ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1284/2012

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 573/F din 15

decembrie 2011, a admis cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, în numele autorităților judiciare din Norvegia privind persoana

condamnată N.C., aflat în executarea pedepsei de 4 ani închisoare aplicată prin

sentința penală nr. 576 din 18 martie 2010 a Tribunalului din Glamdal în Dosarul

nr. 10-040322 ENE-GLOM, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

stupefiante, prev.de art. 162 alin. (1), (2) C. pen. norvegian.

S-a recunoscut

sus-menționata sentință, rămasă definitivă la 11 august 2010 prin hotărârea

Curții de Apel din Eidsivating și din 28 iulie 2010 a Curții Supreme.

S-a dispus transferul

persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei de 4 ani închisoare

într-un penitenciar din România.

S-a dedus prevenția

persoanei condamnată transferabilă, de la 26 august 2009, la zi.

Pentru a pronunța

sentința, instanța a reținut următoarele:

Ministerul Justiției

al Regatului Norvegiei, la 19 ianuarie 2011, a solicitat recunoașterea

sentinței penale nr. 576 din 18 martie 2010 a Tribunalului din Glamdal - Regatul

Norvegiei, definitivă prin hotărârea din 28 iulie 2010 a Curții Supreme a

Regatului Norvegiei, privindu-l pe cetățeanul român N.C., acesta fiind

condamnat la 4 ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de stupefiante,

prev.de art. 161 alin. (1) și (2) C. pen. al Norvegiei.

La 25 mai 2011,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a cerut recunoașterea

hotărârii, în sarcina condamnatului reținându-se că la 26 august 2009 a fost

depistat de autoritățile vamale norvegiene, la trecerea peste graniță, având

într-un rucsac, un pachet ce conținea 980,8 gr heroină cu puritate medie 5%, el

acceptând să o transporte din Suedia în Norvegia pentru a achita o datorie de

3.000 euro.

Faptele reținute au corespondent

în incriminarea prev.de art. 2 alin. (1) și (2) și de art. 3 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 143/2000.

În Regatul Norvegiei,

persoana condamnată s-a aflat în arest preventiv de la 26 august 2009 la 28 iulie

2010 și în executarea pedepsei începând cu 29 iulie 2010, N.C. nu a fost de acord

cu transferarea, dar în contra sa s-a dispus măsura expulzării.

În probațiune, la dosar

s-au depus, traduse în limba română, hotărârile judecătorești, corespondența dintre

autoritățile judiciare române și cele norvegiene, sentința penală a cărei recunoaștere

s-a cerut, înscrisuri relevante.

Constatând că în cauză

sunt întrunite disp. art. 143 din Legea nr. 302/2004 modificată, că există o sentință

definitivă de condamnare, că pedeapsa a început să fie executată și că s-a pronunțat

și o hotărâre administrativă de expulzare după terminarea executării pedepsei, aceasta,

în baza condițiilor art. 3 din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor

condamnate adoptată la Strasbourg la 18 decembrie 1997, suplinind lipsa consimțământului

la transferare, că în legislația penală română, infracțiunile pentru care cetățeanul

român a fost condamnat au corespondent, instanța a dispus recunoașterea sentinței

și transferarea persoanei pentru continuarea executării pedepsei de 4 ani închisoare

într-un penitenciar din România, cu deducerea, din aceasta, a perioadei deja executată.

Împotriva sentinței, persoana

transferabilă condamnată a declarat recurs, nemotivat în scris (dosar Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală).

Recursul este fondat,

examinarea lui făcându-se din oficiu, așa cum prevede art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen..

Astfel, statul de condamnare,

luând măsura administrativă a expulzării de pe teritoriul său, după executarea pedepsei

de către persoana transferabilă (dosar parchet), chiar în condițiile în care aceasta

nu a consimțit la transferare, documentația cauzei incluzând și mențiunea că la

25 aprilie 2012 va putea fi liberată condiționat (dosar parchet), iar la momentul

soluționării recursului autoritatea judiciară a statului de condamnare a retras

cererea de transfer, expulzarea în România fiind pusă în aplicare imediat după liberare

(dosar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), se constată că cererea

de transfer pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România,

fiind retrasă, acest drept fiind la latitudinea statului de condamnare, recursul

persoanei transferabile va fi admis și se va proceda corespunzător dispozitivului

prezentei.

Potrivit disp. art. 192

alin. (3) raportat la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate

în recurs, rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de condamnatul persoana transferabilă N.C. împotriva sentinței penale nr. 573 din

15 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Casează sentința penală

sus-menționată și, rejudecând:

Constată rămasă fără obiect

cererea de transfer în vederea continuării executării pedepsei.

Onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat persoană transferabilă, în sumă

de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 24 aprilie 2012.