ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2653/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 72 din 22 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost respinsă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București conținută în rezoluția din 2012, privind cererea formulată de autoritățile judiciare din Regatul Norvegiei cu privire la transferul persoanei condamnate M.A., în vederea continuării pedepsei aplicate de instanțele norvegiene într-un penitenciar din România, ca neîntemeiată. Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 320 RON, s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rezoluția din data de 27 noiembrie 2012 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în Dosarul nr. 2440/II-5/2012, s-a dispus, în temeiul art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată, art. 8 din Legea nr. 296/2011, sesizarea Curții de Apel București în vederea recunoașterii sentinței penale emise de către autoritățile judiciare norvegiene și punerii în executare a acesteia, privind transferarea persoanei condamnate M.A., pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar în România.

Curtea de apel, analizând actele și lucrările din dosarul cauzei, a reținut că prin adresa din data de 19 iulie 2012, Ministerul Justiției, Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de Ministerul Justiției și Securității Publice din Regatul Norvegiei prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate M.A. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani și 3 luni închisoare, aplicată acestuia de către instanțele din statul solicitant. Cererea formulată de autoritățile norvegiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 parag.

2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv copie certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dovada rămânerii definitive, de pe dispozițiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declarație privind consimțământul persoanei condamnate de a fi transferată în certificatul prevăzut în anexa II din Tratatul dintre România și Regatul Norvegiei privind transferarea persoanelor condamnate, ratificat prin Legea nr. 296/2011.

S-a constatat că, din verificările efectuate la Ministerul Administrației și Internelor, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și Direcția Generală de Pașapoarte a rezultat că persoana condamnată este cetățean român, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, s-a constatat că din informațiile și documentele comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că, prin sentința Curții de Apel Agder din data de 28 septembrie 2011, definitivă prin sentința Curții Supreme de Justiție și Casație a Norvegiei din data de 15 februarie 2012, persoana transferabilă a fost condamnată la pedeapsa închisorii de 7 ani și 3 luni pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 267, 268, 257 C. pen. norvegian. În fapt, s-a reținut că persoana condamnată, împreună cu alte persoane, în datele de 9 august 2010, 11 august 2010 și 12 august 2010, a pătruns în trei locuințe, de unde a sustras mai multe bunuri și a exercitat violențe fizice asupra proprietarilor pentru a păstra bunurile sustrase.

Această sentință a rămas definitivă la data de 15 februarie 2012, constatându-se ca fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004. Din situația executării pedepsei comunicată de autoritățile norvegiene a rezultat că persoana condamnată a început executarea pedepsei la data de 2 martie 2012, durata condamnării împlinindu-se la data de 3 noiembrie 2017. Din durata pedepsei aplicate a fost dedusă perioada arestului preventiv în cuantum de 576 zile. În consecință, s-a constatat că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004.

Examinându-se materialul cauzei, s-a constatat că este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 parag. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, faptele reținute în sarcina persoanei condamnate având corespondent în legislația penală romană, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (1), (2 1 ) lit. a), c) C. pen. S-a reținut că, potrivit declarației din data de 23 mai 2012 transmisă de autoritățile norvegiene, persoana condamnată M.A.

și-a manifestat acordul de a fi transferat într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii, acesta fiind încarcerat în Penitenciarul Skien din Regatul Norvegiei, însă ulterior, prin adresa din 18 decembrie 2013 Ministerul Justiției, Direcția de Drept Internațional și Cooperare Judiciară, Serviciul Cooperare judiciară internațională în materie penală a comunicat declarația persoanei condamnate M.A. de retragere a consimțământului la transfer. De asemenea, din actele de la dosar a rezultat că persoana condamnată nu se află în vreuna dintre situațiile în care consimțământul persoanei condamnate nu este necesar în procedura de transfer.

În consecință, având în vedere că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de lege, a fost respinsă, ca neîntemeiată, sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în vederea recunoașterii sentinței Curții de Apel Agder din 28 septembrie 2011, definitivă prin sentința Curții Supreme de Justiție și Casație a Norvegiei din 15 februarie 2012, în cadrul procedurii de soluționare a cererii formulate de autoritățile judiciare din Norvegia privind transferarea în România a persoanei condamnate M.A. Împotriva hotărârii anterior menționate a declarat recurs condamnatul persoană transferabilă M.A., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac.

Cu prilejul concluziilor formulate oral în fața instanței de recurs, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat persoană transferabilă a apreciat că hotărârea atacată este legală și temeinică, ținând seama de împrejurarea că acesta și-a retras consimțământul la transfer. Înalta Curte, examinând recursul declarat pe baza actelor și lucrărilor din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează. Recurentul persoană transferabilă M.A. a fost condamnat prin sentința Curții de Apel Agder din data de 28 septembrie 2011 la pedeapsa închisorii de 7 ani și 3 luni pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 267, 268, 257 C. pen. norvegian, având drept corespondent în legislația penală română infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1), (2 1 ) lit. a), c) C. pen.

Hotărârea anterior menționată a rămas definitivă prin sentința Curții Supreme de Justiție și Casație a Norvegiei din data de 15 februarie 2012, condamnatul fiind încarcerat în Penitenciarul S. din Regatul Norvegiei. Prin adresa din 19 iulie 2012, Ministerul Justiției, Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de Ministerul Justiției și Securității Publice din Regatul Norvegiei prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate M.A.

într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani și 3 luni închisoare, aplicată acestuia de către instanțele din statul solicitant, cererea formulată de autoritățile norvegiene fiind însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983. În ceea ce privește condițiile transferării unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei, Înalta Curte reține că, potrivit art. 3 lit. d) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 republicată, transferul nu poate avea loc decât dacă este consimțit de către persoana condamnată or, în prezenta cauză, în mod corect s-a constatat că, deși inițial persoana condamnată M.A.

și-a manifestat acordul de a fi transferată într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii, ulterior și-a retras consimțământul la transfer, în speță nefiind incidență nici vreo situație în care nu este necesar consimțământul persoanei condamnate în procedura de transfer. În consecință, nefiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru admiterea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în vederea recunoașterii hotărârii pronunțate de instanțele străine, în cadrul procedurii de soluționare a cererii formulate de autoritățile judiciare din Norvegia privind transferarea în România a persoanei condamnate M.A., Înalta Curte constată că, în cauză, s-a pronunțat o soluție legală și temeinică, astfel încât, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă, ca nefondat. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat persoană transferabilă va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă M.A. împotriva sentinței penale nr. 72 din 22 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 520 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 septembrie 2013.