ÎCCJ, decizie (scj.ro #187026)

Apel. Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele statelor terțe. Trimitere cauzei spre rejudecare la curtea de apel în vederea respectării dreptului la apărare al persoanei condamnate precum și a dreptului la un proces echitabil din perspectiva egalității de arme și a dublului grad de jurisdicție

Cuprins de materii

: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Proceduri prevăzute în Legea 302/2004.

Index alfabetic

:   - drept procesual penal

- nulitate absolută

- asistență juridică

- trimitere spre rejudecare

-recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele statelor terțe

Tratatul dintre România și Regatul Norvegiei

privind transferul persoanelor condamnate

C. proc. pen.

: art. 281 alin. (1) lit. f), art. 90 alin. (1) lit. c)

Asistența juridică este obligatorie atunci când procedura de recunoaștere și executare a unei hotărâri de condamnare, prevăzute de art. 8 din Tratatul dintre România și Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate, vizează o persoana lipsită de libertate în condițiile art. 90 alin. (1) lit. a) din Codul procedură penală, iar încălcarea acestei dispoziții se sancționează cu nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

Î.C.C.J. decizia penală nr. 297/A din 8 decembrie 2021

Prin sentința penală nr. XXX/2021 pronunțată de Curtea de Apel P. – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. XXX , s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel P. privind cererea de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești formulată de autoritățile judiciare din Regatul Norvegiei.

În baza art. 8 din Tratatul dintre România și Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate semnat la Oslo în anul 2010, ratificat prin Legea nr. 296/21.12.2011, intrat în vigoare în data de 24.02.2012 s-a recunoscut sentința penală nr. YYY pronunțată de Curtea de Apel W din Oslo, Norvegia la data de 04.09.2020, definitivă la data de 24.11.2020, prin care cetățeanul român A. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani și 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută și pedepsită de paragraful 291 litera a) și paragraful 292 litera a) din Codul penal norvegian cu corespondent în infracțiunea de viol, prevăzută și pedepsită de art. 218 alin. (1) din Codul penal român, s-a dispus transferul persoanei condamnate în România și executarea acestei pedepse în România.

S-a dedus din pedeapsa de 4 ani și 2 luni închisoare perioada executată de 484 de zile până la data de 06.05.2021 și de la data de 06.05.2021, în continuare, la zi.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei de de 4 ani și 2 luni închisoare aplicată cetățeanului român A., conform Codului de procedură penală român, pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzute de art. 218 alin. (1) din Codul penal român, la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

S-a dispus comunicarea sentinței definitive și a unui exemplar al mandatului de executare a pedepsei închisorii autorității competente a statului emitent, respectiv autorităților judiciare din Regatul Norvegiei, Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul IGPR, precum și, în copie, Direcției de Drept Internațional și Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiției din România.

De asemenea, s-a dispus comunicarea de către Direcția de Drept Internațional și Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiției din România către statul solicitant a dispozițiilor din legislația internă privind eliberarea anticipată sau condiționată a persoanei condamnate.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel P. a reținut următoarele

:

Prin Ordonanța nr. XXX/II/5/2020 din data de 07.07.2021, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. a dispus sesizarea Curții de Apel P. și, prin adresa cu același număr, a înaintat instanței informațiile și înscrisurile referitoare la solicitarea autorităților judiciare din Regatul Norvegiei în vederea recunoașterii sentinței penale nr. YYY pronunțată de Curtea de Apel W din Oslo, Norvegia la data de 04.09.2020, definitivă la data de 24.11.2020, prin care cetățeanul român A. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani și 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută și pedepsită de paragraful 291 litera a) și paragraful 292 litera a ) din Codul penal norvegian.

În fapt, s-a reținut că persoana condamnată A. în data de 21.09.2018, în intervalul 05:00-07:00, într-un apartament din Platous gate 11B din Oslo a lovit-o pe d-na W. în cap și peste față, și-a presat pumnii în gâtul acesteia și a violat-o, în ciuda faptului că aceasta îl ruga să se oprească.

În acest context, instanța de fond a reținut că fapta pentru care a fost condamnat cetățeanul român, arătată anterior, are corespondent în infracțiunea prevăzută de art. 218 alin. (1) (viol) din Codul penal român, iar natura și durata pedepsei aplicate de instanța statului austriac, de 4 ani și 2 luni închisoare corespund cu natura și durata pedepsei prevăzute de legea penală română (închisoare de la 5 ani la 10 ani), nefiind necesară adaptarea pedepsei.

De asemenea, s-a reținut că persoana condamnată nu a fost de acord să fie transferată în România pentru continuarea executării pedepsei, așa cum rezultă din înscrisul întocmit de autoritățile din Regatul Norvegiei.

Conform documentației transmisă de autoritățile judiciare din Regatul Norvegiei a rezultat că, din durata pedepsei totale de 4 ani și 2 luni închisoare, pe teritoriul statului norvegian se consideră executate un număr de 484 de zile la data de 06.05.2021, iar în prezent persoana condamnată se află în stare de privare de libertate într-un penitenciar din Norvegia, astfel încât și această perioadă urmează a fi dedusă din durata totală a pedepsei recunoscute.

Astfel, s-a constatat că sunt integral îndeplinite condițiile prevăzute de Tratatul dintre România și Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate semnat la Oslo în anul 2010, ratificat prin Legea nr. 296/21.12.2011, intrat în vigoare în data de 24.02.2012, care reglementează condițiile pentru recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești străine, în sensul că: hotărârea este definitivă și executorie, faptele pentru care a fost aplicată condamnarea ar fi constituit, dacă ar fi fost săvârșite pe teritoriul României, infracțiunea prevăzută de art. 218 alin. (1) din Codul penal, persoana condamnată nu a consimțit la executarea pedepsei în România, consimțământ care nu este necesar raportatortat la prevederile art.6 pct 2 din același tratatavând în vedere că este cetățean român și trăiește pe teritoriul României sau deși nu trăiește pe teritoriul României și nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare, iar executarea pedepsei în România este în măsură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

Totodată, s-a constatat că durata totală a pedepsei nu depășește limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune.

Concluzionând, în raportatort de verificările efectuate, de actele și lucrările dosarului, dar și de dispozițiile legale incidente, Curtea de Apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine prevăzute de art. 8 din Tratatul dintre România și Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate semnat la Oslo în anul 2010, ratificat prin Legea nr. 296/21.12.2011, intrat în vigoare în data de 24.02.2012, așa încât a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel P. privind cererea de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești formulată de autoritățile judiciare din Regatul Norvegiei.

Împotriva sentinței penale nr. ZZZ pronunțată de Curtea de Apel P – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr.XXX, a formulat apel, în termen legal, persoana condamnată A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție–Secția Penală la data de 25.11.2021, sub nr. XXX, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8 cu termen de judecată la data de 08.12.2021.

În susținerea cererii de apel formulate, la termenul de judecată din 08.12.2021, apărătorul desemnat din oficiu pentru condamnatul A. a invocat excepția nulității absolute a sentinței pronunțate de instanța de fond, din prisma dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f)din Codul de procedură penală, respectiv faptul că acesta nu a beneficiat de asistență juridică obligatorie la soluționarea cauzei de către prima instanța.

Examinând actele și lucrările dosarului exclusiv din perspectiva excepției nulității absolute a sentinței pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție constată întemeiat apelul formulat și urmează să îl admită, în considerarea următoarelor argumente:

Înalta Curte reține că obiectul cauzei pendinte îl constituie solicitarea formulată de autoritățile judiciare norvegiene, în temeiul prevăzut de art. 8 dinTratatul dintre România și Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate, în vederea recunoașterii sentinței penale nr. YYY pronunțată de Curtea de Apel W din Oslo, Norvegia la data de 04.09.2020, definitivă la data de 24.11.2020, prin care cetățeanul român A., a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani și 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută și pedepsită de paragraful 291 litera a) și paragraful 292 litera a) din Codul penal norvegian, în prezent acesta fiind deținut într-un penitenciar din statul emitent.

Potrivit art. 15 alin. (1) din Tratatul dintre România și Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate, intrat în vigoare în data de 24.02.2012, cererile adresate în domeniile reglementate de prezentul tratat sunt guvernate de legea statului de executare, în speță România.

Astfel, art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală prevede că determină întotdeauna aplicarea nulității absolute încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie.

Conform dispozițiilor art. 90 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, asistența juridică în procesul penal este obligatorie în următoarele cazuri:

a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

Așadar, din prisma aplicării, în prezenta cauza, a normelor române de drept procesual penal, Înalta Curte arată că asistența juridică este obligatorie atunci când procedura de recunoaștere și executare a unei hotărâri de condamnare prevăzute de art. 8 din Tratatul dintre România și Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate, vizează o persoana lipsită de libertate în condițiile art. 90 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, iar încălcarea acestei dispoziții se sancționează cu nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

Or, de vreme ce la momentul soluționării cauzei de către instanța de fond, persoana condamnată A. se afla încarcerat în cadrul unui penitenciar din Regatul Norvegiei (cum de altfel constată și prima instanța în cuprinsul sentinței pronunțate, respectiv la pag. 3, paragr. 3), contrar dispozițiilor art. 90 alin.(1) lit. c) din Codul de procedură penală ce stabilesc existența unui caz de asistența juridică obligatorie, acesta nu a beneficiat de asistența unui avocat ales sau desemnat din oficiu, așa cum rezultă din actele dosarului.

În acest context, Înalta Curte constată că judecata în primă instanță a avut loc cu încălcarea dreptului la apărare a persoanei condamnate, constând în neasigurarea asistenței juridice obligatorie de către un avocat în cursul procedurii de soluționare a cererii de recunoaștere și executare a unei hotărâri judecătorești de condamnare formulată de autoritățile judiciare norvegiene, nelegalitate ce nu poate fi remediată în alt mod decât prin trimiterea cauzei spre rejudecare, în acest sens fiind și dispozițiile art. 280 alin.(1) și alin. (3) din Codul de procedură penală, care prevăd că încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condițiile prevăzute expres de Codul de procedură penală.

În același punct de analiză, Înalta Curte apreciază că soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare se impune pentru a se garanta persoanei condamnate, respectarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva egalității de arme și a dublului grad de jurisdicție.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis apelul declarat de condamnatul A., a desființat sentința apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel P.