ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4079/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 239 din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a admis sesizarea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Au fost recunoscute efectele sentinței penale pronunțate de Tribunalul din Oslo la data de 1 septembrie 2009, modificată prin sentința penală din 18 decembrie 2009 a Curții de Apel din Borgarting, prin care persoana transferabilă L.T.M. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani și 6 luni închisoare. S-a dispus transferarea condamnatului L.T.M. - într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate. S-a dedus din pedeapsa aplicată a prevenției de la data de 17 iulie 2008 la zi.

S-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin adresa nr. 124705/2010 din data de 01 aprilie 2011, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de Ministerul Justiției și Poliției din Regatul Norvegiei, prin care se solicită transferarea persoanei condamnate L.T.M. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 10 ani și 6 luni închisoare, aplicată acestuia de către instanțele din statul solicitant.

Cererea formulată de autoritățile norvegiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv copii certificate pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dovada rămânerii definitive, de pe dispozițiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, copie de pe decizia prin care i s-a aplicat susnumitului măsura expulzării, declarație privind refuzul persoanei condamnate de a fi transferat în România.

Din verificările efectuate Ia Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și Direcția Generală de Pașapoarte a rezultat că persoana condamnată este cetățean român, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra Transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004. Din informațiile și documentele comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că, prin sentința Tribunalului din Oslo din data de 01 septembrie 2009, modificată prin sentința Curții de Apel din Borgarting din data de 18 decembrie 2009, numitul L.T.M.

a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 10 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzute de art. 162 alin. (1) și (2) din Codul General Civil Penal. În fapt, în hotărârea de condamnare, s-a reținut că persoana condamnată, în calitate de participant cadrul unui grup organizat, a organizat importul a 1,5 kg heroină din Turcia către Norvegia. Această sentință a rămas definitivă la data de 02.111.2010, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004.

Din situația executării pedepsei comunicată de autoritățile norvegiene, instanța de fond a reținut că persoana condamnată a fost arestată la data de 17 iulie 2008, durata condamnării împlinindu-se la data de 16 ianuarie 2019, iar din durata pedepsei aplicate a fost dedusă perioada arestului preventiv în cuantum de 601 zile, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004. Instanța de fond a constatat și îndeplinirea condiției dublei incriminări prevăzute de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, faptele reținute în sarcina persoanei condamnate având corespondent în legislația penala română, acestea realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/2000 și art. 323 C. pen.

Totodată, s-a constatat că autoritățile judiciare norvegiene au solicitat autorităților române aplicarea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, respectiv continuarea executării pedepsei. S-a mai reținut că persoana condamnată nu este de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România, însă acest acord nu este necesar, întrucât, prin decizia din data de 10 septembrie 2010 a Direcției Norvegiene pentru Imigrație, s-a luat față de condamnat măsura expulzării de pe teritoriul norvegian. Împotriva sentinței menționate, în termen legal, a declarat recurs condamnatul persoană transferabilă.

Recursul a fost motivat în scris, iar cu ocazia dezbaterilor apărătorul desemnat din oficiu al recurentului a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea sesizării parchetului, întrucât lipsește acordul persoanei transferabile în vederea transferării sale într-un penitenciar din România. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, modificată, transferul unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc dacă persoana condamnată este resortisant al statului de executare, hotărârea este definitivă, la data primirii cererii de transfer, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei, transferul este consimțit de către persoana condamnată, faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare și statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări. Astfel, una dintre condițiile necesare pentru realizarea transferului persoanelor condamnate este consimțământul acestora la transfer.

Prin excepție, transferul se poate realiza și împotriva voinței condamnatului, însă numai în situațiile prevăzute în Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997 (ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999), respectiv atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare. În prezenta cauză, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că, ulterior condamnării sale, împotriva persoanei transferabile, prin decizia din data de 10 septembrie 2010, s-a dispus de către Direcția de Imigrări din Norvegia măsura expulzării din această țară, după punerea sa în libertate.

În această situație, fiind incidente dispozițiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1997, refuzul condamnatului de a fi transferat într-un penitenciar din România este i relevant. În consecință, constatând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge recursul, ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă L.T.M. împotriva sentinței penale nr. 239 din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul-condamnat persoană transferabilă L.T.M. la plata sumei de 720 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 decembrie 2012.