ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 386/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 180 din 20 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 222/256/2011 s-a dispus în baza art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. respingerea ca nefondată a contestației la executare formulată de condamnatul contestator N.L.E. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat condamnatul contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că N.L.E. se află în executarea unei pedepse de 25 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 35 din 24 iunie 1999 de Tribunalul Călărași pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzut de art. 174-175 lit. a), i) C. pen.

cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. A fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii din 21 martie 2000. Întrucât atât la data sesizării instanței, cât și în prezent contestatorul se află deja în faza de executare a unei pedepse de 25 ani închisoare, rămasă definitivă, acesta nu are vocație la beneficiul acordat de dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., text introdus prin Legea nr. 202/2010. Potrivit art. 320 1 C. proc.

pen., până la începerea cercetării judecătorești inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul desesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală [alin. (1)] și instanța va pronunța condamnarea inculpatului care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul închisorii [alin. (7)]. Prin Decizia nr. 1470/2011 a Curții Constituționale (publicată în M.Of.,Partea I nr. 853/2.12.2011) s-a dispus în sensul că a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. în cazul contestației la executare.

Conform acestei decizii, rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat, dar produce și un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. În cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Art. 320 1 C. proc. pen. nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 și art. 15 C. pen.

referitoare la aplicarea obligatorie sau facultativă a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive. Curtea Constituțională a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. referitoare la judecata în cazul recunoașterii vinovăției nu are legătură cu soluționarea cauzelor în care a fost invocată, precum rezultă din denumirea sa marginală textul are în vedere o judecată aparținând numai fondului cauzei și care trebuie să fie operabilă numai până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Prin prisma acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., și deci aplicarea legii penale mai favorabile, devin aplicabile numai situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Întrucât condamnatul contestator N.L.E. nu se află în faza de judecată, indiferent de stadiul procesual, ci în faza de executare a pedepsei, ceea ce presupune o hotărâre de condamnare definitivă,intrată în puterea de lucru judecat, nu poate beneficia în prezent de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. Împotriva sentinței penale nr. 180 din 20 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 222/256/2011 a declarat recurs condamnatul N.L.E., care a susținut că este posibilă aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. și după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în procedura contestației la executare, astfel că în mod greșit i-a fost respinsă cererea. Examinând legalitatea și temeinicia sentinței penale recurate, prin prisma criticilor formulate și din oficiu, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Curtea a constatat că recursul declarat de condamnatul N.L.E. este nefondat. Curtea a reținut că prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, a fost introdus un nou articol în C. proc. pen., respectiv art. 320 1 , cu următorul cuprins: „Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți. Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse. Dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței, se va dispune disjungerea acesteia. în caz de soluționare a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispozițiile art. 334 și 340-344 se aplică în mod corespunzător.

Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață. în caz de respingere a cererii, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.” Legea nr. 202/2010 nu cuprindea dispoziții tranzitorii privind procesele aflate în curs de judecată, la care se depășise momentul începern cercetării judecătorești, dar unde inculpații recunoșteau săvârșirea faptelor.

în această ipoteză, art. 320 1 C. proc. pen. nu era aplicabil. De asemenea, Legea nr. 202/2010 nu a prevăzut că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. să se aplice în faza de executare a hotărârilor. Aceste chestiuni au făcut obiectul unor excepții de neconstituționalitate, care au fost soluționate de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1470/2011 și nr. 1483/2011. Prin Decizia nr. 1470/2011 a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabilă; totodată, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că alineatul final al art. 320 1 C. proc.

pen. este neconstituțional, însă a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., excepție ridicată în contestație la executare. Prima instanță a redat considerentele pentru care Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în procedura contestației la executare, deoarece principiul aplicării legii penale mai favorabile, prevăzută de art. 13 C. pen., este incident doar pentru cauzele în curs de judecată, în timp ce pentru cauzele definitiv soluționate acest principiu își găsește aplicarea numai prin referire la art. 14 și 15 C. pen., texte la care nu se face trimitere prin Legea nr. 202/2010.

Chiar și după ce art. 320 1 C. proc. pen. a fost modificat prin O.U.G. nr. 121/2011, pentru ca textul de lege să fie conform cerințelor impuse prin Deciziile nr. 1470/2011 și nr. 1483/2011 ale Curții Constituționale, se prevede explicit în art. V din O.U.G. nr. 121/2011 că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. sunt aplicabile doar cauzelor aflate în curs de judecată, iar nu și celor soluționate definitiv anterior intrării în vigoare a Legii nr. 2020/2010. În concluzie, întrucât contestatorul N.L.E. a fost condamnat printr-o hotărâre rămasă definitivă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, acesta nu poate beneficia de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., Curtea a apreciat că soluția primei instanțe a fost legală și temeinică.

Împotriva deciziei penale nr. 913/P din 4 octombrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a declarat recurs condamnatul N.L.E., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. În motivele de recurs expuse în scris, recurentul condamnat a invocat faptul că instanța de fond care a fost învestită să judece contestația la executare formulată, nu era competentă, în raport de infracțiunile pentru care a fost condamnat contestatorul, respectiv infracțiunile prevăzute de art. 174-177 C. pen., competența de soluționare revenind Tribunalului și nu Judecătoriei. în rejudecare a solicitat să îi fie aplicate prevederile art. 320 1 C. proc. pen. și să îi fie redusă pedeapsa corespunzător acestor dispoziții legale.

Față de criticile invocate și în raport de dispozițiile art. 358 1 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca inadmisibil pentru următoarele considerente: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată de art. 129 din Constituția României. Corespunzător principiu constituțional enunțat în acest articol, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii, după caz.

Înalta Curte reține că, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual. Căile ordinare de atac sunt strict și limitativ reglementate prin norma procesual penală, cu arătarea imperativă a persoanelor ce le pot folosi, precum și a condițiilor, cazurilor și termenelor în care pot fi exercitate. Astfel, exercitând o cale de atac în afara condițiilor stabilite de lege,< demersul astfel realizat va fi sancționat cu inadmisibilitatea. Competența pentru judecarea contestațiilor la executare revine după caz, instanței de executare sau instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere pentru situațiile prevăzute de art. 461 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc.

pen. În speță, condamnatul fiind în stare de deținere, competența de soluționare revine instanței în circumscripția căreia se află locul de deținere. Motivul invocat de condamnat în contestația formulată, se circumscrie cazului prevăzut la lit. d) alin. (1) din art. 461 C. proc. pen. Sentința pronunțată într-o astfel de cauză este susceptibilă de a fi atacată numai cu recurs conform art. 385 1 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., competența de soluționare revenind Curții de Apel conform dispozițiilor art. 28 1 pct. 3 teza finală C. proc. pen. Astfel, decizia penală nr. 913/P din 4 octombrie 2012 a Curții de Ape! Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, este definitivă și nu este susceptibilă a fi atacată cu nicio cale ordinară de atac.

Față de considerentele precizate, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a-II-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de contestatorul condamnat N.L.E. împotriva deciziei penale nr. 913/P din 4 octombrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul condamnat N.L.E. împotriva deciziei penale nr. 913/P din 4 octombrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 februarie 2013.