ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 617/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penala nr. 908 din 28 decembrie 2011, Tribunalul București, Secția a II-a penală, printre altele, în baza art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000, a condamnat pe inculpatul S.I., la o pedeapsa de 8 ani închisoare. A făcut aplicarea art. 71 -64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. În temeiul disp. art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale. În temeiul disp. art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului arestul preventiv de la 12 octombrie 2011 la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului. Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel, printre alții, inculpatul S.I., apel ce formează obiectul dosarului nr. 70740/3/2011 (131/2012) al Curții de Apel București, secția a II-a penală. La termenul din data de 10 februarie 2012, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului în temeiul art. 300 combinat cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen., pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză. Împotriva acestei încheieri, inculpatul S.I. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel București dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente: Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1. În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive". Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că în perioada iulie - august 2011, inculpatul S.I., comisar șef în cadrul Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Brașov i-a pretins martorei denunțătoare K.L.C., suma de 300.000 RON, din care a primit 10.000 euro, prin intermediar, pentru a autoriza funcționarea pieței de gross Stupini - Mercur, administrată de SC F.T.P.A.M.

SRL Brașov, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției. Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 2 coroborat cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului. Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii. Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara, formulată de către inculpat prin apărătorul ales, se constată următoarele: Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuiește cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă și se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere susținerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale [art. 143 și art. 148 lit. f), art. 149 1 C. proc.

pen.], neintervenind elemente de natură a justifica susținerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune și pentru buna desfășurare a procesului penal în raport de natura și gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul este cercetat. Caracterizările favorabile inculpatului respectiv că are studii superioare, și împrejurarea că inculpatul și-a dat demisia din funcția de comisar șef din cadrul Oficiului pentru Protecția Consumatorului Brașov și că a achitat suma de bani ce a constituit prejudiciul cauzat numitei K.L.C., nu sunt motive suficiente pentru a dispune lăsarea în libertate a inculpatului.

Pericolul concret pentru ordinea publică este reprezentat și de calitatea inculpatului de comisar șef serviciu din cadrul Oficiului pentru Protecția Consumatorului Brașov care avea atribuții, potrivit statutului său, privind respectarea legii și identificarea faptelor care încalcă dispozițiile prevăzute de lege prin funcția deținută ce implica exercițiul autorității de stat. În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă. Înalta Curte, conform art. 385 15 alin. (1) pct. l lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva încheierii din 10 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 70740/3/2011 (131/2012).

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva încheierii din 10 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 70740/3/2011 (131/2012). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 februarie 2012