ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2088/2010

Asupra recursului penal de față; Prin Sentința penală nr. 96 din 29 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. A fost recunoscută Hotărârea din 5 decembrie 2008 a Curții de Apel din Eidsivating în Dosarul nr. 08-151448 AST-ELAG prin care cetățeanul român V.M. a fost condamnat la 4 ani închisoare. S-a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 4 ani, din care se deduce perioada executată, de la 8 aprilie 2008 la zi. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. S-a reținut că persoana transferabilă a fost condamnată la 4 ani închisoare pentru încălcarea secțiunii 162 alin. (1) și (2) din C. gen.

civ. pen. norvegian, fapta constând în aceea că la data de 8 aprilie 2008 a transportat din Turcia în Norvegia aproximativ 517 grame heroină,ascunzând o parte din droguri în pantofi și ingerând cealaltă parte. De asemenea, la data de 30 martie 2009 Direcția de Imigrări din Norvegia a dispus expulzarea de pe teritoriul norvegian a persoanei transferabile și interdicția permanentă de a mai intra în această țară, măsură rămasă definitivă. Persoana transferabilă a fost arestată preventiv la 8 aprilie 2008 și se află și în prezent în executarea pedepsei în penitenciarul Kohgsviger. Deliberând asupra solicitării Parchetului, Curtea de Apel a constatat că sunt realizate exigențele impuse de art. 129, 145 și urm. din Legea nr. 302/2004.

În ce privește lipsa consimțământului la transfer, s-a reținut că sunt aplicabile prevederile parag. 1 și 2 din Protocolul Adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, întrucât față de persoana în cauză s-a dispus expulzarea, precum și interdicția permanentă de a intra pe teritoriul statului norvegian. Totodată, din perspectiva posibilităților de reintegrare socială, acesta are mai multe șanse în România, unde are și familie. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs persoana transferabilă, susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea disp. art. 125 alin. (3) teza finală și a art. 129 pct. c și d din Legea nr. 302/2004, republicată, texte de lege care prevăd că pentru transferarea persoanei condamnate este necesar consimțământul acesteia dat în fața unui funcționar consular român sau în fața autorității judiciare străine competente.

Or, în cauză nu s-a obținut consimțământul persoanei condamnate la transfer, ci, din contră, în dosar există un memoriu al acesteia prin care solicita să nu fie transferat. Totodată,având în vedere disp. art. 3 din Protocolul din 18 decembrie 1997 la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, avizul persoanei condamnate, în cauză nu există avizul persoanei condamnate, aceasta informând autoritățile norvegiene în legătură cu faptul că nu are unde să se întoarcă în România, nemaiavând o legătură efectivă cu familia sa. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și din oficiu conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Din dispozițiile legale relevante în cauză [ art. 129 lit. d) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 alin. (1) lit. d) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 ] rezultă că una dintre condițiile necesare pentru realizarea transferului persoanelor condamnate este consimțământul acestora la transfer.

Prin excepție, transferul se poate realiza și împotriva voinței condamnatului, însă numai în situațiile prevăzute în Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, respectiv atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare . În speță,așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, ulterior condamnării sale, împotriva persoanei transferabile s-a dispus de către Direcția de Imigrări din Norvegia măsura expulzării din această țară după punerea sa în libertate.

În această situație, refuzul condamnatului de a fi transferat (ce rezultă atât dintr-o scrisoare întocmită de avocatul său, cât și din declarația pe proprie răspundere adresată Ambasadei României la Oslo), este irelevant. Pe de altă parte.în speță nu este incidență niciuna dintre situațiile prevăzute expres și limitativ în art. 152 din Legea nr. 302/2004 în care transferarea condamnatului în România ar putea fi refuzată; condamnatul nu și-a stabilit domiciliul în Norvegia, ci prezența sa în această țară este în strânsă legătură cu traficul internațional de droguri pentru care a și fost condamnat la 4 ani închisoare. În plus,condițiile de detenție precare din România nu justifică un refuz al transferării, după cum nici fracția necesară în vederea liberării condiționate prevăzută de legislația celor două țări nu constituie un criteriu pentru acceptarea sau nu a unei cereri de transfer.

În consecință, fiind îndeplinite condițiile de legea română în materie, cu referire la situația de excepție reglementată de Protocolul la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, în mod legal și temeinic instanța de fond a dispus transferarea recurentului în România în vederea continuării executării pedepsei aplicate în Norvegia, sens în care recursul declarat de către condamnat este nefondat și va fi respins conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta persoană condamnată V.M. împotriva Sentinței penale nr. 96 din 29 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta persoană condamnată la plata sumei de 380 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 mai 2010.