru imobilul în litigiu formând obiectul Dosarului nr. 1446/30/2006, fiind suspendată

până la soluționarea prezentei pricini), urmând ca acesta să-și valorifice dreptul

la despăgubiri în procedura specială.

Nu se poate aprecia că prin constatarea

nevalabilității titlului statului și neacordarea despăgubirilor s-ar încalcă dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât reclamantului i-a fost

deja recunoscut dreptul la despăgubire prin dispoziția Primarului Municipiului Timișoara

nr. 1690 din 15 iunie 2006.

Prin decizia civilă nr, 1105 din 14

decembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelurile reclamantului și ale

pârâților, ca nefondate.

S-a reținut că, prin cererea de chemare

în judecată, reclamantul a solicitat și constatarea nevalabilității preluării de

către stat a imobilului în litigiu, respectiv obligarea acestuia la plata de despăgubiri

materiale echivalente cu valoarea de piață a imobilului.

Cât timp preluarea s-a dispus în baza Decretului

nr. 111/1951, iar reclamantul a invocat nevalabilitatea titlului statului, sunt

neîntemeiate susținerile Ministerului Finanțelor Publice vizând lipsa calității

procesual pasive a statului și, respectiv, a calității sale de reprezentant al statului,

legea specială neprevăzând o altă persoană care să reprezinte statul într-un atare

litigiu, astfel că dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 sunt pe deplin

incidente.

Chiar dacă cererea reclamantului de acordare

de despăgubiri materiale a fost respinsă, ea a fost formulată pe calea dreptului

comun, în contradictoriu cu emitentul titlului care a dispus preluarea, astfel că,

și din această perspectivă, excepțiile invocate sunt neîntemeiate.

Susținerile Consiliului Județean Timiș

vizând lipsa calității procesuale pasive sunt neîntemeiate câtă vreme reclamantul

a solicitat și constatarea nulității schimbului intervenit în baza deciziei nr.

412 din 23 noiembrie 1973 emisă de antecesorul în drepturi al pârâtului, respectiv

al fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Județului Timiș.

Nici pârâtul Consiliul Local al Municipiului

Timișoara nu poate invoca excepția lipsei calității sale de reprezentant al statului,

câtă vreme prin decizia susmenționată imobilul preluat de la antecesorul reclamantului

a fost dat în administrarea Municipiului Timișoara, anterior efectuării schimbului

a cărui nulitate se solicită a fi constatată.

Excepția inadmisibilității cererii principale

a fost respinsă, câtă vreme prin decizia civilă nr. 264 din 19 noiembrie 2008 a

Curții de Apel Timișoara, menținută prin decizia civilă nr. 6272 din 03 iunie 2009

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a reținut cu caracter obligatoriu

că această excepție nu poate fi primită.

În

ce privește fondul raportului juridic dedus judecății^

s-a reținut că în mod legal s-a constatat

nevalabilitatea titlului statului, în condițiile în care nu s-a contestat că antecesorul

reclamantului a împuternicit o altă persoană, H.M., să-i administreze imobilul,

să vândă acest imobil și să încaseze prețul vânzării.

În

consecință, dispozițiile Decretului nr. 111/1951 au fost încălcate,

titlul astfel constituit nefiind valabil în sensul art 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a apreciat că sunt neîntemeiate criticile

reclamantului vizând nevalabilitatea actelor subsecvente preluării imobilului, pentru

următoarele considerente de fapt și de drept:

Schimbul imobiliar a avut loc în anul 1973

la inițiativa statului, coschimbașii P.P. și E. și M.T. și G. fiind constrânși să

renunțe la proprietatea lor pentru ca aceasta să fie folosită pentru amenajarea

sediului unei instituții de stat.

Dată fiind și înscrierea de carte funciară

care indica drept proprietar al bunului ce a făcut obiect al schimbului ca fiind

statul, având în vedere și regimul politic existent la acea dată (1973), nu poate

fi contestată buna-credința persoanelor fizice coschimbașe la momentul efectuării

acestei operațiuni juridice, aceștia neavând la îndemână nici un element care să-i

facă să creadă că ar contracta cu un neproprietar și nici vreo posibilitate de a

se opune schimbului de imobile.

Pe cale de consecință, și actele subsecvente

contractelor de schimb sunt valabile, contrar susținerilor reclamantului.

În

ce privește contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâta

SC D.G. SA a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, prima instanță a reținut

în mod corect buna-credința părților contractante, având în vedere că reclamantul

nu a făcut dovada celor susținute cu privire la publicitatea notificărilor formulate

în baza Legii nr. 10/2001, că răspunsurile la interogatoriu date de pârâți nu sunt

de natură a răsturna prezumția instituită de dispozițiile art. 1899 alin. (2)

C. civ. și că menționatul contract a fost încheiat anterior contestării dispoziției

emise în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobil.

Pe calea apelului, reclamantul nu face

decât să reitereze susținerile din primă instanță, fără a combate în vreun fel argumentele

avute în vedere de tribunal pentru a reține buna-credința părților contractului

de vânzare-cumpărare, invocând dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a susținut că vânzarea este

nulă absolut, întrucât imobilul, intrând sub incidența art. 2 din Legea nr. 10/2001,

iar Primarul Municipiului Timișoara fiind notificat la data vânzării-cumpărării

despre intenția reclamantului de a redobândi imobilul în natură - era indisponibilizat

în sensul art. 21 alin. (5) din lege.

Aceste susțineri nu pot fi reținute ca

temeiuri de schimbare a sentinței apelate, întrucât indisponibilizarea imobilelor

ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 și sancționarea încălcării acestei obligații sunt

prevăzute la art. 21 din lege, normă care indică în mod explicit persoanele juridice

obligate la restituire.

Din interpretarea sistematică a art. 21

din Legea nr. 10/2001 rezultă, așadar, că doar încălcarea indisponibilizării bunului

de către persoanele juridice susmenționate este sancționată cu nulitatea absolută,

obligația indisponibilizării revenind doar acestora.

Instanța de apel a reținut că tribunalul

în mod corect a respins cererea în despăgubiri, invocând tardivitatea formulării

capătului de cerere subsidiar.

Astfel, corespunde realității că nu se

socotește modificată cererea dacă reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau

pierit [art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.], însă pentru ca dispoziția legală

să fie incidență este necesar ca pierderea (pieirea) să se fi produs pe parcursul

judecății.

Cum în mod corect a reținut prima instanță

(reclamantul necontestând această împrejurare), construcția era demolată la data

introducerii cererii de chemare în judecată. Apelantul a precizat că a luat la cunoștință

despre faptul demolării „mult mai târziu", fără a preciza însă momentul luării

la cunoștință.

Instanța de apel a apreciat că, în condițiile

în care reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și

i-a fost recunoscut printr-o dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001 dreptul

la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, el nu mai este

îndreptățit să solicite obligarea statului la plata de despăgubiri pe calea dreptului

comun.

Aceste considerente nu contravin celor

reținute prin decizia de casare nr. 264 din 19 noiembrie 2008, câtă vreme cererea

în despăgubiri a fost formulată după trimiterea la prima instanță pentru rejudecarea

cererii reclamantului.

Câtă vreme prima instanță a reținut nevalabilitatea

preluării de către stat a imobilului proprietatea antecesorului reclamantului, în

mod corect a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

cheltuielilor de judecată, criticile pârâtului vizând acest aspect fiind neîntemeiate.

Împotriva deciziei instanței de apel au

formulat cerere de recurs

(I)

reclamantul S.A.J., la data

de 06 martie 2012,

(II)

pârâtul Statul Român, prin

Consiliul local al municipiului Timișoara, la data de 08 martie 2012 și (III) pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, la data de

27 februarie 2012, prin care au fost invocate următoarele critici de pretinsă nelegalitate;

(I)

Recurentul-reclamant S.A.J. a susținut

că

instanța de apel a menținut

în mod nelegal sentința în partea referitoare la valabilitatea actelor translative

de proprietate având ca obiect imobilul în litigiu.

În

condițiile în care titlu statului nu este valabil, dreptul

de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis niciodată în patrimoniul acestuia,

ceea ce înseamnă și că nu se putea realiza în mod valabil schimbul imobiliar între

stat și numiții P.P. și P.E., născută M., și M.T. și M.G.

Urmare a nulității schimbului imobiliar,

sunt nule și certificatele de moștenitor emise de pe urma defuncților M.T. și M.G.,

în partea referitoare la includerea în masa succesorală a cotelor ce le-au aparținut

din imobil.

De asemenea, este nul și contractul de

vânzare-cumpărare nr. V1. din 07 iunie 2006, prin care pârâta M. E. a vândut imobilul

în litigiu, SC D.G. SA.

Instanța de apel a reținut în mod greșit

buna-credința părților contractante, în condițiile în care demersurile efectuate

de reclamant și mama acestuia, în baza Legii nr. 10/2001, le erau cunoscute acestora,

cererile de restituire fiind făcute publice și de către primărie, prin afișare la

sediul instituției și prin publicare în presa locală. De asemenea, a fost contestată

dispoziția primarului prin care s-a respins cererea de restituire în natură, iar

procesul se poartă în contradictoriu și cu pârâta M.E. La data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare, notificarea nu era soluționată, dispoziția primarului fiind

emisă la 15 iunie 2006, apoi atacată de reclamant, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Din răspunsurile date de pârâte la interogatoriu,

a rezultat că nu au făcut niciun fel de demers în vederea aflării situației juridice

a imobilului, deși au cunoscut modalitatea în care acesta a fost preluat de către

stat.

Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, republicată, este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea,

concesionarea, asocierea in participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice

închiriere sau subînchiriere in beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației,

grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, până la soluționarea procedurilor

administrative și, după caz, judiciare, generate de această lege. Contrar celor

reținute în considerentele deciziei atacate, legea nu distinge între imobile aflate

în proprietatea statului și cele aflate în proprietate privată.

Cu privire la capătul subsidiar de cerere,

instanța de apel a reținut fără temei că acesta ar fi fost în mod corect respins

ca tardiv și că nu s-ar fi încălcat prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc.

civ.

Art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc.

civ., potrivit căruia cererea nu se socotește modificată când reclamantul cere valoarea

obiectului pierdut sau pierit, este aplicabil în cauză având în vedere că autorizația

de demolare a construcției a fost depusă la dosarul cauzei de către pârâta SC

D.G. SA, reclamantului comunicându-i-se cu acest prilej respectiva autorizație.

Pârâta a depus ca anexă la răspunsul la

interogatoriu autorizația de demolare nr. DE1. din 01 februarie 2007 eliberată de

primar, în timpul judecării contestației împotriva dispoziției primarului.

Despăgubirile solicitate pentru situația

în care se mențin ca valabile actele translative de proprietate, situație care echivalează

cu o pierdere a acestuia, în înțelesul dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C.

proc. civ., i se cuvin, reclamantului, în condițiile în care imobilul proprietatea

autorului său a fost preluat de stat fără titlu valabil și fără plata vreunei despăgubiri.

Reclamantul, având domiciliul în S.U.A.,

a luat cunoștință de demolarea casei în litigiu mult mai târziu.

(II)

Recurentul-pârât Statul Român, prin Consiliul

local al municipiului Timișoara, a susținut următoarele;

Instanțele anterioare au pronunțat hotărâri

netemeinice și nelegale, neținând cont de dispozițiile legale în materie care arată

că acest tip de acțiuni în instanță sunt inadmisibile.

S-a invocat astfel excepția inadmisibilității

acțiunii, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât reclamantul a parcurs

procedura administrativă reglementată de art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001,

obținând dispoziția nr. D1./2006, prin care primarul a constatat că imobilul revendicat

nu se mai află în proprietatea statului, fiind înstrăinat, ca efect al unui schimb

imobiliar, familiei pârâte, cu mult înaintea intrării în vigoare a legii, motiv

pentru care în temeiul art. 18 lit. c) a transmis dosarul Secretariatului Comisiei

Centrale pentru acordarea despăgubirilor pentru a proceda conform Titlului VII al

Legii nr. 247/2005.

Nemulțumit de dispoziția emisă, notificatorul

a formulat contestație iar Tribunalul Timiș a respins contestația, prin sentința

civilă nr. 3280/PT/2006, împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a apelului,

instanța de apel suspendând soluționarea acestuia la termenul de judecată din 21

iunie 2007.

Așadar, reclamantul a obținut pe cale administrativă

despăgubiri pentru imobilul revendicat, prin formularea acțiunii de față reclamantul

reiterând aceleași pretenții.

Instanța a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, ca reprezentant

al Statului Român. Având în vedere obiectul principal al acțiunii, acordarea de

despăgubiri bănești, s-au invocat prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și

art. 3 pct. 37 din H.G. nr. 447/1997. Față de pretențiile reclamantului, în cauză,

statul participă nemijlocit ca subiect de drepturi și obligații, prin Ministerul

Finanțelor, și nu prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Instanța în mod eronat a constatat preluarea

fără titlu valabil de către stat a imobilului în litigiu.

Demersul judiciar de față este lipsit de

interes și fără obiect atâta timp cât pe cale administrativă în procedura specială

a Legii nr. 10/2001, i s-a recunoscut, reclamantului, calitatea de persoană îndreptățită

în baza legii speciale, acordându-i-se despăgubiri conform Titlului VII al Legii

nr. 247/2005.

(III) Recurentul-pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, a susținut următoarele;

În

fapt, Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant

al statului, a fost introdus în cauza în urma formulării de către reclamant a precizării

și completării cererii introductive pentru termenul de judecata din 04 iunie 2010.

Excepția lipsei calității Ministerul Finanțelor

Publice, de reprezentant al statului, a fost în mod nelegal respinsă, în raport

de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora statul este persoana

juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect

de drepturi și obligații, respectiv el participa în astfel de raporturi prin Ministerul

Finanțelor, afara de cazurile în care ea stabilește anume alte organe în acest scop.

În

materia restituirii bunurilor imobile și acordării masurilor

reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, Statul Roman este reprezentat de organele prevăzute în mod expres de către

legiuitor în cuprinsul Legii nr. 10/2001.

Asupra notificării formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001, s-a pronunțat primarul, prin emiterea unei dispoziții, care face

obiectul unui alt dosar, a cărui judecata este în prezent suspendata de Curtea de

Apel Timișoara.

Potrivit Legii nr. 10/2001, republicată,

singurul caz în care Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului,

este cel reglementat de art. 28 din lege.

Soluționarea excepției este nelegala, întrucât

Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, a fost introdus

în cauza prin precizarea și completarea cererii introductive, reclamantul înțelegând

să solicite instanței și obligarea statului la plata despăgubirilor materiale echivalente

cu valoarea de piața a imobilului. Din moment ce tribunalul a respins petitul privind

acordarea în mod direct de către instanța de judecata a despăgubirilor, pe motiv

ca o astfel de cerere a încălcat dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.,

s-a susținut că această soluție se impunea a fi dată și excepției.

Soluția de respingere a excepției este

netemeinica și nelegala, în condițiile în care Tribunalul a admis doar in parte

acțiunea reclamantului, prin admiterea capătului de cerere privind constatarea preluării

fără titlu valabil a imobilului de către stat, formulat prin cererea introductiva,

formulata în contradictoriu cu parații din primul ciclu procesual, unul dintre parați

fiind Statul Roman, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Fata de obiectul pricinii, în calitate

de pârât poate sta doar Primarul Municipiului Timișoara, fie in nume propriu, fie

în calitate de reprezentant al statului, însă acesta nu a fost chemat în judecata

în calitate de pârât.

În

acest sens sunt dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001,

respectiv Legea nr. 247/2005 care au scindat în doua procedura administrativa de

acordare a masurilor reparatorii, în sensul ca în fața unității deținătoare se emite

doar dispoziția prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

iar ulterior la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor se stabilește

valoarea finala a despăgubirilor și se emite titlul de despăgubiri.

În

cauză, ar avea calitate procesuala pasiva doar primarul Municipiului

Timișoara, în calitate de emitent al dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001

și Statul Roman, reprezentat de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor,

singura care are competente în ce privește stabilirea despăgubirilor, care însă

nu au fost chemați în judecata de către reclamant.

Decizia civila atacată este netemeinica

și nelegala, întrucât se impunea respingerea petitului privind constatarea nevalabilitătii

titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu.

Statul Roman nu a fost chemat in judecata

nici în primul ciclu procesual, nici în dosarul nr. 1446/30/2006 având ca obiect

acțiunea formulata de reclamant împotriva dispoziției din 15 iunie 2006 emisa de

Primarul Municipiului Timișoara.

Prin urmare, întrucât analiza preluării

de către stat a imobilului cade în sarcina unității investite cu soluționarea notificării

formulate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind emisa astfel Dispoziția

nr. D1. din 15 iunie 2006 de către Primarul Municipiului Timișoara, act administrativ

contestat de către reclamant prin introducerea pe rolul Tribunalului Timiș a acțiunii

în anularea dispoziției, s-a susținut că petitul în constatarea nevalabilitătii

preluării de către stat a imobilului putea fi soluționat doar de instanța de judecata

investita cu soluționarea acțiunii ce face obiectul Dosarului nr. 1446/30/2006.

Instanța de apel nu a luat în considerare

că sentința civila nr. 729 din 11 februarie 2011 a fost pronunțata cu încălcarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în ce privește obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecata, constând in onorariu avocat.

Statul Roman, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, nu avea calitatea de parte în dosarul aflat pe rolul instanței

supreme, fiind ulterior introdus in cauza in calitate de parat.

Din moment ce sentința civila nr. 729

din 11 februarie 2011 a fost pronunțata în contradictoriu atât cu Statul Roman,

prin Consiliul local al municipiului Timișoara, cât și cu Statul Roman, prin Ministerul

Finanțelor Publice, instanța constatând preluarea fără titlu valabil de către stat

a imobilului, fiind respinsa în rest cererea de chemare în judecata, astfel cum

a fost precizata, în mod nelegal s-a dispus obligarea Statului Roman, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor de judecata.

Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele

considerente;

(I)

Criticile de nelegalitate ale recurentului-reclamant

S.A.J.

vizând nevalabilitatea

actelor subsecvente preluării imobilului, nu pot fi primite, pentru următoarele

considerente de fapt și de drept:

Instanțele fondului au constatat în mod

judicios nevalabilitatea titlului statului, în condițiile în care nu s-a contestat

că antecesorul reclamantului a împuternicit o altă persoană fizică, H.M., să-i administreze

imobilul, respectiv să vândă acest imobil și să încaseze prețul vânzării. Aceasta

înseamnă că a existat o nesocotire vădită a dispozițiilor Decretului nr. 111/1951,

dreptul astfel constituit în patrimoniul statului fiind nevalabil (cercetare și

apreciere pe care instanțele anterioare le-au făcut prin raportare la dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998).

Pe calea recursului, reclamantul a reiterat

susținerile din primă instanță, respectiv din apel, fără a combate în vreun fel

argumentele de drept avute în vedere de instanțele anterioare pentru a reține situația

de bună-credința a părților din actele juridice care au succedat actului de preluare.

În

privința schimbului imobiliar care a avut loc în anul 1973,

instanțele fondului, singurele abilitate să stabilească situația de fapt a cauzei

pendinte, au constatat că acesta s-a realizat la inițiativa statului, coschimbașii

P.P. și E. și M.T. și G. fiind constrânși să renunțe la proprietatea lor pentru

ca aceasta să fie folosită pentru amenajarea sediului unei instituții de stat.

Sub aspectul bunei-credinței persoanelor

fizice coschimbașe la momentul efectuării acestei operațiuni juridice, au fost avute

în vedere și alte circumstanțe ale cauzei, respectiv înscrierea de carte funciară

care indica drept proprietar al bunului ca fiind statul, și regimul politic existent

la acea dată.

În

privința acestor persoane, s-a concluzionat în mod judicios

că n-au avut la dispoziție argumente de fapt și de drept care să le întemeieze convingerea

că ar contracta cu un neproprietar și nici vreo posibilitate de a se opune schimbului

de imobile.

În

privința contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta

SC D.G. SA a dobândit imobilul în litigiu, instanțele anterioare au evaluat probatoriul

în sensul concluziei că nu s-a făcut dovada celor susținute cu privire la publicitatea

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv că răspunsurile la

interogatoriu al pârâților nu sunt de natură a răsturna prezumția instituită de

dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ.

Instanța de recurs, față de dispozițiile

imperative ale art. 304 C. proc. civ., nu poate proceda la o reevaluare a probatoriului

care să conducă la modificarea soluției pronunțate în primă instanță și confirmată

în apel.

Practica judecătorească a fost și este

unanimă în a aprecia că, în condițiile in care părțile contractante au fost de bună-credință,

vânzarea nu este nulă, întrucât buna-credință protejează efectele actului juridic.

Aceasta soluție jurisprudențială consecventă

a instanțelor, configurată anterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, a primit

o consacrare expresă din partea legiuitorului, prin dispozițiile art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în materia specială a imobilelor preluate în mod abuziv

de statul comunist.

Dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 prevăd sancțiunea nulității absolute pentru actelor juridice de înstrăinare,

având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, cu excepția cazului când

„actul a fost încheiat cu bună-credință".

Recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului

de bună-credintă a fost impusă de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului

civil și a stabilității raporturilor juridice în domeniul regimului juridic al imobilelor

preluate in mod abuziv de către stat.

Raționamentul juridic similar pe care instanțele

anterioare și-a întemeiat hotărârea, a fost în mod corect configurat, ținând cont

de contextul procesual, respectiv dovada efectivă a poziției subiective oneste a

subdobânditorilor bunului litigios.

Cât timp nu exista o contestație cu privire

la actul sau măsura de preluare în patrimoniul statului a imobilului în litigiu,

adusă la cunoștința celor interesați, indiferent de forma concretă de exteriorizare/materializare,

demersul ultimului cumpărător de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare, în

circumstanțele pe deplin stabilite ale cauzei pendinte, apare ca fiind expresia

unei conduite contractuale corecte și oneste.

S-au avut în vedere și dispozițiile

art. 1899 alin. (2), art. 1898 și ale art. 967 alin. (2) C. civ., conform cărora

buna-credință și valabilitatea cauzei actului juridic se prezumă, până la proba

contrară. Proba contrară în cauza de față nu s-a făcut, deși s-a susținut în mod

constant ca pârâții cunoșteau situația juridica a imobilului.

În

mod corect, instanțele anterioare au analizat buna-credință

nu numai din perspectiva existentei acestor demersuri de restituire a imobilului,

ci și din perspectiva cadrului legal existent la momentul încheierii contractelor

de vânzare-cumpărare.

La momentul încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare, dispozițiile legale in vigoare nu erau de natura sa le ofere

pârâților elemente pe baza cărora sa cunoască incertitudinea drepturilor vânzătorului

asupra imobilului.

Important și relevant în cauză este faptul

că, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu a putut fi invocată

o anumită dispoziție legală în temeiul căreia un potențial cumpărător, normal de

diligent, să poată fi considerat că a avut suficiente elemente să pună la îndoială

dreptul de proprietate pretins de vânzător în patrimoniul său.

Curtea a concluzionat astfel corect că,

pârâții-cumpărători au fost de bună-credință la data încheierii contractelor, neexistând

temeiuri legale pentru declararea nulității acestora, întrucât buna lor credință

le-a salvat de la sancțiunea nulității.

În

cuprinsul Hotărârii pronunțate în cauza Raicu contra României,

instanța europeana a arătat ca persoanele care și-au dobândit cu bună-credința bunurile

nu trebuie să fie puse in situația de a suporta ponderea responsabilității statului

care a confiscat in trecut aceste bunuri. Declararea nulității contractelor, in

condițiile in care cumpărătorii au fost de bună-credință incontestabilă, ar fi nu

numai o soluție profund nelegala, ci ar reprezenta o deplasare a responsabilității

statului către pârâții de bună-credință.

Nu poate fi primită susținerea reclamantului,

conform căreia vânzarea ar fi nulă absolut, întrucât imobilul, intrând sub incidența

art. 2 din Legea nr. 10/2001, era indisponibilizat în sensul art. 21 alin. (5) din

lege, întrucât pretinsa indisponibilizare a imobilelor ce fac obiectul Legii

nr. 10/2001 și sancționarea încălcării acestei obligații sunt prevăzute la art.

21 din lege, normă care indică persoanele juridice obligate la restituire: regii

autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale la care statul

sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, organizații cooperatiste sau orice alte persoane juridice de

drept public, unități administrativ teritoriale.

Printr-o interpretarea sistematică a dispozițiilor

art. 21 din Legea nr. 10/2001 s-a ajuns la o concluzie temeinică, anume aceea că

doar încălcarea indisponibilizării bunului de către persoanele juridice sus-enumerate

este sancționată cu nulitatea absolută, obligația indisponibilizării revenind doar

acestora.

Cum scoaterea temporară a unui bun din

circuitul civil are caracter de excepție, această măsură este de strictă aplicare

și nu poate fi impusă persoanelor la care legea nu se referă, în speță persoanelor

fizice sau juridice proprietare ale bunului în litigiu la data apariției legii.

Critica referitoare la capătul subsidiar

de cerere, respins ca tardiv, în raport de care s-a invocat nesocotirea prevederilor

art. 132 alin. (1) C. proc. civ., este neîntemeiată.

Instanțele anterioare, în circumstanțele

cauzei pendinte, au reținut corect că cererea în despăgubiri a fost formulată tardiv.

Astfel, corespunde realității că nu se

socotește modificată cererea dacă reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau

pierit [art. 132 alin. (2) pct 3 C. proc. civ.], însă pentru ca dispoziția legală

să fie incidență este necesar ca pierderea (pieirea) să se fi produs pe parcursul

judecății.

Cum instanțele anterioare au stabilit că

această construcție era demolată la data introducerii cererii de chemare în judecată,

reclamantul necontestând această împrejurare în condițiile legii -acesta a afirmat

doar că a luat la cunoștință despre faptul demolării „mult mai târziu", fără

a preciza însă momentul luării la cunoștință - soluția instanțelor este legală.

Instanța de apel a apreciat corect că,

în condițiile în care reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de Legea

nr. 10/2001 și i-a fost recunoscut printr-o dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001

dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, el nu

mai este îndreptățit să solicite obligarea statului la plata de despăgubiri pe calea

dreptului comun.

(II)

Soluția instanțelor anterioare în privința

excepției inadmisibilității acțiunii, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001,

este corectă, în acest sens fiind relevante efectele hotărârilor judecătorești anterioare

- prin decizia civilă nr. 264 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara,

confirmată prin decizia civilă nr. 6272 din 03 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-a statuat cu caracter irevocabil că această excepție nu poate fi

primită - respectiv incidența prevederilor exprese ale art. 315 alin. (1) C.

proc. civ.

În

privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

Local al Municipiului Timișoara, ca reprezentant al Statului Român, criticile nu

pot fi primite, întrucât justificarea legitimării procesuale s-a făcut, cum era

firesc, prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, iar sub

aspectul investirii s-a reținut că reclamantul a solicitat și constatarea nulității

schimbului intervenit în baza Deciziei nr. 412 din 23 noiembrie 1973 emisă de antecesorul

în drepturi al pârâtului, respectiv al fostului Comitet Executiv al Consiliului

Popular al Județului Timiș, iar prin efectul acestei decizii imobilul preluat de

la antecesorul reclamantului a fost dat în administrarea Municipiului Timișoara,

anterior efectuării schimbului a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată.

Nu poate fi primită critica conform căreia

în mod eronat s-a constatat preluarea fără titlu valabil de către stat a imobilului

în litigiu și că demersul judiciar ar fi lipsit de interes și de obiect, cât timp

acțiunea reclamantului are natura juridică a unei acțiuni de drept comun, sub aspectul

tuturor capetelor de investire, fiind fără relevanță așadar că, în procedura specială

a Legii nr. 10/2001, suspendată de altfel, i s-ar fi recunoscut, reclamantului,

calitatea de persoană îndreptățită în baza legii speciale, acordându-i-se despăgubiri

conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

(III) Decizia atacată nu a fost pronunțată

cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor legale atunci când s-a soluționat

excepția lipsei calității Ministerul Finanțelor Publice, de reprezentant al statului,

în acest sens fiind avute în vedere dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954,

conform cărora statul este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit,

în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, respectiv el participa în

astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care ea stabilește

anume alte organe în acest scop.

Faptul că, în materia restituirii bunurilor

imobile și acordării masurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, statul este reprezentat de organele

prevăzute în mod expres de către legiuitor în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu prezintă

relevanță în cauză, întrucât configurarea cadrului procesual de investire, inclusiv

din perpectiva părților angajate litigios, se raportează la temeiul juridic explicit

al pretențiilor reclamantului, acesta fiind unul de drept comun.

Chiar dacă tribunalul a respins petitul

privind acordarea în mod direct de către instanța de judecata a despăgubirilor,

pe motiv ca o astfel de cerere a încălcat dispozițiile art. 132 alin. (1) C.

proc. civ., această soluție nu are relevanță sub aspectul reclamat, întrucât regimul

juridic al excepțiilor procedurale este distinct de materia neregularităților procedurale,

neexistând o ordine prestabilită în soluționarea acestora și nici un raport de dependență.

Nu poate fi primită critica conform căreia

s-ar fi impus respingerea petitului in constatarea nevalabilității titlului de preluare

de către stat a imobilului în litigiu, întemeiată pe ideea că o astfel de analiză

nu ar putea fi făcută decât de entitatea investite cu soluționarea notificării formulate

în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât pretenția concretă a reclamantului

și modalitatea de soluționare a acesteia trebuie raportate atât la cadrul procesual

de investire, cât și la circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte, pe deplin stabilite

în fața instanțelor fondului.

Nu au fost nesocotite dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., în ce privește obligarea acestui pârât la plata cheltuielilor

de judecata, în contextul în care, așa cum corect s-a reținut, prima instanță a

reținut nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea antecesorului

reclamantului.

Îndeplinirea condiției prescrise de norma

procedurală referitoare la „partea care cade în pretenții (...)", in contextul

solicitării exprese a cheltuielilor de judecată de către partea adversa, justifică,

din perspectivă strict procedurală, inserarea obligației in dispozitivul soluției

pronunțate în primă instanță.

Pentru toate aceste considerente de fapt

și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursurile reclamantului și al pârâților, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamantul S.A.J. și de pârâții Statul Român prin Consiliul local al municipiului

Timișoara și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș

împotriva deciziei nr. 1105 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

noiembrie 2012.