ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 617/2012

Asupra

recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința penala

nr. 908

din 28 decembrie 2011, Tribunalul

București,

Secția a II-a penală, printre altele, în baza art. 254 alin. (2) C. pen. rap.

la

art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000, a condamnat pe inculpatul S.I.,

la o pedeapsa de 8 ani închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 -64 lit. a) teza a II-a, b) și

c) C. pen.

În

temeiul disp. art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exercițiul

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a,

b) și c) C. pen. pe o perioadă de 5 ani

după executarea pedepsei

principale.

În

temeiul disp. art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului

arestul preventiv de la 12 octombrie 2011 la zi.

În baza

art. 350 C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului.

Împotriva

sentinței primei instanțe

a

declarat apel, printre alții, inculpatul S.I., apel ce formează obiectul

dosarului nr. 70740/3/2011 (131/2012) al Curții de Apel București, secția a

II-a penală.

La

termenul din data de 10 februarie 2012, fixat pentru judecarea apelului,

instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând

legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a

inculpatului în temeiul art. 300 combinat cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen.,

pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Împotriva

acestei încheieri,

inculpatul

S.I. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii

atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta

Curte

examinând motivele

de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel București dată în

încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat

pentru următoarele considerente:

Cu

privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa.

De la

această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă

cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5

paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de

libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața

autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a

bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în

esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea

sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să

se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea

națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel

spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul

prevăzut de art. 5 paragraful 1.

În

cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât

dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din

prevederile Convenției.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța

de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform

alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive".

Înalta

Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale,

de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că în perioada iulie - august

2011, inculpatul S.I., comisar șef în cadrul Comisariatului Județean pentru

Protecția Consumatorilor Brașov i-a pretins martorei denunțătoare K.L.C., suma

de 300.000 RON, din care a primit 10.000 euro, prin intermediar, pentru a autoriza

funcționarea pieței de gross Stupini - Mercur, administrată de SC F.T.P.A.M.

SRL Brașov, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pe

care inculpatul a săvârșit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani,

lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea

publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna

desfășurare a justiției.

Deși

pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură

esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului

pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub

acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din

însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din

reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea

comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei

reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective.

În

acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest

moment procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art.

160 alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate

a inculpatului.

Se

reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu

contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în

vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire,

gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata

detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art.

5 paragraful 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că

menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă

și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În

același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării

preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului

de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia

încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Cu

privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de

a nu părăsi țara, formulată de către inculpat prin apărătorul ales, se constată

următoarele:

Conform

art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuiește cu o altă

măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se

revocă arestarea preventivă și se dispune punerea de îndată în libertate. Având

în vedere susținerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării

preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale [art. 143 și art. 148

lit. f), art. 149

1

C. proc. pen.], neintervenind elemente de natură

a justifica susținerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă

pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se

impune și pentru buna desfășurare a procesului penal în raport de natura și

gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul este cercetat. Caracterizările

favorabile inculpatului respectiv că are studii superioare, și împrejurarea că

inculpatul și-a dat demisia din funcția de comisar șef din cadrul Oficiului

pentru Protecția Consumatorului Brașov și că a achitat suma de bani ce a

constituit prejudiciul cauzat numitei K.L.C., nu sunt motive suficiente pentru

a dispune lăsarea în libertate a inculpatului.

Pericolul

concret pentru ordinea publică este reprezentat și de calitatea inculpatului de

comisar șef serviciu din cadrul Oficiului pentru Protecția Consumatorului

Brașov care avea atribuții, potrivit statutului său, privind respectarea legii

și identificarea faptelor care încalcă dispozițiile prevăzute de lege prin

funcția deținută ce implica exercițiul autorității de stat.

În

concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor

preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă.

Înalta

Curte, conform art. 385

15

alin. (1) pct. l lit. b) C. proc. pen. va

respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva încheierii

din 10 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată

în dosarul nr. 70740/3/2011 (131/2012).

Conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli

judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva încheierii din 10

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

dosarul nr. 70740/3/2011 (131/2012).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial pentru

apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se

avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 27 februarie 2012