ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1271/2012

Asupra

recursurilor de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 138 din

24 februarie 2012 Tribunalul București, secția I penală, printre altele, în

temeiul art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și

combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen., art. 74 alin. (2) C. pen., art. 76

alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 80 C. pen. a condamnat pe inculpatul C.I.C.

la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit

de droguri de mare risc în formă continuată și în stare de recidivă

postexecutorie.

Împotriva sentinței

primei instanțe a declarat apel inculpatul C.I.C., apel ce formează obiectul Dosarului

nr. 77406/3/2011 (1093/2012) al Curții de Apel București, secția a ll-a penală.

La termenul din

11 aprilie 2012, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar,

respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării

preventive, a menținut starea de arest a inculpatului în temeiul art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., pronunțând încheierea

atacată cu recurs în prezenta cauză.

Împotriva acestei

încheieri, inculpatul C.I.C. a declarat recurs solicitând admiterea recursului,

casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel București dată în încheierea

atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele

considerente:

Cu privire la

această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 5 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are

dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această

regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. (1) lit. c).

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost

arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească

o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate,

Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului

intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă

în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională,

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să

asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să

se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut

de art. 5 parag. (1).

În cauza supusă

analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse

în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată,

în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic

legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin.

(3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

Înalta Curte constată

că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările

comiterii faptelor, respectiv că inculpatul în baza unei rezoluții infracționale

unice, în data de 30 septembrie 2011 a vândut cantitatea de 0,12 grame heroină,

pentru suma de 50 RON, colaboratorului cu nume de cod „R.M.”, iar în data de 5

octombrie 2011 a vândut aceleiași persoane, tot pentru suma de 50 de RON, cantitatea

de 0,06 grame heroină în amestec cu cofeină și paracetamol, cât și faptul că pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o, este pedeapsa

cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere

în buna desfășurare a justiției.

Deși pericolul

pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială

a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea

publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența

pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii

de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de

infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte

persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor

respective.

În acord cu prima

instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual

condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Se reține, de

asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului

la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptei,

modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează

această faptă, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care

face referire art. 5 parag. (3) din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru

a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația

internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens,

Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează

prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen

rezonabil, limitarea libertății acestora încadrându-se în dispozițiile și limitele

legii.

Înalta Curte,

conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge

ca nefondate recursurile declarate de recursul declarat de inculpatul C.I.C. împotriva

încheierii din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală,

pronunțată în Dosarul nr. 77406/3/2011 (1093/2012).

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform

dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul C.I.C. împotriva încheierii din 11 aprilie 2012

a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 77406/3/2011

(1093/2012).

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 23 aprilie 2012.