ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4079/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4079/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 239 din 6

iunie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a admis sesizarea

formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Au fost recunoscute efectele sentinței

penale pronunțate de Tribunalul din Oslo la data de 1 septembrie 2009,

modificată prin sentința penală din 18 decembrie 2009 a Curții de Apel din

Borgarting, prin care persoana transferabilă L.T.M. a fost condamnat la

pedeapsa de 10 ani și 6 luni închisoare.

S-a dispus transferarea condamnatului L.T.M.

- într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei

aplicate.

S-a dedus din pedeapsa aplicată a

prevenției de la data de 17 iulie 2008 la zi.

S-a dispus emiterea unui nou mandat de

executare a pedepsei.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin adresa nr. 124705/2010 din data

de 01 aprilie 2011, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și

Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004 republicată,

cererea formulată de Ministerul Justiției și Poliției din Regatul Norvegiei,

prin care se solicită transferarea persoanei condamnate L.T.M. într-un

penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 10 ani

și 6 luni închisoare, aplicată acestuia de către instanțele din statul

solicitant.

Cererea formulată de autoritățile

norvegiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la

Strasbourg în anul 1983, respectiv copii certificate pentru conformitate de pe

hotărârea de condamnare, de pe dovada rămânerii definitive, de pe dispozițiile

legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, copie de pe

decizia prin care i s-a aplicat susnumitului măsura expulzării, declarație

privind refuzul persoanei condamnate de a fi transferat în România.

Din

verificările efectuate Ia Ministerul Administrației și

Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date și

Direcția Generală

de Pașapoarte a rezultat că persoana condamnată este cetățean român, fiind

astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană

asupra Transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit.

a) din Legea nr. 302/2004.

Din informațiile și documentele

comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenției europene asupra

transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, a

rezultat că, prin sentința Tribunalului din Oslo din data de 01 septembrie 2009,

modificată prin sentința Curții de Apel din Borgarting din data de 18 decembrie

2009, numitul L.T.M. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 10 ani și 6

luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri și asociere

în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzute de art. 162 alin. (1) și (2) din

Codul General Civil Penal.

În fapt, în hotărârea de condamnare,

s-a reținut că persoana condamnată, în calitate de participant cadrul unui grup

organizat, a organizat importul a 1,5 kg heroină din Turcia către Norvegia.

Această sentință a rămas definitivă la

data de 02.111.2010, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. b) din

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la

Strasbourg și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004.

Din situația executării pedepsei

comunicată de autoritățile norvegiene, instanța de fond a reținut că persoana

condamnată a fost arestată la data de 17 iulie 2008, durata condamnării

împlinindu-se la data de 16 ianuarie 2019, iar din durata pedepsei aplicate a

fost dedusă perioada arestului preventiv în cuantum de 601 zile, fiind

îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. c)

din Legea nr. 302/2004.

Instanța de fond a constatat și

îndeplinirea condiției dublei incriminări prevăzute de art. 143 lit. e) din

Legea nr. 302/2004 și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, faptele reținute în

sarcina persoanei condamnate având corespondent în legislația penala română,

acestea realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 3

din Legea nr. 143/2000 și art. 323 C. pen.

Totodată, s-a constatat că

autoritățile judiciare norvegiene au solicitat autorităților române aplicarea

procedurii prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Convenția

Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, respectiv continuarea

executării pedepsei.

S-a mai reținut că persoana condamnată

nu este de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România, însă acest

acord nu este necesar, întrucât, prin decizia din data de 10 septembrie 2010 a

Direcției Norvegiene pentru Imigrație, s-a luat față de condamnat măsura

expulzării de pe teritoriul norvegian.

Împotriva sentinței menționate, în

termen legal, a declarat recurs condamnatul persoană transferabilă.

Recursul a fost motivat în scris, iar

cu ocazia dezbaterilor apărătorul desemnat din oficiu al recurentului a

solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea sesizării

parchetului, întrucât lipsește acordul persoanei transferabile în vederea

transferării sale într-un penitenciar din România.

Examinând sentința recurată, prin

prisma criticilor formulate și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3)

C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 143 din

Legea nr. 302/2004, modificată, transferul unei persoane condamnate în vederea

executării pedepsei poate avea loc dacă persoana condamnată este resortisant al

statului de executare, hotărârea este definitivă, la data primirii cererii de

transfer, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei,

transferul este consimțit de către persoana condamnată, faptele care au atras

condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare și

statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra

acestei transferări.

Astfel, una dintre condițiile necesare

pentru realizarea transferului persoanelor condamnate este consimțământul

acestora la transfer.

Prin excepție, transferul se poate

realiza și împotriva voinței condamnatului, însă numai în situațiile prevăzute

în Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997 (ratificat de România

prin O.G. nr. 92/1999), respectiv atunci când condamnarea pronunțată împotriva

acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări

conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă

măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va

mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

În prezenta cauză, din înscrisurile

aflate la dosar, rezultă că, ulterior condamnării sale, împotriva persoanei

transferabile, prin decizia din data de 10 septembrie 2010, s-a dispus de către

Direcția de Imigrări din Norvegia măsura expulzării din această țară, după

punerea sa în libertate.

În această situație, fiind incidente

dispozițiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană

asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1997,

refuzul condamnatului de a fi transferat într-un penitenciar din România este i

relevant.

În consecință, constatând că hotărârea

instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte de Casație și

Justiție, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va

respinge recursul, ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul persoană transferabilă L.T.M. împotriva sentinței

penale nr. 239 din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul-condamnat persoană

transferabilă L.T.M. la plata sumei de 720 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11

decembrie 2012.