ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3765/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5364/105/2009, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta A.N.A.F.

- Directia Generala de Solutionare a Contestatiilor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea actului administrativ emis prin adresa din 10 septembrie 2009, act reprezentat de refuzul nejustificat al pârâtului de reluare a procedurii administrative prealabile de soluționare a contestației formulata împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007, obligarea paratului de reluare a procedurii administrative prealabile de soluționare a contestației, suspendarea executării actului administrativ fiscal reprezentat de decizia din 13 martie 2007, pana la soluționarea Dosarului nr. 382/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția D.I.I.C.O.T., cu consecința suspendării obligației de plata a sumei de 14.281.982 ROL reprezentând contravaloare accize, uleiuri minerale, T.V.A., până la soluționarea dosarului penal, întrucât hotărârea definitiva a instanței penale are autoritate de lucru judecat in fata instanței civile . La termenul de judecata din data de 1 aprilie 2010, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetentei materiale a tribunalului, solicitând declinarea competentei in favoarea Curții de Apel Ploiești.

Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata . Prin sentința nr. 272 din 4 iunie 2010, Tribunalul Prahova, a admis excepția necompetentei materiale a instanței invocata de A.N.A.F. și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, reținând că reclamanta a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de adresa din 10 septembrie 2009, emis de A.N.A.F. - Directia Generală de Solutionare a Contestatiilor, organ de specialitate al administrației publice centrale, în această situație, fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. La Curtea de Apel Ploiești, Dosarul a fost înregistrat sub nr. 647/42/2010.

La termenul de judecată din data de 16 septembrie 2010 reclamanta a solicitat să se ia act de renunțarea la judecata cererii de suspendare executare a actului administrativ fiscal, decizia din 13 martie 2007. Prin sentința nr. 199 din 23 septembrie 2010,Curtea de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a luat act renunțarea la judecată privind cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal, decizia din 13 martie 2007. Pentru a hotărî astfel această instanță a reținut următoarele considerente: Reclamanta a solicitat anularea adresei din 2009 și obligarea intimatului pârât să reia procedura prealabilă de soluționare a contestației formulată împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007, iar cu privire la suspendarea executării actului administrativ a înțeles să renunțe, luându-se act de această împrejurare.

Curtea a reținut, cu privire la cererea privind reluarea procedurii de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007, că reclamanta a mai formulat cereri cu același obiect care au fost respinse, întrucât, conform deciziei din 07 iunie 2007, Ministerul Economiei și Finanțelor - A.N.A.F. a dispus suspendarea soluționării acestei contestații până la pronunțarea unei hotărâri definitive în Dosarul penal nr. 382/D/P/2005. Pârâta a transmis același răspuns reclamantei și prin adresa din 2009, în sensul că atâta timp cât nu există o încetare definitivă și irevocabilă a motivului care a determinat suspendarea, situație care trebuie dovedită prin înscrisuri emise de organele abilitate, nu se poate relua procedura soluționării contestației.

De asemenea, a constatat Curtea, tot din cuprinsul adresei A.N.A.F., a cărei anulare o solicită reclamanta, a fost îndrumată să promoveze, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004, acțiune pe contencios administrativ în instanță. Reclamanta a solicitat acest lucru, dar în ședința din 16 septembrie 2010 a învederat instanței că renunță la capătul de cerere privind suspendarea deciziei de impunere din 13 martie 2007, neputând plăti cauțiunea dispusă de instanță. Prin urmare, a reținut prima instanță, atâta vreme cât motivele care au stat la baza suspendării procedurii de soluționare a contestației formulată împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007 emisă de D.G.F.P. Prahova, subzistă, încetarea lor nefiind dovedită prin acte sau înscrisuri de la organele abilitate, acțiunea reclamantei este neîntemeiată, adresa din 2009, a cărei anulare se solicită având același conținut și motivare ca și precedentele răspunsuri.

Totodată, Curtea a luat act de renunțarea la capătul de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere din 13 martie 2007 emisă de D.G.F.P. Prahova, formulată de reclamantă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut în esență, că instanța de fond nu a motivat rațiunea respingerii solicitării de reluare a procedurii prealabile de soluționare a contestației.

Pe fondul cauzei, recurenta a susținut referitor la primul capăt de cerere că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care asimilează ca act administrativ unilateral tăcerea administrativă și refuzul nejustificat de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau interes legitim iar în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, privind suspendarea, a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale impuse de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv existența cazului justificat și iminența pagubei. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2 alin. (2), art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 și art. 215 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.. Intimata A.N.A.F. a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului formulat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond. Examinând cauza în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente: Astfel, în ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că acestea sunt nefondate, din conținutul sentinței atacate, rezultând cu claritate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante sunt de asemenea nefondate, hotărârea instanței de fond, fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în cauză. În fapt, obiectul acțiunii recurentei-reclamante astfel cum a fost restrâns la data de 16 septembrie 2010 l-a constituit anularea adresei din 10 septembrie 2009 emisă de intimată privind refuzul de a relua procedura administrativă de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007 și obligarea intimatei-pârâte la reluarea procedurii. Potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (3) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, „procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2) indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu”. În același sens sunt și prevederile pct. 10.5 din Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, potrivit cărora „organul de soluționare competent va relua procedura administrativă, în condițiile art. 183 alin. (1) C. proc. fisc., republicat, numai după încetarea definitivă și irevocabilă a motivului care a determinat suspendarea.

Aceasta trebuie dovedită de către organele fiscale sau de contestator printr-un înscris emis de organele abilitate. Soluția dată de organele de cercetare și urmărire penală trebuie însoțită de rezoluția motivată, atunci când suspendarea a fost pronunțată până la rezilierea cauzei penale”. În cauză, suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă a fost soluționată prin decizia din 7 iunie 2007, intimata dispunând suspendarea până la soluționarea Dosarului penal nr. 382/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.. Prin răspunsul comunicat recurentei-reclamante din 10 septembrie 2009, intimata i-a comunicat recurentei-reclamante faptul că procedura administrativă de soluționare a contestației sale nu poate fi reluată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 214 alin. (3) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., respectiv faptul că nu s-a făcut dovada cu un înscris al organelor abilitate din care să rezulte că a încetat definitiv motivul care a determinat suspendarea. Examinând înscrisul atacat din perspectiva dispozițiilor legale mai sus menționate, se constată că în mod corect instanța de fond a apreciat ca nefiind întemeiată acțiunea reclamantei, întrucât răspunsul comunicat acesteia, nu constituie un refuz nejustificat de soluționare a cererii, astfel cum este acesta definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că recurenta-reclamantă contestând în fapt un act administrativ-fiscal respectiv decizia de impunere din 13 martie 2007, procedura de soluționare este reglementată de dispozițiile C. proc.

fisc., astfel că aceasta avea posibilitatea legală de a contesta în instanță secizia din 7 iunie 2007 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației sale conform dispozițiilor art. 184 C. proc. fisc., situație în care instanța de judecată era competentă să se pronunțe cu privire la legalitatea suspendării dispuse. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect s-a dispus respingerea cererii de anulare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, de instanța de fond.

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante cu privire la neadmiterea cererii sale de suspendare a executării deciziei de impunere din 13 martie 2007, cerere formulată în temeiul dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța de control judiciar urmează a le respinge întrucât, astfel cum rezultă din sentința atacată, aceasta a renunțat la judecarea acestui capăt de cerere ,precizând imposibilitatea achitării cauțiunii stabilite în conformitate cu dispozițiile art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003. Astfel fiind, se constată că în cauză nu există un refuz nejustificat de soluționare a cererii de soluționare a contestației formulate de recurenta-reclamantă și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A. SA Ploiești împotriva sentinței nr. 199 din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 iunie 2011.