ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3241/2013

Asupra recursului de față; în baza

lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința penală nr. 187 din 22

aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă

sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În

temeiul art. 162, raportat la art. 158 din Legea nr.

302/2004, a fost recunoscută sentința penală din 27 mai 2011 pronunțată de

Judecătorul pentru Investigații Preliminare din cadrul Tribunalului Bassano di

Verona, definitivă la 27 iunie 2011, privind pe cetățeanul român C.M. S-a

dispus transferarea persoanei condamnate C.M. într-un penitenciar din România

pentru continuarea executării pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare, precum și

a pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a ocupa funcții publice

timp de 5 ani.

A fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada

executată, de la 25 februarie 2011 la zi.

S-a dispus emiterea mandatului de executare

a pedepsei închisorii la data rămanârii definitive a prezentei sentințe.

În

temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare

avansate de stat au rămas în sarcina acestuia , iar onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, în cuantum de 320 RON, s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului

Justiției.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, prin adresa nr. 110403/SM/2011 din 20 noiembrie 2012, Ministerul Justiției

- Direcția Drept Internațional și Cooperare judiciară - Serviciul Cooperare judiciară

internațională în materie penală, a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004, cererea formulată

de Ministerul Justiției din Republica Italiană, prin care se solicita transferarea

persoanei condamnate C.M., în vederea continuării executării pedepselor aplicate

de instanțele italiene, într-un penitenciar din România.

Cererea formulată de autoritățile italiene

a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană

asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983,

respectiv, copie certificată pentru conformitate de pe hotărârea definitivă de condamnare,

de pe dispozițiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate,

declarația cuprinzând refuzul de a fi transferat al persoanei condamnate.

Prin rezoluția nr. 3502/II/-5/2012 din

24 ianuarie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat Curtea

de Apel București cu cererea formulată de autoritățile judiciare italiene privind

transferarea persoanei condamnate C.M. în vederea continuării executării pedepselor

aplicate de instanțele italiene într-un penitenciar din România.

Din verificările efectuate la Ministerul

Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte și Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a rezultat că persoana condamnată

este cetățean român, fiind astfel îndeplinită condiția prev. de art. 3 lit. a) din

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg

și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004.

Din informațiile și documentele comunicate

de statul de condamnare în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor

condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că, prin sentința din

data de 27 mai 2011 a Judecătorului pentru Investigații Preliminare din cadrul Tribunalului

Verona, numitul C.M. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani și 6 luni,

precum și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa

funcții publice timp de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunilor de acte obscene

și viol prevăzute de art. 609 bis, art. 527 alin. (1) și (2) C. pen. italian și

art. 36 din Legea nr. 104/1992.

În

fapt, s-a reținut că, în data de 02 octombrie 2010, a constrâns-o

persoana de sex feminin handicapată să sufere acte sexuale, folosind violență, și

a săvârșit acte obscene în public.

Această sentință a rămas definitivă la

data de 27 iunie 2011.

Prima instanță a reținut că în cauză este

îndeplinită condiția prev. de art. 3 lit. b) din Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, și de art 143 lit. b) din Legea

nr. 302/2004.

Din situația executării pedepsei, comunicată

de autoritățile italiene, a rezultat că persoana condamnată a început executarea

pedepsei la data de 25 februarie 2011, iar durata executării pedepsei se împlinește

la data de 24 august 2014. În consecință, este îndeplinită condiția prev. de art

3 lit. c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată

la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004.

Totodată s-a constatat că este îndeplinită

condiția dublei incriminări prevăzute de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004

și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate, adoptată la Strasbourg, faptele reținute în sarcina persoanei condamnate

având corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv

al infr. prev. de art. 201 alin. (1) C. pen.

S-a mai reținut că persoana condamnată

a arătat că nu dorește să fie transferată în România în vederea continuării executării

pedepsei, însă prin decretul prefectului provinciei C. din data de 02 mai 2008 s-a

dispus îndepărtarea de pe teritoriul Republicii Italiene a persoanei condamnate

C.M.

În

consecință, s-a apreciat că în cauză sunt incidente disp.

art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1997, astfel că se poate realiza

transferarea susnumitului într-un penitenciar din România și în lipsa consimțământului.

Având în vedere că autoritățile judiciare

italiene au comunicat că Republica Italiană, prin declarația formulată în baza dreptului

acordat de art. 3 alin. (3) din Convenția de la Strasbourg, a exclus procedura modificării

pedepsei prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Convenția Europeană asupra transferării

persoanelor condamnate, la soluționarea acestei solicitări se vor avea în vedere

disp. art. 9 alin. (1) lit. a) din Convenția menționată anterior, respectiv continuarea

executării pedepsei.

Împotriva acestei sentințe, persoana transferabilă

C.M. a declarat recursul de față, solicitând, prin apărător, casarea sentinței și

pe fond, respingerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București privind transferarea sa într-un penitenciar din România, întrucât nu și-a

exprimat acordul în acest sens.

Examinând sentința recurată prin prisma

criticilor formulate de persoana transferabilă C.M. și a dispozițiilor legale în

materie, Înalta Curte de Casație constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare:

Transferarea persoanelor condamnate, ca

formă a cooperării judiciare internaționale în materie penală , este reglementată

prin Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la

Strasbourg, la 21 martie 1983, iar în dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate

este reglementată de Legea nr. 302/2004, republicată.

Analizându-se actele și lucrările dosarului

se constată că în mod justificat instanța de fond, fiind sesizată cu cererea formulată

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind persoana condamnată C.M.,

în vederea recunoașterii sentinței penale din 27 mai 2011 pronunțate de Judecătorul

pentru Investigații Preliminare din cadrul Tribunalului Bassano di Verona și a punerii

executare a acesteia în procedura soluționării cererii de transferare într-un penitenciar

din România pentru a continua executarea pedepsei, a apreciat că sunt incidente

dispozițiile art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării

persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Protocolul

adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate statul

de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor

acestui articol, să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate

fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunțată împotriva

acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține

o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea

căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână

pe teritoriul statului de condamnare.

Sub acest aspect, se constată că, în cauză,

autoritățile italiene au dispus condamnarea numitului C.M. la pedeapsa închisorii

de 3 ani și 6 luni, precum și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării

dreptului de a ocupa funcții publice timp de 5 ani pentru săvârșirea infracțiunilor

de acte obscene și viol prevăzute de art. 609 bis, art. 527 alin. (1) și (2) C.

pen. italian și art. 36 din Legea nr. 104/1992, precum și îndepărtarea de pe teritoriul

Republicii Italiene potrivit decretului prefectului provinciei C. din 02 mai 2008.

Așa fiind, potrivit textelor evocate, statul

român, la cererea statului de condamnare (autoritățile judiciare italiene), poate

să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate chiar și în cazul

refuzului persoanei condamnate, întrucât în cauză a fost dispusă față de acesta

și măsura îndepărtării de pe teritoriul Republicii Italiene.

Față de cele expuse urmează ca, în baza

art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat

de persoana transferabilă C.M. împotriva sentinței penale nr. 187 din 22 aprilie

2013 a Curții de Apel București, secția I penală, să fie respins ca nefondat.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina

statului, iar onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de persoana transferabilă C.M. împotriva sentinței penale nr. 187 din 22 aprilie

2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 23 octombrie 2013.