ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 386/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 386/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 180 din
20 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 222/256/2011
s-a dispus în baza art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. respingerea ca
nefondată a contestației la executare formulată de condamnatul contestator N.L.E.
În baza art.
192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat condamnatul contestator la plata
sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a
pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că N.L.E. se află în
executarea unei pedepse de 25 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentința
penală nr. 35 din 24 iunie 1999 de Tribunalul Călărași pentru săvârșirea
infracțiunii de omor calificat prevăzut de art. 174-175 lit. a), i) C. pen. cu
aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. A fost emis mandatul de executare a pedepsei
închisorii din 21 martie 2000.
Întrucât atât
la data sesizării instanței, cât și în prezent contestatorul se află deja în faza
de executare a unei pedepse de 25 ani închisoare, rămasă definitivă, acesta nu are
vocație la beneficiul acordat de dispozițiile art. 320
1
alin. (7) C.
proc. pen., text introdus prin Legea nr. 202/2010.
Potrivit art.
320
1
C. proc. pen., până la începerea cercetării judecătorești inculpatul
poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor
reținute în actul desesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza
probelor administrate în faza de urmărire penală [alin. (1)] și instanța va pronunța
condamnarea inculpatului care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de
pedeapsă prevăzute de lege în cazul închisorii [alin. (7)].
Prin Decizia
nr. 1470/2011 a Curții Constituționale (publicată în M.Of.,Partea I nr. 853/2.12.2011)
s-a dispus în sensul că a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate
a dispozițiile art. 320
1
C. proc. pen. în cazul contestației la executare.
Conform acestei
decizii, rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv
care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă
denumirea de puterea lucrului judecat, dar produce și un efect negativ în sensul
că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate,
fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea
lucrului judecat.
În cazul pedepselor
definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece
aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Art. 320
1
C. proc. pen. nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 și
art. 15 C. pen. referitoare la aplicarea obligatorie sau facultativă a legii penale
mai favorabile, în cazul pedepselor definitive.
Curtea Constituțională
a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320
1
C. proc. pen. referitoare la judecata în cazul recunoașterii vinovăției nu are legătură
cu soluționarea cauzelor în care a fost invocată, precum rezultă din denumirea sa
marginală textul are în vedere o judecată aparținând numai fondului cauzei și care
trebuie să fie operabilă numai până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
Prin prisma acestei
decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 320
1
C. proc. pen.,
și deci aplicarea legii penale mai favorabile, devin aplicabile numai situațiilor
juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea
nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Întrucât condamnatul
contestator N.L.E. nu se află în faza de judecată, indiferent de stadiul procesual,
ci în faza de executare a pedepsei, ceea ce presupune o hotărâre de condamnare definitivă,intrată
în puterea de lucru judecat, nu poate beneficia în prezent de dispozițiile art.
320
1
C. proc. pen.
Împotriva sentinței
penale nr. 180 din 20 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul
nr. 222/256/2011 a declarat recurs condamnatul N.L.E., care a susținut că este posibilă
aplicarea dispozițiilor art. 320
1
C. proc. pen. și după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare, în procedura contestației la executare, astfel că în
mod greșit i-a fost respinsă cererea.
Examinând legalitatea
și temeinicia sentinței penale recurate, prin prisma criticilor formulate și din
oficiu, potrivit art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., Curtea a constatat
că recursul declarat de condamnatul N.L.E. este nefondat.
Curtea a reținut
că prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, a fost
introdus un nou articol în C. proc. pen., respectiv art. 320
1
, cu următorul
cuprins: „Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal
sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de
sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate
în faza de urmărire penală. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate
în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în
totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea
de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra
la acest termen de judecată. La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat
dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire
penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și
apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți. Instanța de judecată soluționează
latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului
sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite
stabilirea unei pedepse. Dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea
de probe în fața instanței, se va dispune disjungerea acesteia. în caz de soluționare
a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispozițiile art. 334 și 340-344 se aplică în
mod corespunzător. Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază
de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei
închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege,
în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care
acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.
în caz de respingere a cererii, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii
de drept comun.”
Legea nr. 202/2010
nu cuprindea dispoziții tranzitorii privind procesele aflate în curs de judecată,
la care se depășise momentul începern cercetării judecătorești, dar unde inculpații
recunoșteau săvârșirea faptelor. în această ipoteză, art. 320
1
C. proc.
pen. nu era aplicabil. De asemenea, Legea nr. 202/2010 nu a prevăzut că dispozițiile
art. 320
1
C. proc. pen. să se aplice în faza de executare a hotărârilor.
Aceste chestiuni
au făcut obiectul unor excepții de neconstituționalitate, care au fost soluționate
de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1470/2011 și nr. 1483/2011.
Prin Decizia
nr. 1470/2011 a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că
dispozițiile art. 320
1
C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura
în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabilă; totodată, a fost admisă
excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că alineatul final al art. 320
1
C. proc. pen. este neconstituțional, însă a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția
de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320
1
C. proc. pen., excepție
ridicată în contestație la executare.
Prima instanță
a redat considerentele pentru care Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile
art. 320
1
C. proc. pen. nu sunt aplicabile în procedura contestației
la executare, deoarece principiul aplicării legii penale mai favorabile, prevăzută
de art. 13 C. pen., este incident doar pentru cauzele în curs de judecată, în timp
ce pentru cauzele definitiv soluționate acest principiu își găsește aplicarea numai
prin referire la art. 14 și 15 C. pen., texte la care nu se face trimitere prin
Legea nr. 202/2010.
Chiar și după
ce art. 320
1
C. proc. pen. a fost modificat prin O.U.G. nr. 121/2011,
pentru ca textul de lege să fie conform cerințelor impuse prin Deciziile nr. 1470/2011
și nr. 1483/2011 ale Curții Constituționale, se prevede explicit în art. V din O.U.G.
nr. 121/2011 că dispozițiile art. 320
1
C. proc. pen. sunt aplicabile
doar cauzelor aflate în curs de judecată, iar nu și celor soluționate definitiv
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 2020/2010.
În concluzie,
întrucât contestatorul N.L.E. a fost condamnat printr-o hotărâre rămasă definitivă
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, acesta nu poate beneficia de
dispozițiile art. 320
1
C. proc. pen., Curtea a apreciat că soluția primei
instanțe a fost legală și temeinică.
Împotriva deciziei
penale nr. 913/P din 4 octombrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală
și pentru cauze penale cu minori și de familie, a declarat recurs condamnatul N.L.E.,
criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivele de
recurs expuse în scris, recurentul condamnat a invocat faptul că instanța de fond
care a fost învestită să judece contestația la executare formulată, nu era competentă,
în raport de infracțiunile pentru care a fost condamnat contestatorul, respectiv
infracțiunile prevăzute de art. 174-177 C. pen., competența de soluționare revenind
Tribunalului și nu Judecătoriei. în rejudecare a solicitat să îi fie aplicate prevederile
art. 320
1
C. proc. pen. și să îi fie redusă pedeapsa corespunzător acestor
dispoziții legale.
Față de criticile
invocate și în raport de dispozițiile art. 358
1
alin. (1) lit. f) C.
proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca inadmisibil pentru următoarele
considerente:
Posibilitatea
provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind
pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de
desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat,
este reglementată de art. 129 din Constituția României.
Corespunzător
principiu constituțional enunțat în acest articol, părțile interesate pot exercita
căile de atac, numai în condițiile legii procesuale.
Potrivit art.
385
1
C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile
judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii, după caz.
Înalta Curte reține
că, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când
părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl
exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe
o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.
Căile ordinare
de atac sunt strict și limitativ reglementate prin norma procesual penală, cu arătarea
imperativă a persoanelor ce le pot folosi, precum și a condițiilor, cazurilor și
termenelor în care pot fi exercitate.
Astfel, exercitând
o cale de atac în afara condițiilor stabilite de lege,< demersul astfel realizat
va fi sancționat cu inadmisibilitatea.
Competența pentru
judecarea contestațiilor la executare revine după caz, instanței de executare sau
instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere pentru situațiile
prevăzute de art. 461 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen. În speță, condamnatul
fiind în stare de deținere, competența de soluționare revine instanței în circumscripția
căreia se află locul de deținere.
Motivul invocat
de condamnat în contestația formulată, se circumscrie cazului prevăzut la lit.
d) alin. (1) din art. 461 C. proc. pen.
Sentința pronunțată
într-o astfel de cauză este susceptibilă de a fi atacată numai cu recurs conform
art. 385
1
alin. (1) lit. f) C. proc. pen., competența de soluționare
revenind Curții de Apel conform dispozițiilor art. 28
1
pct. 3 teza finală
C. proc. pen.
Astfel, decizia
penală nr. 913/P din 4 octombrie 2012 a Curții de Ape! Constanța, secția penală
și pentru cauze penale cu minori și de familie, este definitivă și nu este susceptibilă
a fi atacată cu nicio cale ordinară de atac.
Față de considerentele
precizate, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385
15
alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a-II-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil,
recursul formulat de contestatorul condamnat N.L.E. împotriva deciziei penale
nr. 913/P din 4 octombrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru
cauze penale cu minori și de familie.
În temeiul
art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligată la plata
sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil,
recursul declarat de contestatorul condamnat N.L.E. împotriva deciziei penale
nr. 913/P din 4 octombrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru
cauze penale cu minori și de familie.
Obligă recurentul contestator condamnat
la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care
suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va
avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi
4 februarie 2013.