ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1912/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1912/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

În

baza actelor dosarului constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 9 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Iași - Secția

Penală și pentru Cauze cu Minori, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit.

a) C. proc. pen., a fost respinsă plângerea formulată de petentul B.Ș.

împotriva rezoluției procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Iași nr. 1407/11 din 29 noiembrie 2012 și, respectiv, rezoluția din 08

octombrie 2012 dată în dosarul nr. 25/P/2012 a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Iași, dispunându-se menținerea lor.

Onorariul

apărătorului din oficiu, pentru petent, în sumă de 100 lei a fost va suportat

și virat din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.

A

fost obligat petentul să plătească statului suma de 250 lei, cheltuieli

judiciare.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Prin

cererea adresată instanței și înregistrata sub numărul 1452/59/2012, petentul B.Ș.

a formulat plângere împotriva rezoluției procurorului general al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Iași nr. 1407/11/2 din 29 noiembrie 2012 și, respectiv

împotriva rezoluției din 08 octombrie 2012 dată în dosarul nr. 25/P/2012 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, criticate ca fiind nelegale și

netemeinice.

În

motivarea plângerii formulată, petentul a precizat, în esență astfel cum se

desprinde de multitudinea memoriilor depuse de acesta la dosarul cauzei, că

procurorii nu au manifestat interes în aflarea adevărului, neîndeplinindu-și

obligațiile profesionale, pronunțând astfel soluții de netrimitere în judecată

nelegale și netemeinicie, soluții nesusținute de probele dosarului.

Petentul

a solicitat tragerea la răspundere a celor vinovați, respectiv a persoanei

cercetate, administrarea probelor necesare de către instanță și obligarea

persoanei cercetate la plata daunelor morale.

Examinând

actele și lucrările dosarului, instanța de fond a constatat următoarele:

Plângerea

adresata instanței de judecata competente, prin care persoana nemulțumita de

modul in care a fost soluționata de către procuror plângerea prevăzuta de art. 275-278

C. proc. pen., are, între altele, natura juridică a unei cai de atac și vizează

controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale.

Aceasta

plângere, astfel cum a fost reglementata prin art. 278

1

C. proc. pen.,

de natură a da eficientă dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art.

13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților

Fundamentale, investește instanța, sub un prim aspect, cu examinarea

legalității si temeiniciei rezoluției atacate. Cum soluționarea plângerii nu a

fost reglementata printr-o procedura specială, aceasta este supusa, regimului

căilor ordinare de atac și, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui

control judecătoresc în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual

penală. Rezultă, așadar, ca, sesizata cu plângerea menționata, instanța de

judecată nu este investită cu atribuții de urmărire penala, așa încât controlul

judecătoresc privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz,

a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale.

În raport de concluziile pe care aceasta examinare le impune,

cu referire la lucrările din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi

prezentate, instanța de judecata competentă pronunță una din soluțiile

prevăzute de art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen.

Instanța

de fond a mai reținut că plângerea împotriva soluției de netrimitere in

judecată adresată procurorului ierarhic superior și apoi, în caz de respingere,

instanței de judecată, nu poate viza decât aspecte de nelegalitate și

netemeinicie cu privire la cercetările efectuate asupra persoanelor la care s-a

referit petentul in plângerea inițiala cu care a sesizat parchetul.

Examinând

dosarul cauzei, instanța de fond a constatat că actele premergătoare, având ca

scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organele de urmărire penală au fost sesizate, pot duce la

constatarea existenței unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen.,

în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În

raport de această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și,

respectiv, declanșarea procesului penal se dispune când urmărirea penala este

de competența procurorului, neînceperea acesteia.

Instanța

de fond a mai avut în vedere faptul că în cazul contestării acestei soluții,

prin formularea plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.,

controlul judecătoresc privește temeinicia rezoluției în raport de cercetările

efectuate. După cum rezultă din însăși denumirea lor, actele premergătoare, la

care face referire textul art. 224 C. proc. pen., preced începerea urmăririi

penale.

Prima

instanță, examinând probatoriul administrat și depus la dosar a reținut că

acesta nu demonstrează existența infracțiunilor reclamate de petent in sarcina

intimatei și drept urmare, a apreciat că rezoluția de neîncepere a urmăririi

penale din 08 octombrie 2012 dată în dosarul nr. 25/P/2012 al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Iași, confirmată de procurorul general prin rezoluția din 29

noiembrie 2012 a aceluiași parchet, cu nr. 1407/H/2 este temeinică si legală.

Totodată,

instanța de fond a mai avut în vedere că infracțiunea de abuz în serviciu

prevăzuta de art. 246 C. pen., constă în fapta funcționarului public, care cu

intenție, efectuându-și atribuțiile de serviciu în mod incorect provoacă o

vătămare intereselor legale ale unei persoane fizice.

Din

verificarea ansamblului actelor premergătoare existente la dosar, instanța de

fond a constatat că în cauză nu sunt indicii și elemente care să justifice

existența relei credințe a procurorului împotriva căruia a fost formulată

prezenta plângere, cu ocazia soluționării lucrărilor penale ce au fost

repartizate acestuia spre soluționare si care privesc petentul din prezenta

cauza.

S-a

mai reținut că împrejurarea ca procurorul a ajuns la concluzia că în dosarele

invocate nu s-au săvârșit fapte penale de către persoanele reclamate,

motivându-și punctul de vedere exprimat, nu înseamnă că a comis acte abuzive,

aspecte confirmate și de hotărârile judecătorești pronunțate în cauză.

De

asemenea, instanța de fond, în baza propriului examen, în contextul cauzei,

asupra actelor și lucrărilor dosarelor parchetului, a constatat că nu rezultă

existența faptelor reclamate de către petent în sarcina intimatei, deoarece

aceasta și-a exercitat atribuțiile de serviciu, cu respectarea prevederilor

legale, prin propunerile dispuse motivat, prin rezoluțiile date, aspecte apoi

confirmate și de hotărârile judecătorești pronunțate în cauza.

Astfel,

instanța de fond a considerat că în mod corect și motivat s-a dispus soluția

neînceperii urmăririi penale față de intimată pentru infracțiunile mai sus

arătate, ca urmare a inexistenței faptelor, potrivit art. 228 alin. (6) rap. la

art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Totodată,

s-a mai reținut că din actele de la dosar rezultă că procurorul, în dosarele

care i-au fost repartizate, și-a respectat obligația de a verifica aspectele

sesizate, prin administrarea tuturor probatoriilor necesare în acest sens,

printre care actele întocmite de persoana cercetată, hotărâri judecătorești,

etc., apreciate de către instanța de control judiciar ca fiind suficiente și

elocvente în a susține soluția pronunțată de procuror.

Instanța

de fond a mai avut în vedere faptul că plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen. la care a recurs petentul, nu a fost instituita de legiuitor

pentru a se ocoli sau, pentru a fi ignorate clăile ordinare de atac prevăzute

de lege împotriva unei hotărâri judecătorești greșite și nici nu a fost

elaborată, pentru determinare la declanșarea abuzivă de litigii penale și nici

nu s-a instituit o noua cale de atac ordinara.

În

acest context, s-a apreciat că nemulțumirile părților dintr-un proces cu

referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie sa îmbrace forma

căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o

suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale

împotriva procurorului sau procurorilor care au instrumentat cauzele reclamate

tot de către petent.

Reexaminându-se

actele premergătoare întocmite de parchet, prima instanța a mai reținut că

infracțiunile reclamate de petent nu îndeplinesc elementele constitutive ale

acestora, nedovedindu-se latura subiectiva, din partea persoanei cercetate.

Altfel spus, în etapa actelor premergătoare, etapa care se situează in afara

procesului penal, nu pot fi administrate mijloace de probă, ci doar se fac

verificări cu privire la presupuse fapte penale.

Instanța

de fond a constatat că atât plângerea petentului, cât și solicitarea ele daune,

sunt nefondate și le-a respins ca atare.

Împotriva

sentinței penale nr. 9 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Iași - Secția

Penală și pentru Cauze cu Minori a declarat recurs petentul E.Ș., cauza fiind

înregistrată pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul de judecată stabilit pentru soluționarea

recursului, respectiv 04 iunie 2013, înalta Curte a pus în discuție, din

oficiu, conform dispozițiilor art. 302 alin. (2), rap. la art. 385

1

art.

385

15

lit. a) teza a II-a și la art. 278

1

alin. (10) C.

proc. pen. excepția inadmisibilității recursului declarat de petentul B.Ș.

Excepția

pusă în discuție este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Legea

procesual penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din

Constituția României revizuită, cu referire la art. 21 din Legea nr. 47/1992

pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor subiective, de natură a

satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 14 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În

consecință, revine părții interesate obligația de a alege și exercita în

condițiile legii calea procesuală prevăzută de Codul de procedură penală și în

legi speciale.

Corespunzător

principiului constituțional al exercitării căilor de atac, numai în condițiile

legii, legea procesual penală a reglementa cadrul căilor de atac, precum și

cazurile de casare.

Dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen. enumera

strict și limitativ hotărârile care pot fi atacate cu recurs, sentința atacată

fiind definitivă. Totodată, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul

legalității și unicității acestei căi de atac, iar recunoașterea unei căi de

atac în situații neprevăzute de legea procesual penală ar constitui o încălcare

a principiului legalității căilor de atac, și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Raportat

la cauza dedusă judecății, se constată că dispozițiile art. XVIII pct. 39 din

Legea nr. 202/2010, privind accelerarea soluționării proceselor publicată în M.

Of. Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010, au modificat prevederile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., stabilind că hotărârea judecătorului pronunțată potrivit

alineatului 8 al aceluiași text de lege, este definitivă.

Potrivit

art. XXIV alin. (1) din aceeași lege, hotărârile pronunțate în cauzele penale

înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac,

motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Per

a contrario, hotărârile pronunțate după intrarea în vigoare a legii menționate

sunt supuse căilor de atac reglementate de legea nouă.

Prin

urmare, prin această modificare legislativă, hotărârile pronunțate în fond în

procedura prevăzută de 278

1

C. proc. pen. au fost excluse din

categoria hotărârilor susceptibile a fi atacate cu recurs, prevăzute de art. 385

1

C. proc. pen.

În aceste condiții, se constată că sentința penală nr. 9 din

24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Iași - Secția Penală și pentru Cauze cu

Minori pronunțată sub imperiul modificărilor legislative instituite prin Legea nr.

202/2010, este definitivă și nu poate face obiectul controlului jurisdicțional,

astfel încât recursul declarat de petentul B.Ș. împotriva acestei hotărâri este

inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

Ca

urmare, pentru considerentele expuse, înalta Curte, în temeiul art. 385

15

lit. a) teza a II-a C. proc. pen., respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de petentul B.Ș. împotriva sentinței penale nr. 3 din 18 ianuarie 2013 a Curții

de Apel Suceava - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul petent va

fi obligat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de recurentul petent B.Ș. împotriva sentinței

penale nr. 9 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Iași - Secția Penală și

pentru Cauze cu Minori.

Obligă

recurentul petent la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi, 4 iunie 2013.