ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 270/2015

Asupra apelului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 889 din data de 10 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1802/122/2014, Tribunalul Giurgiu, secția penală, în temeiul art. 599 rap. la art. 597 C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul N.L.E., deținut în Penitenciarul Giurgiu, pe care, potrivit art. 275 alin. (2) din același cod, l-a obligat la plata către stat a sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 100 lei, fiind avansat din fondul Ministerului Justiției. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că deținutul N.L.E., aflat în executarea pedepsei de 25 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 35/1999 a Tribunalului Călărași, a solicitat, pe calea contestației la executare, întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., reducerea cu o treime a duratei pedepsei respective, ca urmare a intrării în vigoare, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, a Legii nr. 202/2010, prin care au fost introduse, în vechiul C. proc. pen., dispozițiile art. 320 1 , cu motivarea că, în cursul judecății, a recunoscut faptele, astfel că poate beneficia retroactiv de acele dispoziții. Tribunalul a constatat că motivul invocat nu se circumscrie vreunui caz de contestație la executare, întrucât hotărârea de condamnare a contestatorului a rămas definitivă la data de 21 martie 2000, iar Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare ulterior, respectiv la data de 26 noiembrie 2010, fiind de aplicabilitate imediată, în condițiile în care scopul său a fost acela al accelerării judecării cauzelor înregistrate pe rolul instanțelor la acel moment, dispozițiile sale nefiind aplicabile în cauzele deja definitiv judecate.

Împotriva sentinței penale anterior menționate (al cărei dispozitiv a fost comunicat la data de 24 septembrie 2014), a formulat contestație în termenul legal (la aceeași dată) condamnatul N.L.E. (printr-o cerere formulată personal, nemotivată, depusă la administrația locului de detenție și transmisă apoi primei instanțe). Contestația condamnatului a fost înaintată de Tribunal și înregistrată pe rolul acestei Curți la data de 02 decembrie 2014. În dezbaterile de la termenul de astăzi, condamnatul contestator, care a beneficiat de asistența juridică a unui avocat desemnat din oficiu, a reiterat cererea de reducere cu o treime a duratei pedepsei principale definitiv aplicate, prin acordarea beneficiului prevăzut de art. 320 1 alin. (7) din vechiul C. proc.

pen. și, suplimentar, a solicitat, personal, reîncadrarea juridică a faptei de omor în dispozițiile art. 188 din noul C. pen. De asemenea, condamnatul contestator, personal, a depus la dosar un memoriu, prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012, pe motiv că acestea exclud în mod nepermis aplicarea prevederilor art. 15 din vechiul C. pen., fiind încălcate astfel dispozițiile art. 15 alin. (2), art. 16 și art. 124 alin. (2) din Constituția României și cele ale art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele anterior menționate, precum și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, Curtea constată că, în speță, contestația cu judecarea căreia a fost sesizată este nefondată, iar excepția de neconstituționalitate invocată de condamnatul contestator este inadmisibilă, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează: Prin sentința penală nr. 35/1999 a Tribunalului Călărași, rămasă definitivă la data de 25 februarie 2000, prin Decizia nr. 735/2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost aplicată condamnatului contestator pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b din vechiul C. pen., pentru săvârșirea, în stare de recidivă postexecutorie, a infracțiunilor concurente de omor calificat (prevăzut de art. 174 rap.

la art. 175 lit. a), i) din vechiul C. pen.), viol (prevăzut de art. 197 alin. (1) din vechiul C. pen.) și violare de domiciliu (prevăzută de art. 192 alin. (2) din vechiul C. pen.), fiecare cu aplic, art. 37 alin. (1) lit. b) din vechiul C. pen. și toate cu aplic, art. 33 lit. a) din vechiul C. pen. Prin sentința penală nr. 297/2014 a Tribunalului Giurgiu, rămasă definitivă la data de 17 septembrie 2014, prin Decizia penală nr. 713/C/2014 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă, în temeiul art. 23 din Legea nr. 255/2013 rap. la art. 595 C. proc.

pen., contestația la executare formulată de condamnat și, fiind aplicată legea penală mai favorabilă acestuia, potrivit art. 6 alin. (1) din actualul C. pen., a fost redusă numai pedeapsa principală de 7 ani închisoare, stabilită, prin hotărârea definitivă de condamnare, pentru infracțiunea de violare de domiciliu, la 2 ani închisoare (maximul special prevăzut de art. 224 alin. (1) din actualul C. pen.), în timp ce, pentru pedepsele principale de 25 ani închisoare și 10 ani închisoare, stabilite, prin aceeași hotărâre, pentru infracțiunile de omor calificat și, respectiv, viol, s-a constatat că nu este posibilă reducerea, întrucât durata lor nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă (în art. 189 alin. (1) lit. a) și, respectiv, în art. 218 alin. (1) lit. a) din actualul C. pen.).

în urma contopirii acestor ultime două pedepse principale cu pedeapsa principală redusă, de 2 ani închisoare, s-a dispus, în temeiul art. 33 lit. a) rap. la art. 34 alin.,1 lit. b) din vechiul C. pen., executarea de către condamnatul contestator a pedepsei principale rezultante de 25 ani închisoare, din care a fost dedusă perioada de detenție, începând cu data de 21 decembrie 1998 până la zi. în privința pedepsei complementare, s-a dispus potrivit art. 6 alin. (6) din actualul C. pen., reducerea duratei acesteia la 5 ani și executarea sa în conținutul prevăzut de legea nouă, prin interzicerea, cu acest titlu, a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) din actualul C. pen.

Prin noua contestație la executare, care face obiectul judecății în prezenta cauză, înregistrată la data de 12 iunie 2014, condamnatul contestator a solicitat să beneficieze de dispozițiile art. 3201 alin. (7) din vechiul C. proc. pen., introduse prin Legea nr. 202/2010 (intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010), apreciind că, în raport cu acele dispoziții, pedeapsa principală rezultantă pe care o execută în prezent ar trebui redusă cu o treime. Cererea condamnatului contestator a fost, în mod corect, respinsă de prima instanță, întrucât dispozițiile respective, aplicabile numai în cursul judecății, nu sunt incidente în ceea ce îl privește, reglementarea lor fiind ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În acest sens, Curtea a menționat că, prin Decizia nr. 1470/2011 (definitivă și general obligatorie), Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 320 1 alin. (7) din vechiul C. proc. pen., în lipsa unei reglementări exprese, nu sunt aplicabile, ca lege penală mai favorabilă, conform art. 14 sau art. 15 din vechiul C. pen., pedepselor stabilite prin hotărâri definitive, întrucât aceste dispoziții presupun, chiar prin denumirea textului lor marginal, o judecată pe fondul cauzei, care se realizează până la pronunțarea unei asemenea hotărâri.

Cererea condamnatului contestator, de reîncadrare juridică a faptei de omor în infracțiunea prevăzută de art. 188 din noul C. pen., cu consecința reducerii pedepsei principale stabilite pentru aceasta și, implicit, a pedepsei principale rezultante supuse executării, s-a apreciat că este inadmisibilă, întrucât, astfel cum deja s-a evidențiat, printr-o hotărâre definitivă, s-a stabilit deja că fapta respectivă este incriminată în prezent de art. 189 alin. (1) lit. a) din același cod, care prevede un maxim special de 25 ani închisoare, ce nu este depășit de durata pedepsei principale stabilite, pentru acea faptă, prin hotărârea definitivă de condamnare. Cu privire la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 (potrivit cărora pedepsele principale aplicate prin hotărâri rămase definitive sub imperiul vechiului C. pen.

nu pot fi reduse dacă durata lor nu depășește maximul special prevăzut în legea nouă), la care se referă excepția de neconstituponalitate invocată de condamnatul contestator, Curtea a constatat că nu au legătură cu soluționarea prezentei cauze, hotărârea asupra fondului contestației la executare ce face obiectul judecății neîntemeindu-se și nefiind influențată în vreun fel de acestea. Mai mult, acele dispoziții au fost valorificate, alături de cele ale art. 6 alin. (1) C. pen., în cauza în care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă cu privire la precedenta contestație la executare promovată de condamnatul contestator, prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, asupra aplicării legii penale mai favorabile acestuia, potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., în faza de executare a pedepsei principale rezultante.

În consecință, nefiind îndeplinită una dintre condițiile imperative prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (republicată), Curtea a constatat că, potrivit art. 29 alin. (5) din aceeași lege, excepția respectivă este inadmisibilă, fiind împiedicată astfel sesizarea Curții Constituționale. Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate, invocată de contestatorul condamnat N.L.E., iar, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respinge, ca nefondată, contestația formulată de acesta împotriva sentinței penale pronunțate de prima instanță. Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc.

pen., contestatorul condamnat, aflat în culpă procesuală, a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul avocatului din oficiu, desemnat să asigure asistența juridică obligatorie a acestuia (aflat în stare de detenție), fiind acoperit din sumele avansate din fondul Ministerului Justiției, conform art. 272 alin. (1), (2) din același cod. Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituponalitate conținută în dispozitivul deciziei penale nr. 14/C din data de 12 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția l penală, în termen legal, a formulat contestație inculpatul N.L.E.,cale de atac ce a fost recalificată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cea a recursului.

Cu referire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012, se constată că dispozițiile legale a căror constituționalitate este criticată de către recurentul inculpat - respectiv prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 - nu au legătură cu soluționarea prezentei cauze, raportat la stadiul procesual în care se În consecință, constatând că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,se va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat N.L.E. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012.

Potrivit art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața uni judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale. În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată, privind dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 vizează un text de lege care este în vigoare și nu s-a constatat anterior printr-o decizie a Curții Constituționale că este neconstituțional. Referitor la condiția de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanței judecătorești.

Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenta unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului. În speță, inculpatul N.L.E. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 susținând că dispozițiile legale menționate, contravin prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 și art. 124 alin. (2) din Constituția României și cele ale art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe motiv că acestea exclud în mod nepermis aplicarea prevederilor art. 15 din vechiul C. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, apreciază că dispozițiile legale a căror constituționalitate este criticată nu au legătură cu soluționarea prezentei cauze, raportat la obiectul cauzei, hotărârea asupra fondului contestației la executare ce a format obiectul judecății neîntemeindu-se și nefiind influențată în vreun fel de acestea. Mai mult, acele dispoziții au fost valorificate, alături de cele ale art. 6 alin. (1) C. pen., în cauza în care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă cu privire la precedenta contestație la executare promovată de condamnatul contestator, prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, asupra aplicării legii penale mai favorabile acestuia, potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., în faza de executare a pedepsei principale rezultante.

Așadar, condiția de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate privind legătura cu soluționarea cauzei nu este îndeplinită. Față de aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul N.L.E. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, conținută în dispozitivul Deciziei penale nr. 14/C din data de 12 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția l penală. Va obliga contestatorul la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul N.L.E. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, conținută în dispozitivul Deciziei penale nr. 14/C din data de 12 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția l penală. Obligă contestatorul la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 februarie 2015.