ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2088/2010

Asupra recursului

penal de față;

Prin Sentința penală nr. 96 din 29 martie

2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești.

A fost recunoscută

Hotărârea din 5 decembrie 2008 a Curții de Apel din Eidsivating în Dosarul nr.

08-151448 AST-ELAG prin care cetățeanul român V.M. a fost condamnat la 4 ani

închisoare.

S-a dispus

transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea

continuării executării pedepsei de 4 ani, din care se deduce perioada

executată, de la 8 aprilie 2008 la zi.

Cheltuielile

judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a reținut că

persoana transferabilă a fost condamnată la 4 ani închisoare pentru încălcarea

secțiunii 162 alin. (1) și (2) din C. gen. civ. pen. norvegian, fapta constând

în aceea că la data de 8 aprilie 2008 a transportat din Turcia în Norvegia

aproximativ 517 grame heroină,ascunzând o parte din droguri în pantofi și

ingerând cealaltă parte.

De asemenea, la data

de 30 martie 2009 Direcția de Imigrări din Norvegia a dispus expulzarea de pe teritoriul

norvegian a persoanei transferabile și interdicția permanentă de a mai intra în

această țară, măsură rămasă definitivă.

Persoana

transferabilă a fost arestată preventiv la 8 aprilie 2008 și se află și în

prezent în executarea pedepsei în penitenciarul Kohgsviger.

Deliberând asupra

solicitării Parchetului, Curtea de Apel a constatat că sunt realizate

exigențele impuse de art. 129,  145 și urm. din Legea nr. 302/2004.

În ce privește lipsa

consimțământului la transfer, s-a reținut că sunt aplicabile prevederile parag.

1 și 2 din Protocolul Adițional la Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate, întrucât față de persoana în cauză s-a dispus

expulzarea, precum și interdicția permanentă de a intra pe teritoriul statului

norvegian.

Totodată, din

perspectiva posibilităților de reintegrare socială, acesta are mai multe șanse

în România, unde are și familie.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs persoana transferabilă, susținând că hotărârea

atacată a fost dată cu încălcarea disp. art. 125 alin. (3) teza finală și a

art. 129 pct. c și d din Legea nr. 302/2004, republicată, texte de lege care

prevăd că pentru transferarea persoanei condamnate este necesar consimțământul

acesteia dat în fața unui funcționar consular român sau în fața autorității

judiciare străine competente. Or, în cauză nu s-a obținut consimțământul

persoanei condamnate la transfer, ci, din contră, în dosar există un memoriu al

acesteia prin care solicita să nu fie transferat.

Totodată,având în

vedere disp. art. 3 din Protocolul din 18 decembrie 1997 la Convenția europeană

asupra transferării persoanelor condamnate, avizul persoanei condamnate, în

cauză nu există avizul persoanei condamnate, aceasta informând autoritățile

norvegiene în legătură cu faptul că nu are unde să se întoarcă în România,

nemaiavând o legătură efectivă cu familia sa.

Examinând sentința

recurată prin prisma criticilor formulate și din oficiu conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Din dispozițiile

legale relevante în cauză

[

art.

129 lit. d) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 alin. (1) lit. d) din Convenția

europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la

21 martie 1983

]

rezultă că una

dintre condițiile necesare pentru realizarea transferului persoanelor

condamnate este consimțământul acestora la transfer.

Prin excepție,

transferul se poate realiza și împotriva voinței condamnatului, însă numai în

situațiile prevăzute în Protocolul adițional la Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie

1997, respectiv atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o

hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură

de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea

căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să

rămână pe teritoriul statului de condamnare .

În speță,așa cum

rezultă din înscrisurile aflate la dosar, ulterior condamnării sale, împotriva

persoanei transferabile s-a dispus de către Direcția de Imigrări din Norvegia

măsura expulzării din această țară după punerea sa în libertate.

În această situație,

refuzul condamnatului de a fi transferat (ce rezultă atât dintr-o scrisoare întocmită

de avocatul său, cât și din declarația pe proprie răspundere adresată Ambasadei

României la Oslo), este irelevant.

Pe de altă parte.în

speță nu este incidență niciuna dintre situațiile prevăzute expres și limitativ

în art. 152 din Legea nr. 302/2004 în care transferarea condamnatului în

România ar putea fi refuzată; condamnatul nu și-a stabilit domiciliul în

Norvegia, ci prezența sa în această țară este în strânsă legătură cu traficul

internațional de droguri pentru care a și fost condamnat la 4 ani închisoare.

În plus,condițiile de

detenție precare din România nu justifică un refuz al transferării, după cum

nici fracția necesară în vederea liberării condiționate prevăzută de legislația

celor două țări nu constituie un criteriu pentru acceptarea sau nu a unei

cereri de transfer.

În consecință, fiind

îndeplinite condițiile de legea română în materie, cu referire la situația de

excepție reglementată de Protocolul la Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate, în mod legal și temeinic instanța de fond a dispus

transferarea recurentului în România în vederea continuării executării pedepsei

aplicate în Norvegia, sens în care recursul declarat de către condamnat este

nefondat și va fi respins conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art.

192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenta persoană condamnată V.M. împotriva

Sentinței penale nr. 96 din 29 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta

persoană condamnată la plata sumei de 380 RON, cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 80 RON, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 27 mai 2010.