ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3765/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 5364/105/2009, reclamanta SC A. SA a chemat în

judecată pârâta A.N.A.F. - Directia Generala de Solutionare a Contestatiilor,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea actului

administrativ emis prin adresa din 10 septembrie 2009, act reprezentat de

refuzul nejustificat al pârâtului de reluare a procedurii administrative

prealabile de soluționare a contestației formulata împotriva deciziei de

impunere din 13 martie 2007, obligarea paratului de reluare a procedurii

administrative prealabile de soluționare a contestației, suspendarea executării

actului administrativ fiscal reprezentat de decizia din 13 martie 2007, pana la

soluționarea Dosarului nr. 382/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția D.I.I.C.O.T., cu consecința suspendării

obligației de plata a sumei de 14.281.982 ROL reprezentând contravaloare

accize, uleiuri minerale, T.V.A., până la soluționarea dosarului penal, întrucât

hotărârea definitiva a instanței penale are autoritate de lucru judecat in fata

instanței civile .

La termenul de judecata

din data de 1 aprilie 2010, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

necompetentei materiale a tribunalului, solicitând declinarea competentei in favoarea

Curții de Apel Ploiești.

Pe fondul cauzei pârâta

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata .

Prin sentința nr. 272

din 4 iunie 2010, Tribunalul Prahova, a admis excepția necompetentei materiale a

instanței invocata de A.N.A.F. și a declinat competenta de soluționare a cauzei

în favoarea Curții de Apel Ploiești, reținând că reclamanta a solicitat anularea

actului administrativ reprezentat de adresa din 10 septembrie 2009, emis de A.N.A.F.

- Directia Generală de Solutionare a Contestatiilor, organ de specialitate al administrației

publice centrale, în această situație, fiind incidente dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

La Curtea de Apel Ploiești,

Dosarul a fost înregistrat sub nr. 647/42/2010.

La termenul de judecată

din data de 16 septembrie 2010 reclamanta a solicitat să se ia act de renunțarea

la judecata cererii de suspendare executare a actului administrativ fiscal, decizia

din 13 martie 2007.

Prin sentința nr. 199 din 23 septembrie 2010,Curtea

de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal,

a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a

luat act renunțarea la judecată privind cererea de suspendare a executării actului

administrativ fiscal, decizia din 13 martie 2007.

Pentru a hotărî astfel

această instanță a reținut următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat anularea adresei din

2009 și obligarea intimatului pârât să reia procedura prealabilă de soluționare

a contestației formulată împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007, iar

cu privire la suspendarea executării actului administrativ a înțeles să renunțe,

luându-se act de această împrejurare.

Curtea a reținut, cu privire la cererea privind

reluarea procedurii de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de

impunere din 13 martie 2007, că reclamanta a mai formulat cereri cu același obiect

care au fost respinse, întrucât, conform deciziei din 07 iunie 2007,

Ministerul Economiei

și Finanțelor

- A.N.A.F.

a dispus suspendarea soluționării acestei contestații până la pronunțarea unei hotărâri

definitive în Dosarul penal nr. 382/D/P/2005.

Pârâta a transmis același răspuns reclamantei

și prin adresa din 2009, în sensul că atâta timp cât nu există o încetare definitivă

și irevocabilă a motivului care a determinat suspendarea, situație care trebuie

dovedită prin înscrisuri emise de organele abilitate, nu se poate relua procedura

soluționării contestației.

De asemenea, a constatat Curtea, tot din cuprinsul

adresei A.N.A.F., a cărei anulare o solicită reclamanta, a fost îndrumată să promoveze,

conform art. 14 din Legea nr. 554/2004, acțiune pe contencios administrativ în instanță.

Reclamanta a solicitat acest lucru, dar în

ședința din 16 septembrie 2010 a învederat instanței că renunță la capătul de cerere

privind suspendarea deciziei de impunere din 13 martie 2007, neputând plăti cauțiunea

dispusă de instanță.

Prin urmare, a reținut prima instanță, atâta

vreme cât motivele care au stat la baza suspendării procedurii de soluționare a

contestației formulată împotriva deciziei de impunere din 13 martie 2007 emisă de

D.G.F.P. Prahova, subzistă, încetarea lor nefiind dovedită prin acte sau înscrisuri

de la organele abilitate, acțiunea reclamantei este neîntemeiată, adresa din 2009,

a cărei anulare se solicită având același conținut și motivare ca și precedentele

răspunsuri.

Totodată, Curtea a luat act de renunțarea

la capătul de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere din 13

martie 2007 emisă de D.G.F.P. Prahova, formulată de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului formulat, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a

susținut în esență, că instanța de fond nu a motivat rațiunea respingerii solicitării

de reluare a procedurii prealabile de soluționare a contestației.

Pe fondul cauzei, recurenta a susținut referitor

la primul capăt de cerere că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, care asimilează ca act administrativ unilateral tăcerea administrativă

și refuzul nejustificat de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau interes

legitim iar în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, privind suspendarea,

a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale impuse de dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv existența

cazului justificat și iminența pagubei.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 2 alin. (2), art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 și art. 215 alin. (1)

și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc..

Intimata A.N.A.F. a formulat concluzii scrise,

solicitând respingerea recursului formulat și menținerea ca legală și temeinică

a hotărârii instanței de fond.

Examinând cauza în raport de criticile formulate,

de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat

și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Astfel, în ceea ce privește criticile formulate

de recurenta-reclamantă în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de control

judiciar constată că acestea sunt nefondate, din conținutul sentinței atacate, rezultând

cu claritate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs

invocat prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că susținerile recurentei-reclamante sunt de asemenea nefondate, hotărârea instanței

de fond, fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în cauză.

În fapt, obiectul acțiunii recurentei-reclamante

astfel cum a fost restrâns la data de 16 septembrie 2010 l-a constituit anularea

adresei din 10 septembrie 2009 emisă de intimată privind refuzul de a relua procedura

administrativă de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de impunere

din 13 martie 2007 și obligarea intimatei-pârâte la reluarea procedurii.

Potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (3)

din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, „procedura administrativă

este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz,

la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit

alin. (2) indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu”.

În același sens sunt și prevederile pct. 10.5

din Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005 privind aprobarea Instrucțiunilor

pentru aplicarea titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat,

potrivit cărora „organul de soluționare competent va relua procedura administrativă,

în condițiile art. 183 alin. (1) C. proc. fisc., republicat, numai după încetarea

definitivă și irevocabilă a motivului care a determinat suspendarea. Aceasta trebuie

dovedită de către organele fiscale sau de contestator printr-un înscris emis de

organele abilitate. Soluția dată de organele de cercetare și urmărire penală trebuie

însoțită de rezoluția motivată, atunci când suspendarea a fost pronunțată până la

rezilierea cauzei penale”.

În cauză, suspendarea soluționării contestației

formulate de reclamantă a fost soluționată prin decizia din 7 iunie 2007, intimata

dispunând suspendarea până la soluționarea Dosarului penal nr. 382/D/P/2005 al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T..

Prin răspunsul comunicat recurentei-reclamante

din 10 septembrie 2009, intimata i-a comunicat recurentei-reclamante faptul că procedura

administrativă de soluționare a contestației sale nu poate fi reluată, întrucât

nu sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 214 alin. (3)

din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., respectiv faptul că nu s-a făcut dovada

cu un înscris al organelor abilitate din care să rezulte că a încetat definitiv

motivul care a determinat suspendarea.

Examinând înscrisul atacat din perspectiva

dispozițiilor legale mai sus menționate, se constată că în mod corect instanța de

fond a apreciat ca nefiind întemeiată acțiunea reclamantei, întrucât răspunsul comunicat

acesteia, nu constituie un refuz nejustificat de soluționare a cererii, astfel cum

este acesta definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul

că recurenta-reclamantă contestând în fapt un act administrativ-fiscal respectiv

decizia de impunere din 13 martie 2007, procedura de soluționare este reglementată

de dispozițiile C. proc. fisc., astfel că aceasta avea posibilitatea legală de a

contesta în instanță secizia din 7 iunie 2007 prin care s-a dispus suspendarea soluționării

contestației sale conform dispozițiilor art. 184 C. proc. fisc., situație în care

instanța de judecată era competentă să se pronunțe cu privire la legalitatea suspendării

dispuse.

Având în vedere toate aceste considerente,

Înalta Curte constată că în mod corect s-a dispus respingerea cererii de anulare

formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, de instanța de fond.

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante

cu privire la neadmiterea cererii sale de suspendare a executării deciziei de impunere

din 13 martie 2007, cerere formulată în temeiul dispozițiilor art. 14 și 15 din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța de control judiciar

urmează a le respinge întrucât, astfel cum rezultă din sentința atacată, aceasta

a renunțat la judecarea acestui capăt de cerere ,precizând imposibilitatea achitării

cauțiunii stabilite în conformitate cu dispozițiile art. 215 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003.

Astfel fiind, se constată că în cauză nu există

un refuz nejustificat de soluționare a cererii de soluționare a contestației formulate

de recurenta-reclamantă și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA Ploiești

împotriva sentinței nr. 199 din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția

comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 iunie

2011.