ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1677/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1677/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Tribunalul Constanța,

secția civilă, prin Sentința civilă nr. 5293 din 20 octombrie 2011 a admis în

parte acțiunea formulată la 13 ianuarie 2010 de reclamanții G.L.V. și G.C.D. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România prin mandatar

SC C. SA.

A fost obligat

pârâtul la exproprierea totală a terenului în suprafață de 490 mp situat în

extravilanul satului Lazu sola 96, parcela A 478/8/2 lot 68, număr cadastral

nou 13821 (nr. cadastral vechi 12325) înscris în CF nr. 13544 Agigea

(dezmembrat prin încheierea nr. 62830 din 20 noiembrie 2009 a Oficiului de

Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța), cu consecința plății către

reclamanți a unei despăgubiri suplimentare de 3584 euro în echivalentul în lei

la cursul BNR la data plății efective.

Au fost respinse restul

pretențiilor ca nefondate.

A fost obligat

pârâtul la 2.200 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

În motivarea acestei

soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2557 din 4 iunie 2008 la BNPA C.P. și

A.E.-., reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în

suprafață de 490 mp., situat în extravilanul satului Lazu, sola 96, parcela

A478/8/2, lot.68, precum și cota indiviză de 1/73, respectiv suprafața indiviză

de 58,301 mp. din drumul de acces ce formează lotul 74 din sola 96, parcela

A478/8/2, în suprafață totală de 4262,00 mp, cu mențiunea că terenurile ce se

înstrăinează sunt de folosință arabilă, cod grupă destinație TDA.

Prin Hotărârea nr. 80

din 18 august 2009 a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii - Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România s-a aprobat - pentru

imobilul expropriat în scopul construirii obiectivului de investiție „Varianta

de ocolire a municipiului Constanța”, situat în jud. Constanța, localitatea

Agigea, parcela A478/8/2/68/2, număr cadastral 14025, în suprafață de 266 mp.,

CF nr. 13544 - acordarea de despăgubiri proprietarilor G.L.V. și G.C.D.

Cuantumul

despăgubirilor pentru acest teren a fost stabilit la 17.967,12 RON

(echivalentul a 4.256 euro), în baza prevederilor Legii nr. 198/2004 și ale

Normelor de aplicare ale acestei legi, precum și a expertizei evaluatorii

efectuate la solicitarea expropriatorului.

Reclamanții au

solicitat prin acțiune exproprierea totală a proprietăților de 490 mp și prin

precizarea formulată la 17 mai 2010 au contestat valoarea despăgubirii acordate

pentru terenul expropriat prin Hotărârea nr. 80/2009 de 17.967,12 RON.

Tribunalul a făcut

trimitere la art. 4 alin. (2) și art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004

modificată și completată (în forma în vigoare la data stabilirii despăgubirii),

precum și la art. 26 din Legea nr. 33/1194 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, care stabilește compunerea și modul de calcul al despăgubirii.

Din opiniile

exprimate de experții desemnați în cauză, instanța de fond a reținut că

valoarea de 16 euro/mp este cea mai adecvată, cu consecința înlăturării opiniei

separate care stabilea 18 euro/mp și implicit a pretențiilor reclamanților referitoare

la modalitatea de cuantificare a despăgubirii.

S-a apreciat că

valoarea reținută de Comisia de analiză la data stabilirii despăgubirilor - ca

echivalent în lei a 4.256,00 euro, este corectă.

În ce privește

stabilirea limitelor exproprierii, s-a avut în vedere că art. 4 din Legea nr.

198/2004, modificată și completată, trimite și la dispozițiile art. 24 din

Legea nr. 33/1994, care prevede că: ”în cazul în care expropriatorul cere

exproprierea numai a unei părți de teren sau din construcție, iar proprietarul

cere instanței exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport cu situația

reală, dacă exproprierea în parte este posibilă”.

Pornind de la aceste

premise s-a reținut că expertiza P.N. atestă că exproprierea suprafeței de 226

mp din totalul de 490 mp generează o depreciere valorică semnificativă a

terenului rămas, întrucât nu va mai fi posibilă folosirea drumului de acces

către acest teren lăsat în proprietatea reclamanților, fiind necesară

instituirea unei servituți de trecere pe terenul vecinului proprietar al

parcelei A478/8/2/66; în situația în care va fi inclus în intravilanul comunei

Agigea, terenul rămas va avea restricții importante la obținerea autorizației

de construire, precum și faptul că prin diminuarea la suprafața de 224 mp. terenul

proprietatea reclamanților nu se mai pretează la o exploatare agricolă.

S-a conchis în sensul

că lăsarea în proprietatea reclamanților a unei suprafețe reduse, combinată cu

pierderea calităților ei de exploatare, suprafața de 224 mp făcând parte

dintr-un teren agricol, cu imposibilitatea vădită a titularului dreptului de a

înstrăina acest teren ca lot distinct sau de a construi pe el în eventualitatea

trecerii în intravilan (având o formă trapezoidală, fără deschidere la calea de

acces), justifică preluarea integrală a parcelei A478/2/8 în suprafață de 490

mp., fără a se mai pune astfel problema acoperirii prejudiciului suferit de

reclamanți prin exproprierea parțială.

Curtea de Apel

Constanța prin Decizia civilă nr. 43/C din 12 martie 2012 a respins ca nefondat

apelul Statului Român.

Instanța de apel a

reținut că pârâtul a declarat apel invocând greșita interpretare făcută de

instanța de fond articolului 4 din Legea nr. 198/2004 în sensul că acest

articol ar face trimitere la art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 referitor

la posibilitatea instanței de a face aprecieri cu privire la oportunitatea

exproprierii parțiale sau totale. În realitate, a susținut apelantul, Legea nr.

198/2004, în vigoare la data emiterii hotărârii contestate de reclamanți, a fixat

prevederile art. 9 alin. (1), obiectul cererii de chemare în judecată în

această materie, respectiv cuantumul despăgubirilor consemnate, contestația

fiind supusă reglementărilor prevăzute de art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 în

ceea ce privește stabilirea despăgubirilor.

Examinând acest apel

instanța a reținut că problema dedusă judecății în apel privește limitele

controlului jurisdicțional în materia Legii nr. 198/2004 modificate și

completate (în vigoare la data procedurilor de expropriere și emiterii Hotărârii

nr. 80 din 18 august 2009, contestate). Apelantul pârât a susținut că

instanțele judecătorești nu ar fi competente să analizeze altceva decât

cuantumul despăgubirilor cuvenite proprietarilor expropriați, iar nu și

limitele măsurii de expropriere.

S-a evocat ca unic

motiv de apel încălcarea limitelor legale ale instanței în această privință,

aplicarea eronată a legii, dar și interpretarea greșită dată situației de fapt

în legătură cu terenul rămas în proprietatea intimaților după expropriere, apreciindu-se

în final că nu se poate dispune în condițiile acestei legi exproprierea totală

acolo unde expropriatorul însuși nu a impus această măsură.

Instanța de apel a

apreciat că aceste critici sunt vădit nefondate, întrucât trimiterea dată de

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 modificată și completată, la

prevederile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 nu vizează exclusiv cadrul

procesual reglementat prin norma de trimitere (instanță competentă,

participarea procurorului, modalitatea de administrare a probatoriului), ci și

sfera pretențiilor care pot contura noțiunea de „despăgubire”.

Instanța de apel a

constatat că expropriatorul stabilește, în conformitate cu documentațiile

tehnice ale lucrării de interes public și cu cele cadastrale, care este coridorul

de expropriere (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004), însă revine instanței

de judecată - așa cum a arătat și judecătorul fondului - să stabilească în

fiecare caz în parte dacă proprietarul căruia i s-a preluat doar o parte din

imobil își mai poate valorifica pe mai departe, neîngrădit și fără costuri

suplimentare majore, atributele dreptului asupra diferenței rămase.

S-a apreciat astfel

că instanța nu se poate deroba de această obligație, deoarece ar da curs unei

reale denegări de dreptate, pe considerentul că în conținutul Legii nr.

198/2004 nu se prevede explicit că persoana expropriată se poate plânge și față

de diminuarea sau fărâmițarea excesivă a proprietății sale, până la lipsirea ei

efectivă de valoare sau de conținut productiv. Evaluarea corectitudinii

limitelor exproprierii, ca și a stabilirii unei despăgubiri (drepte și

prealabile), constituie obiective ale aceluiași imperativ statuat prin art. 44

alin. (3) din Constituție.

Prin urmare, critica

făcută în legătură cu interpretarea distorsionată și aplicarea greșită a legii

a fost respinsă, în temeiul acestor considerente, instanțele fiind fără dubiu

competente să verifice, în raport de principiul disponibilității, dacă

exproprierea parțială aduce mai multe prejudicii decât cea totală și dacă problema

„despăgubirii juste” nu implică, în cazuri concrete, ipoteza preluării

întregului imobil, iar nu și a părții afectate de coridorul de expropriere.

În ce privește

interpretarea eronată a situației de fapt a imobilului în litigiu, în sensul că

suprafața rămasă nu ar fi prea mică pentru a răspunde aceluiași regim de

exploatare și nu ar implica instituirea vreunei servituți de trecere pe fondul

învecinat, Curtea a reținut în egală măsură că instanța de fond a dat o soluție

corectă.

Instanța a apreciat că

aserțiunea - potrivit cu care lotul devine, prin lucrarea de utilitate publică,

vecin cu centura ocolitoare și prin urmare, nu se impune crearea unei servituți

- a fost corect înlăturată de instanța de fond în considerarea actualei

destinații a terenului (extravilan agricol), precum și a considerentelor legate

de forma neregulată și suprafața redusă a acestuia.

Pe de altă parte, s-a

observat că posibilitățile viitoare de exploatare cu succes a lotului rămas,

prezumate de expertul B.C. în opinia separată depusă la termenul din 28 aprilie

2011 și care se fundamentează pe oportunitățile prefigurate de dezvoltarea

comercială, turistică etc. a zonei, nu sunt concordante cu legea, care

stabilește că despăgubirea se cuvine în raport de momentul exproprierii, iar nu

de câștigurile prezumate ale proprietarului sau de beneficiile pe care le-ar fi

obținut dacă ar fi rămas cu deplina proprietate. Cum acesta din urmă nu poate

pretinde majorarea despăgubirii pe baza simplei speranțe de dezvoltare a zonei

sau pe câștiguri iluzorii viitoare din exploatarea proprietății sale, nici

expropriatorul nu poate pretinde că lotul/ loturile rămase din divizare pot

aduce în viitor beneficii majore proprietarului, datorită proximității de

drumul nou creat sau dezvoltării turistice ce va urma.

Prin urmare, instanța

de apel a conchis că în absența unui echilibru între interesele generale ale

comunității și cele private ale proprietarului deposedat la momentul

exproprierii, generate fie din acordarea unei despăgubiri nerezonabile, fie din

divizarea excesivă a proprietății și pierderea valorii ori funcționalității

acesteia, instanța este îndreptățită să dispună în sensul refacerii acestui

echilibru - iar una din măsuri vizează exproprierea integrală a terenului, dacă

acest lucru se impune.

Criticile referitoare

la neluarea în considerare a unor prevederi legale care stabilesc dimensiunile

minime ale unor exploatații agricole au fost apreciate de asemenea nefondate.

Cât privește actele

normative invocate de apelant s-a reținut că O.U.G. nr. 108/2001 privind

exploatațiile agricole, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii

contestate, nu prevede în art. 3 o suprafață atât de redusă pentru a fi

afectată unei asemenea destinații, care implică în realitate - conform actului

normativ - crearea de ferme agricole.

În mod egal s-a

constatat că nici O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru

reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu

anul 2010, publicată în M. Of. Partea I la 30 ianuarie 2010, nu are astfel de

prevederi, reglementările sale excedând de altfel problema dedusă judecății.

Pârâtul a declarat în

termen legal recurs împotriva Deciziei nr. 43/C din 12 martie 2012.

În drept a fost

invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt criticile au

privit greșita interpretare a art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 - care a

circumscris obiectul contestațiilor la discuțiile referitoare la stabilirea

despăgubirilor cuvenite în urma exproprierii.

Recurentul a invocat

împrejurarea că dispoziția art. 24 din Legea nr. 33/1994, referitoare la

întinderea exproprierii (cazul în care expropriatul cere exproprierea numai a

unei porțiuni de teren sau construcție iar proprietarul cere exproprierea

totală) se aplică numai în procedura exproprierii de drept comun prevăzută de

Legea nr. 33/1994 și nu în procedura exproprierii speciale reglementate de

Legea nr. 198/2004.

Ca urmare, recurentul

a apreciat ca nelegală extinderea obiectului acțiunii puse la îndemâna

reclamantului în procedura Legii nr. 198/2004 care a reglementat exproprierea

dispusă prin Hotărârea nr. 80 din 18 august 2009, expropriere conformă art. 4

din această lege.

S-a mai criticat și

înlăturarea dispozițiilor normative invocate cu privire la O.U.G. nr. 108/2001

privind exploatațiile agricole în raport de situația de fapt stabilită prin

expertiză care a arătat că terenul de 224 mp rămas în proprietatea

reclamanților nu a devenit impropriu exploatării potrivit dimensiunilor avute

la data exproprierii.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, având în vedere actele dosarului se

constată că aceasta este nelegală, pronunțată cu greșita interpretare și

aplicare a legii incidente în cauză.

Recursul motivat în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este întemeiat și s-a admis pentru

următoarele considerente:

Regulile generale

privind materia exproprierii sunt reglementate prin Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Această lege dă în

competența instanțelor judecătorești luarea măsurii exproprierii.

Art. 1 din Legea nr.

33/1994 prevede în mod expres că exproprierea de imobile în tot sau parțial se

poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și

prealabilă despăgubire prin hotărâre judecătorească. Potrivit regulilor generale

stabilite de această lege instanța judecătorească - care dispune asupra

exproprierii - este în măsură - conform prevederii exprese a art. 24 alin. (4)

să dispună și exproprierea totală - atunci când expropriatorul cere

exproprierea parțială a unui imobil.

În speța dedusă

judecății exproprierea privește un imobil, suprafață de teren de 266 mp (parte

din proprietatea reclamantului) făcută în temeiul Legii nr. 198/2004 privind

unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național,

județean și local pentru lucrarea de utilitate publică „Varianta de ocolire a

municipiului Constanța”. Hotărârea nr. 80 din 18 august 2009, a indicat expres

temeiul exproprierii, Legea nr. 198 din 25 mai 2004 cu modificările ulterioare

și Normele metodologice din 2004 de aplicare a acestei legi.

Potrivit art. 2 alin.

(4) din această lege, terenurile necesare pentru o serie de lucrări printre

care și drumurile ocolitoare pot fi expropriate și se supun prevederilor

acestei legi.

Exproprierea potrivit

acestei legi (în temeiul art. 4) este dată în competența Guvernului sau

autorității publice locale competente, care după caz, aprobă prin hotărâre

indicatorii tehnico - economici, amplasamentul lucrării, sursa de finanțare,

precum și declanșarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor care

constituie cadrul de expropriere (suma globală a despăgubirii).

În cadrul acestei

proceduri de expropriere potrivit art. 9 i se deschide expropriatului

nemulțumit calea unei acțiuni în justiție, în limitele arătate de această

dispoziție și anume „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii

consemnat în condițiile art. 5 și 6 se poate adresa instanței judecătorești

competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată

hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Alin. (3) al acestui

articol prevede în mod expres că „acțiunea formulată în conformitate cu

prevederile acestui articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27

din Legea nr. 3/1996.

Ca urmare, trimiterea

făcută la Legea nr. 33/1994 - dreptul comun în materie de exproprieri - este

limitată numai la regulile privind modalitatea de soluționare a acțiunii

exercitate în temeiul Legii nr. 198/2004 și deci cu referire numai la obiectul

acestei acțiunii și anume, stabilirea cuantumului despăgubirii.

Ca urmare instanța de

apel respingând apelul cu motivarea că trimiterea pe care o face Legea nr.

198/2004 la dispozițiile Legii nr. 33/1994 trebuie extinsă la întreaga

reglementare a Legii nr. 33/1994 este nelegală având în vedere atribuțiile

diferite potrivit celor două legi în materie de pronunțarea măsurii

exproprierii.

Pe cale de consecință

constatând întemeiat motivul de recurs formulat, în sensul greșitei

interpretări a dispozițiilor legale incidente cât privește competențele

instanței în privința măsurii exproprierii, se impune modificarea deciziei în

tot în sensul admiterii apelului pârâtului și schimbării în tot a sentinței

Tribunalului prin respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Contestarea măsurii

exproprierii parțiale nu este de competența instanțelor judecătorești în cazul

exproprierilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 198/2004.

Nici precizarea

acțiunii în sensul contestării cuantumului despăgubirilor stabilite nu conduce

la admiterea acestei cereri în raport de datele dosarului și probele

administrate.

De altfel sorgintea

nemulțumirii cu privire la cuantum se află în exproprierea parțială și nu

totală.

Argumentele

expertului P.N. de specialitate construcții civile, industriale și evaluarea

proprietății imobiliare cu privire la imposibilitatea folosirii agricole a

terenului rămas neexpropriat în afară de faptul că nu este argumentată nu face

obiectul analizei instanțelor în raport de competențele referitoare la

exproprierea mai sus evocată.

În raport de

împrejurarea că în materia exproprierii reglementate de Legea nr. 198/2004

instanțele judecătorești nu au competență cât privește oportunitatea și

întinderea exproprierii, critica referitoare la greșita interpretare a O.U.G.

nr. 108/2001, din perspectiva stabilirii unei suprafețe minime agricole, nu se

mai impune a fi analizată.

Văzând dispozițiile

art. 312 C. proc. civ., s-a admis recursul pentru considerentele arătate, cu

consecința modificării în tot a deciziei Curții de apel și schimbării în tot a

sentinței Tribunalului și respingerea acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România SA prin mandatar S.C. C. SA împotriva Deciziei nr. 43/C din 12 martie

2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Modifică decizia în

sensul că:

Admite apelul

declarat de același pârât împotriva Sentinței nr. 5293 din data de 20 octombrie

2011 a Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Schimbă în tot

sentința și respinge ca nefondată acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2013.

Procesat de GGC - DG