ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1677/2013

Tribunalul Constanța, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 5293 din 20 octombrie 2011 a admis în parte acțiunea formulată la 13 ianuarie 2010 de reclamanții G.L.V. și G.C.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România prin mandatar SC C. SA. A fost obligat pârâtul la exproprierea totală a terenului în suprafață de 490 mp situat în extravilanul satului Lazu sola 96, parcela A 478/8/2 lot 68, număr cadastral nou 13821 (nr. cadastral vechi 12325) înscris în CF nr. 13544 Agigea (dezmembrat prin încheierea nr. 62830 din 20 noiembrie 2009 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța), cu consecința plății către reclamanți a unei despăgubiri suplimentare de 3584 euro în echivalentul în lei la cursul BNR la data plății efective.

Au fost respinse restul pretențiilor ca nefondate. A fost obligat pârâtul la 2.200 RON cheltuieli de judecată către reclamanți. În motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2557 din 4 iunie 2008 la BNPA C.P. și A.E.-., reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 490 mp., situat în extravilanul satului Lazu, sola 96, parcela A478/8/2, lot.68, precum și cota indiviză de 1/73, respectiv suprafața indiviză de 58,301 mp. din drumul de acces ce formează lotul 74 din sola 96, parcela A478/8/2, în suprafață totală de 4262,00 mp, cu mențiunea că terenurile ce se înstrăinează sunt de folosință arabilă, cod grupă destinație TDA.

Prin Hotărârea nr. 80 din 18 august 2009 a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii - Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România s-a aprobat - pentru imobilul expropriat în scopul construirii obiectivului de investiție „Varianta de ocolire a municipiului Constanța”, situat în jud. Constanța, localitatea Agigea, parcela A478/8/2/68/2, număr cadastral 14025, în suprafață de 266 mp., CF nr. 13544 - acordarea de despăgubiri proprietarilor G.L.V. și G.C.D. Cuantumul despăgubirilor pentru acest teren a fost stabilit la 17.967,12 RON (echivalentul a 4.256 euro), în baza prevederilor Legii nr. 198/2004 și ale Normelor de aplicare ale acestei legi, precum și a expertizei evaluatorii efectuate la solicitarea expropriatorului.

Reclamanții au solicitat prin acțiune exproprierea totală a proprietăților de 490 mp și prin precizarea formulată la 17 mai 2010 au contestat valoarea despăgubirii acordate pentru terenul expropriat prin Hotărârea nr. 80/2009 de 17.967,12 RON. Tribunalul a făcut trimitere la art. 4 alin. (2) și art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 modificată și completată (în forma în vigoare la data stabilirii despăgubirii), precum și la art. 26 din Legea nr. 33/1194 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care stabilește compunerea și modul de calcul al despăgubirii. Din opiniile exprimate de experții desemnați în cauză, instanța de fond a reținut că valoarea de 16 euro/mp este cea mai adecvată, cu consecința înlăturării opiniei separate care stabilea 18 euro/mp și implicit a pretențiilor reclamanților referitoare la modalitatea de cuantificare a despăgubirii.

S-a apreciat că valoarea reținută de Comisia de analiză la data stabilirii despăgubirilor - ca echivalent în lei a 4.256,00 euro, este corectă. În ce privește stabilirea limitelor exproprierii, s-a avut în vedere că art. 4 din Legea nr. 198/2004, modificată și completată, trimite și la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, care prevede că: ”în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți de teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport cu situația reală, dacă exproprierea în parte este posibilă”. Pornind de la aceste premise s-a reținut că expertiza P.N.

atestă că exproprierea suprafeței de 226 mp din totalul de 490 mp generează o depreciere valorică semnificativă a terenului rămas, întrucât nu va mai fi posibilă folosirea drumului de acces către acest teren lăsat în proprietatea reclamanților, fiind necesară instituirea unei servituți de trecere pe terenul vecinului proprietar al parcelei A478/8/2/66; în situația în care va fi inclus în intravilanul comunei Agigea, terenul rămas va avea restricții importante la obținerea autorizației de construire, precum și faptul că prin diminuarea la suprafața de 224 mp. terenul proprietatea reclamanților nu se mai pretează la o exploatare agricolă.

S-a conchis în sensul că lăsarea în proprietatea reclamanților a unei suprafețe reduse, combinată cu pierderea calităților ei de exploatare, suprafața de 224 mp făcând parte dintr-un teren agricol, cu imposibilitatea vădită a titularului dreptului de a înstrăina acest teren ca lot distinct sau de a construi pe el în eventualitatea trecerii în intravilan (având o formă trapezoidală, fără deschidere la calea de acces), justifică preluarea integrală a parcelei A478/2/8 în suprafață de 490 mp., fără a se mai pune astfel problema acoperirii prejudiciului suferit de reclamanți prin exproprierea parțială. Curtea de Apel Constanța prin Decizia civilă nr. 43/C din 12 martie 2012 a respins ca nefondat apelul Statului Român.

Instanța de apel a reținut că pârâtul a declarat apel invocând greșita interpretare făcută de instanța de fond articolului 4 din Legea nr. 198/2004 în sensul că acest articol ar face trimitere la art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 referitor la posibilitatea instanței de a face aprecieri cu privire la oportunitatea exproprierii parțiale sau totale. În realitate, a susținut apelantul, Legea nr. 198/2004, în vigoare la data emiterii hotărârii contestate de reclamanți, a fixat prevederile art. 9 alin. (1), obiectul cererii de chemare în judecată în această materie, respectiv cuantumul despăgubirilor consemnate, contestația fiind supusă reglementărilor prevăzute de art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor.

Examinând acest apel instanța a reținut că problema dedusă judecății în apel privește limitele controlului jurisdicțional în materia Legii nr. 198/2004 modificate și completate (în vigoare la data procedurilor de expropriere și emiterii Hotărârii nr. 80 din 18 august 2009, contestate). Apelantul pârât a susținut că instanțele judecătorești nu ar fi competente să analizeze altceva decât cuantumul despăgubirilor cuvenite proprietarilor expropriați, iar nu și limitele măsurii de expropriere. S-a evocat ca unic motiv de apel încălcarea limitelor legale ale instanței în această privință, aplicarea eronată a legii, dar și interpretarea greșită dată situației de fapt în legătură cu terenul rămas în proprietatea intimaților după expropriere, apreciindu-se în final că nu se poate dispune în condițiile acestei legi exproprierea totală acolo unde expropriatorul însuși nu a impus această măsură.

Instanța de apel a apreciat că aceste critici sunt vădit nefondate, întrucât trimiterea dată de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 modificată și completată, la prevederile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 nu vizează exclusiv cadrul procesual reglementat prin norma de trimitere (instanță competentă, participarea procurorului, modalitatea de administrare a probatoriului), ci și sfera pretențiilor care pot contura noțiunea de „despăgubire”.

Instanța de apel a constatat că expropriatorul stabilește, în conformitate cu documentațiile tehnice ale lucrării de interes public și cu cele cadastrale, care este coridorul de expropriere (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004), însă revine instanței de judecată - așa cum a arătat și judecătorul fondului - să stabilească în fiecare caz în parte dacă proprietarul căruia i s-a preluat doar o parte din imobil își mai poate valorifica pe mai departe, neîngrădit și fără costuri suplimentare majore, atributele dreptului asupra diferenței rămase. S-a apreciat astfel că instanța nu se poate deroba de această obligație, deoarece ar da curs unei reale denegări de dreptate, pe considerentul că în conținutul Legii nr. 198/2004 nu se prevede explicit că persoana expropriată se poate plânge și față de diminuarea sau fărâmițarea excesivă a proprietății sale, până la lipsirea ei efectivă de valoare sau de conținut productiv.

Evaluarea corectitudinii limitelor exproprierii, ca și a stabilirii unei despăgubiri (drepte și prealabile), constituie obiective ale aceluiași imperativ statuat prin art. 44 alin. (3) din Constituție. Prin urmare, critica făcută în legătură cu interpretarea distorsionată și aplicarea greșită a legii a fost respinsă, în temeiul acestor considerente, instanțele fiind fără dubiu competente să verifice, în raport de principiul disponibilității, dacă exproprierea parțială aduce mai multe prejudicii decât cea totală și dacă problema „despăgubirii juste” nu implică, în cazuri concrete, ipoteza preluării întregului imobil, iar nu și a părții afectate de coridorul de expropriere.

În ce privește interpretarea eronată a situației de fapt a imobilului în litigiu, în sensul că suprafața rămasă nu ar fi prea mică pentru a răspunde aceluiași regim de exploatare și nu ar implica instituirea vreunei servituți de trecere pe fondul învecinat, Curtea a reținut în egală măsură că instanța de fond a dat o soluție corectă. Instanța a apreciat că aserțiunea - potrivit cu care lotul devine, prin lucrarea de utilitate publică, vecin cu centura ocolitoare și prin urmare, nu se impune crearea unei servituți - a fost corect înlăturată de instanța de fond în considerarea actualei destinații a terenului (extravilan agricol), precum și a considerentelor legate de forma neregulată și suprafața redusă a acestuia.

Pe de altă parte, s-a observat că posibilitățile viitoare de exploatare cu succes a lotului rămas, prezumate de expertul B.C. în opinia separată depusă la termenul din 28 aprilie 2011 și care se fundamentează pe oportunitățile prefigurate de dezvoltarea comercială, turistică etc. a zonei, nu sunt concordante cu legea, care stabilește că despăgubirea se cuvine în raport de momentul exproprierii, iar nu de câștigurile prezumate ale proprietarului sau de beneficiile pe care le-ar fi obținut dacă ar fi rămas cu deplina proprietate. Cum acesta din urmă nu poate pretinde majorarea despăgubirii pe baza simplei speranțe de dezvoltare a zonei sau pe câștiguri iluzorii viitoare din exploatarea proprietății sale, nici expropriatorul nu poate pretinde că lotul/ loturile rămase din divizare pot aduce în viitor beneficii majore proprietarului, datorită proximității de drumul nou creat sau dezvoltării turistice ce va urma.

Prin urmare, instanța de apel a conchis că în absența unui echilibru între interesele generale ale comunității și cele private ale proprietarului deposedat la momentul exproprierii, generate fie din acordarea unei despăgubiri nerezonabile, fie din divizarea excesivă a proprietății și pierderea valorii ori funcționalității acesteia, instanța este îndreptățită să dispună în sensul refacerii acestui echilibru - iar una din măsuri vizează exproprierea integrală a terenului, dacă acest lucru se impune. Criticile referitoare la neluarea în considerare a unor prevederi legale care stabilesc dimensiunile minime ale unor exploatații agricole au fost apreciate de asemenea nefondate. Cât privește actele normative invocate de apelant s-a reținut că O.U.G.

nr. 108/2001 privind exploatațiile agricole, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii contestate, nu prevede în art. 3 o suprafață atât de redusă pentru a fi afectată unei asemenea destinații, care implică în realitate - conform actului normativ - crearea de ferme agricole. În mod egal s-a constatat că nici O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, publicată în M. Of. Partea I la 30 ianuarie 2010, nu are astfel de prevederi, reglementările sale excedând de altfel problema dedusă judecății. Pârâtul a declarat în termen legal recurs împotriva Deciziei nr. 43/C din 12 martie 2012. În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În fapt criticile au privit greșita interpretare a art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 - care a circumscris obiectul contestațiilor la discuțiile referitoare la stabilirea despăgubirilor cuvenite în urma exproprierii. Recurentul a invocat împrejurarea că dispoziția art. 24 din Legea nr. 33/1994, referitoare la întinderea exproprierii (cazul în care expropriatul cere exproprierea numai a unei porțiuni de teren sau construcție iar proprietarul cere exproprierea totală) se aplică numai în procedura exproprierii de drept comun prevăzută de Legea nr. 33/1994 și nu în procedura exproprierii speciale reglementate de Legea nr. 198/2004. Ca urmare, recurentul a apreciat ca nelegală extinderea obiectului acțiunii puse la îndemâna reclamantului în procedura Legii nr. 198/2004 care a reglementat exproprierea dispusă prin Hotărârea nr. 80 din 18 august 2009, expropriere conformă art. 4 din această lege.

S-a mai criticat și înlăturarea dispozițiilor normative invocate cu privire la O.U.G. nr. 108/2001 privind exploatațiile agricole în raport de situația de fapt stabilită prin expertiză care a arătat că terenul de 224 mp rămas în proprietatea reclamanților nu a devenit impropriu exploatării potrivit dimensiunilor avute la data exproprierii. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, având în vedere actele dosarului se constată că aceasta este nelegală, pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a legii incidente în cauză. Recursul motivat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este întemeiat și s-a admis pentru următoarele considerente: Regulile generale privind materia exproprierii sunt reglementate prin Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Această lege dă în competența instanțelor judecătorești luarea măsurii exproprierii. Art. 1 din Legea nr. 33/1994 prevede în mod expres că exproprierea de imobile în tot sau parțial se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire prin hotărâre judecătorească. Potrivit regulilor generale stabilite de această lege instanța judecătorească - care dispune asupra exproprierii - este în măsură - conform prevederii exprese a art. 24 alin. (4) să dispună și exproprierea totală - atunci când expropriatorul cere exproprierea parțială a unui imobil. În speța dedusă judecății exproprierea privește un imobil, suprafață de teren de 266 mp (parte din proprietatea reclamantului) făcută în temeiul Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local pentru lucrarea de utilitate publică „Varianta de ocolire a municipiului Constanța”.

Hotărârea nr. 80 din 18 august 2009, a indicat expres temeiul exproprierii, Legea nr. 198 din 25 mai 2004 cu modificările ulterioare și Normele metodologice din 2004 de aplicare a acestei legi. Potrivit art. 2 alin. (4) din această lege, terenurile necesare pentru o serie de lucrări printre care și drumurile ocolitoare pot fi expropriate și se supun prevederilor acestei legi. Exproprierea potrivit acestei legi (în temeiul art. 4) este dată în competența Guvernului sau autorității publice locale competente, care după caz, aprobă prin hotărâre indicatorii tehnico - economici, amplasamentul lucrării, sursa de finanțare, precum și declanșarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor care constituie cadrul de expropriere (suma globală a despăgubirii).

În cadrul acestei proceduri de expropriere potrivit art. 9 i se deschide expropriatului nemulțumit calea unei acțiuni în justiție, în limitele arătate de această dispoziție și anume „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnat în condițiile art. 5 și 6 se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor. Alin. (3) al acestui articol prevede în mod expres că „acțiunea formulată în conformitate cu prevederile acestui articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 3/1996. Ca urmare, trimiterea făcută la Legea nr. 33/1994 - dreptul comun în materie de exproprieri - este limitată numai la regulile privind modalitatea de soluționare a acțiunii exercitate în temeiul Legii nr. 198/2004 și deci cu referire numai la obiectul acestei acțiunii și anume, stabilirea cuantumului despăgubirii.

Ca urmare instanța de apel respingând apelul cu motivarea că trimiterea pe care o face Legea nr. 198/2004 la dispozițiile Legii nr. 33/1994 trebuie extinsă la întreaga reglementare a Legii nr. 33/1994 este nelegală având în vedere atribuțiile diferite potrivit celor două legi în materie de pronunțarea măsurii exproprierii. Pe cale de consecință constatând întemeiat motivul de recurs formulat, în sensul greșitei interpretări a dispozițiilor legale incidente cât privește competențele instanței în privința măsurii exproprierii, se impune modificarea deciziei în tot în sensul admiterii apelului pârâtului și schimbării în tot a sentinței Tribunalului prin respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Contestarea măsurii exproprierii parțiale nu este de competența instanțelor judecătorești în cazul exproprierilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 198/2004.

Nici precizarea acțiunii în sensul contestării cuantumului despăgubirilor stabilite nu conduce la admiterea acestei cereri în raport de datele dosarului și probele administrate. De altfel sorgintea nemulțumirii cu privire la cuantum se află în exproprierea parțială și nu totală. Argumentele expertului P.N. de specialitate construcții civile, industriale și evaluarea proprietății imobiliare cu privire la imposibilitatea folosirii agricole a terenului rămas neexpropriat în afară de faptul că nu este argumentată nu face obiectul analizei instanțelor în raport de competențele referitoare la exproprierea mai sus evocată. În raport de împrejurarea că în materia exproprierii reglementate de Legea nr. 198/2004 instanțele judecătorești nu au competență cât privește oportunitatea și întinderea exproprierii, critica referitoare la greșita interpretare a O.U.G.

nr. 108/2001, din perspectiva stabilirii unei suprafețe minime agricole, nu se mai impune a fi analizată. Văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., s-a admis recursul pentru considerentele arătate, cu consecința modificării în tot a deciziei Curții de apel și schimbării în tot a sentinței Tribunalului și respingerea acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA prin mandatar S.C. C. SA împotriva Deciziei nr. 43/C din 12 martie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Modifică decizia în sensul că: Admite apelul declarat de același pârât împotriva Sentinței nr. 5293 din data de 20 octombrie 2011 a Tribunalului Constanța, secția I civilă. Schimbă în tot sentința și respinge ca nefondată acțiunea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2013. Procesat de GGC - DG