ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1284/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 573/F din 15 decembrie 2011, a admis cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în numele autorităților judiciare din Norvegia privind persoana condamnată N.C., aflat în executarea pedepsei de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 576 din 18 martie 2010 a Tribunalului din Glamdal în Dosarul nr. 10-040322 ENE-GLOM, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de stupefiante, prev.de art. 162 alin. (1), (2) C. pen. norvegian. S-a recunoscut sus-menționata sentință, rămasă definitivă la 11 august 2010 prin hotărârea Curții de Apel din Eidsivating și din 28 iulie 2010 a Curții Supreme.

S-a dispus transferul persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei de 4 ani închisoare într-un penitenciar din România. S-a dedus prevenția persoanei condamnată transferabilă, de la 26 august 2009, la zi. Pentru a pronunța sentința, instanța a reținut următoarele: Ministerul Justiției al Regatului Norvegiei, la 19 ianuarie 2011, a solicitat recunoașterea sentinței penale nr. 576 din 18 martie 2010 a Tribunalului din Glamdal - Regatul Norvegiei, definitivă prin hotărârea din 28 iulie 2010 a Curții Supreme a Regatului Norvegiei, privindu-l pe cetățeanul român N.C., acesta fiind condamnat la 4 ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de stupefiante, prev.de art. 161 alin. (1) și (2) C. pen.

al Norvegiei. La 25 mai 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a cerut recunoașterea hotărârii, în sarcina condamnatului reținându-se că la 26 august 2009 a fost depistat de autoritățile vamale norvegiene, la trecerea peste graniță, având într-un rucsac, un pachet ce conținea 980,8 gr heroină cu puritate medie 5%, el acceptând să o transporte din Suedia în Norvegia pentru a achita o datorie de 3.000 euro. Faptele reținute au corespondent în incriminarea prev.de art. 2 alin. (1) și (2) și de art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000. În Regatul Norvegiei, persoana condamnată s-a aflat în arest preventiv de la 26 august 2009 la 28 iulie 2010 și în executarea pedepsei începând cu 29 iulie 2010, N.C.

nu a fost de acord cu transferarea, dar în contra sa s-a dispus măsura expulzării. În probațiune, la dosar s-au depus, traduse în limba română, hotărârile judecătorești, corespondența dintre autoritățile judiciare române și cele norvegiene, sentința penală a cărei recunoaștere s-a cerut, înscrisuri relevante. Constatând că în cauză sunt întrunite disp.

art. 143 din Legea nr. 302/2004 modificată, că există o sentință definitivă de condamnare, că pedeapsa a început să fie executată și că s-a pronunțat și o hotărâre administrativă de expulzare după terminarea executării pedepsei, aceasta, în baza condițiilor art. 3 din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 18 decembrie 1997, suplinind lipsa consimțământului la transferare, că în legislația penală română, infracțiunile pentru care cetățeanul român a fost condamnat au corespondent, instanța a dispus recunoașterea sentinței și transferarea persoanei pentru continuarea executării pedepsei de 4 ani închisoare într-un penitenciar din România, cu deducerea, din aceasta, a perioadei deja executată.

Împotriva sentinței, persoana transferabilă condamnată a declarat recurs, nemotivat în scris (dosar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală). Recursul este fondat, examinarea lui făcându-se din oficiu, așa cum prevede art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen..

Astfel, statul de condamnare, luând măsura administrativă a expulzării de pe teritoriul său, după executarea pedepsei de către persoana transferabilă (dosar parchet), chiar în condițiile în care aceasta nu a consimțit la transferare, documentația cauzei incluzând și mențiunea că la 25 aprilie 2012 va putea fi liberată condiționat (dosar parchet), iar la momentul soluționării recursului autoritatea judiciară a statului de condamnare a retras cererea de transfer, expulzarea în România fiind pusă în aplicare imediat după liberare (dosar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), se constată că cererea de transfer pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România, fiind retrasă, acest drept fiind la latitudinea statului de condamnare, recursul persoanei transferabile va fi admis și se va proceda corespunzător dispozitivului prezentei.

Potrivit disp. art. 192 alin. (3) raportat la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate în recurs, rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de condamnatul persoana transferabilă N.C. împotriva sentinței penale nr. 573 din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Casează sentința penală sus-menționată și, rejudecând: Constată rămasă fără obiect cererea de transfer în vederea continuării executării pedepsei. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat persoană transferabilă, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 24 aprilie 2012.