ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 114/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 114/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 14 iunie 2010, reclamanta SC ”C.” SA a chemat în

judecată pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova, solicitând anularea Deciziei nr. 467 din

31 decembrie 2009 a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din

cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala și obligarea pârâtei Agenția

Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor să soluționeze pe fond contestația împotriva măsurilor dispuse

prin Decizia de impunere nr. 5299 din 28 septembrie 2009 și Procesul-verbal nr.

5299 din 28 septembrie 2009, respectiv Raportul de inspecție fiscală nr. 5299

din 28 septembrie 2009 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere

sus-menționată - ambele acte încheiate de către Agenția Națională de

Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova -

Activitatea de Inspecție Fiscală - pentru suma totală de 1.374.344 RON, compusă

din: 861.988 RON reprezentând taxe/impozite/contribuții și 512.356 RON

reprezentând majorări de întârziere aferente

taxelor/impozitelor/contribuțiilor.

Societatea reclamantă

a criticat Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009, comunicată la data de 7

ianuarie 2010, prin care Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din

cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a dispus suspendarea

soluționării contestației societății pentru suma totală de 1.374.344 RON și

transmiterea dosarului cauzei către organul de inspecție fiscală, urmând ca la

încetarea motivului care a determinat suspendarea soluționării, acesta să fie

înaintat către organul competent conform legii să soluționeze cauza în funcție

de soluția pe latura penală.

Reclamanta a apreciat

că nu sunt îndeplinite cerințele art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr.

92/2003 care reglementează posibilitatea organului competent de a suspenda

soluționarea contestației administrative.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea

acțiunii, având în vedere că, prin Sesizarea penală nr. 5299 din 28 septembrie

2009, D.G.F.P. Prahova a sesizat organele de urmărire penală în conformitate cu

prevederile art. 108 din O.G. nr. 92/2003 și a înaintat Parchetului de pe lângă

Judecătoria Ploiești atât raportul de inspecție fiscală, cât și decizia de

impunere cu privire la constatările cuprinse în aceste acte administrative

care, în opinia organele fiscale, întrunesc elementele constitutive ale mai

multor infracțiuni.

Pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova, prin întâmpinare, a solicitat

respingerea acțiunii pentru aceleași considerente invocate de către Agenția

Națională de Administrare Fiscală.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 1319 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta

SC ”C.” SA în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare

Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia,

în perioadele 24 - 27 august 2009 și 1 - 28 septembrie 2009, D.G.F.P. Prahova -

Activitatea de Inspecție Fiscală a efectuat un control asupra modului de

calcul, evidențiere și declarare a obligațiilor datorate bugetului general

consolidat al statului la societatea reclamantă, control finalizat cu

încheierea Procesului-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009, în temeiul căruia

a fost emisă Decizia de impunere nr. 5299 din 28 septembrie 2009 privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală în

sumă totală de 1.374.344 RON.

Împotriva deciziei de

impunere, reclamanta a formulat contestație potrivit O.G. nr. 92/2003, iar prin

Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009, A.N.A.F. - D.G.S.C. a suspendat

soluționarea contestației pentru suma totală de 1.374.344 RON reprezentând

861.988 RON - taxe/impozite/contribuții și 512.356 RON - majorări de întârziere

aferente, în temeiul dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr.

92/2003.

S-a mai reținut că,

prin Adresa nr. 5299 din 28 septembrie 2009, Direcția Generală a Finanțelor

Publice Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală a înaintat sesizare penală

privind societatea reclamantă către Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești,

în conformitate cu art. 108 din O.G. nr. 92/2003, republicată, întrucât faptele

constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. 5299 din 28 septembrie 2009

și prin Procesul-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009 pot întruni elementele

constitutive ale unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire

hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Curtea a mai observat

că organele de inspecție fiscală au constatat ca deficiență neînregistrarea în

contabilitate și neimpozitarea tuturor veniturilor obținute de societate din

vânzările de active, fapt incident sumelor suplimentare stabilite la inspecția

fiscală, intrând astfel sub incidența prevederilor art. 9 alin. (1) lit. b) și

c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Totodată, au fost

constatate fapte cum ar fi efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, care

au avut drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor

financiare precum și a elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț.

Referitor la

impozitele și taxele cu reținere la sursă, organele de inspecție fiscală urmare

efectuării inspecției fiscale au constatat cazuri în care impozitele și

contribuțiile reținute prin stopaj la sursă, nu au fost achitate la mai mult de

30 de zile de la scadență, intrând astfel sub incidența prevederilor art. 6 din

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Analizând actele

dosarului și dispozițiile O.G. nr. 92/2003, Curtea a apreciat, în primul rând,

că decizia prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației

administrative este motivată atât în fapt, cât și în drept, deoarece pârâta a

arătat punctual care sunt constatările organului de control cu privire la

evidența contabilă a societății reclamante, constatări care au fost avute în

vedere la emiterea deciziei contestate.

Nu doar că au fost

menționate aceste fapte, dar au fost indicate și infracțiunile ale căror

elemente constitutive pot fi întrunite de faptele respective și anume,

infracțiunile prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr.

241/2005 și de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea

evaziunii fiscale. Totodată, pârâta a arătat care este temeiul de drept al

suspendării soluționării contestației administrative, acesta fiind reprezentat

de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a din O.G. nr. 92/2003.

În raport de toate

aceste mențiuni pe care le conține Decizia 467 din 31 decembrie 2009, instanța

de fond a apreciat ca fiind vădit neîntemeiată susținerea reclamantei că

decizia nu este motivată.

În al doilea rând,

Curtea a reținut că pârâta în mod corect a făcut aplicarea textului de lege

sus-menționat, întrucât sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții pe care

acesta le reglementează.

Astfel, este

îndeplinită prima condiție privind sesizarea organelor în drept, de către

organul care a efectuat activitatea de control, cu privire la existența

indiciilor săvârșirii unei infracțiuni.

Curtea a apreciat că

este îndeplinită și cea de-a doua condiție, constatarea infracțiunilor pentru

care au fost sesizate organele în drept având o înrâurire hotărâtoare asupra

soluției ce va fi dată în procedura administrativă.

În decizia contestată

se face referire la interdependența care există între stabilirea obligațiilor

fiscale în sarcina reclamantei și caracterul infracțional al faptelor

constatate, decizia fiind motivată și sub acest aspect.

Având în vedere

faptele reținute de organul de control și infracțiunile sus-menționate, vizate

de sesizarea transmisă Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, este

neîndoielnică interdependența care există între acestea și faptul că o

eventuală constatare a acestor infracțiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare

asupra soluției din contestația administrativă.

Prima instanță a

constatat faptul că se susține în acțiune că suspendarea soluționării

contestației în temeiul invocat de pârâtă presupune îndeplinirea a trei

condiții - cele două care au fost analizate deja de instanță și, de asemenea,

în cauza penală să se fi dispus începerea urmăririi penale.

Însă, susținerea

reclamantei este neîntemeiată, întrucât art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr.

92/2003 reglementează doar două condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ

pentru suspendarea soluționării contestației administrative, cele anterior

amintite, fără să facă nicio referire la necesitatea începerii urmăririi penale

în cauza înregistrată în urma sesizării Parchetului de către organul de

control.

În ceea ce privește

necomunicarea procesului-verbal la care se referă art. 108 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, Curtea a constatat că aceste dispoziții legale nu reglementează

sancțiunea nulității absolute a procesului-verbal în cazul necomunicării lui

contribuabilului, astfel încât sancțiunea ce poate interveni este nulitatea

relativă, în condițiile în care necomunicarea a cauzat contribuabilului o

vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea respectivului

proces-verbal.

Or, în speță,

reclamanta nu a probat existența unei astfel de vătămări suferite prin

necomunicarea procesului-verbal prevăzut de art. 108 alin. (2) din O.G. nr.

92/2003, astfel încât acest motiv nu poate fi reținut ca o cauză de nulitate a

sesizării Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești.

Mai mult, a reținut

judecătorul fondului, dispozițiile art. 45 din O.G. nr. 92/2003 invocate de

reclamantă, potrivit cărora actul administrativ fiscal produce efecte din

momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară

menționată în actul administrativ comunicat, potrivit legii, nu sunt aplicabile

în cauză, având în vedere că procesul-verbal la care se referă art. 108 alin.

(2) din O.G. NR. 92/2003 nu este un act administrativ fiscal în sensul art. 41

din același act normativ.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta SC ”C.”

SA Ilfov a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

După expunerea

istoricului cauzei, societatea recurentă critică sentința atacată, susținând

că, în mod eronat, instanța de fond a apreciat că Decizia nr. 467 din 31

decembrie 2009 are un caracter legal.

Astfel, susține

recurenta, din motivarea generică a deciziei nu rezultă nicicum care este

raportul de interdependență care ar exista între faptele respective și

creanțele fiscale în sumă de 1.374.344 RON stabilite prin Decizia de impunere

nr. 5299 din 28 septembrie 2009 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală

nr. 5299 din 28 septembrie 2009.

În acest context,

societatea recurentă solicită instanței să constate că Decizia nr. 467 din 31

decembrie 2009 nu este motivată, nu menționează pretinsele fapte săvârșite, nu

face încadrarea juridică a acestora și nu stabilește raportul de cauzalitate ce

ar putea exista între elementele constitutive ale infracțiunilor și sumele de

bani determinate în sarcina societății, invocând Decizia nr. 811 din 13

februarie 2009 pronunțată de ICCJ, secția de contencios administrativ în

Dosarul nr. 108/46/2008.

În ce privește

cerințele art. 214, alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală, cu privire la suspendarea procedurii de soluționare a

contestației pe cale administrativă, societatea recurentă susține că acestea nu

sunt îndeplinite, iar instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii.

Astfel, legiuitorul a

dat posibilitatea organului competent să soluționeze contestația pe cale

administrativă sau să suspende această procedură, fără a institui în sarcina

acestuia o obligație în acest sens.

Instanța de fond, în

mod netemeinic și nelegal, a apreciat că este îndeplinită prima condiție - cea

a sesizării organelor în drept, de către organul care a efectuat activitatea de

control, cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, pe

motiv că necomunicarea procesului-verbal prevăzut de art. 108 alin. (2) C.

proc. fisc. ar atrage sancțiunea nulității relative și nu cea a nulității

absolute, iar reclamanta nu a probat existența unei astfel de vătămări prin

necomunicarea acestui proces-verbal.

Recurenta-reclamantă

arată că însăși promovarea acestei acțiuni, pe motiv de neîndeplinire a

cerințelor prevăzute de lege pentru suspendarea soluționării contestației,

probează faptul că societatea se consideră vătămată într-un interes legitim,

respectiv nesoluționarea în termenul de 45 de zile a contestației împotriva

actelor de control. Or, tocmai prin procesul-verbal în cauză a avut loc

sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, fapt ce a avut drept

consecință suspendarea soluționării contestației în procedura necontencioasă.

De asemenea, susține

recurenta, Curtea de Apel în mod eronat a reținut că este îndeplinită și cea

de-a doua condiție, respectiv constatarea infracțiunilor pentru care au fost

sesizate organele în drept având o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce va

fi dată în procedura administrativă.

Însă, apreciază

societatea reclamantă, soluționarea contestației administrative nu era

împietată în vreun fel de demararea și continuarea cercetărilor penale, organul

fiscal având toate elementele pentru a stabili întinderea obligațiilor fiscale

suplimentare ale reclamantei, pentru că dacă D.G.F.P. Prahova - Activitatea de

Inspecție Fiscală a putut stabili întinderea respectivelor obligații fiscale,

atunci și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor poate

verifica legalitatea și temeinicia sumelor impuse reclamantei și ar putea

soluționa contestația administrativă formulată de aceasta.

Totodată, se susține

că, pentru ca dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura

fiscală să fie incidente în speță este necesar, pe lângă îndeplinirea

condițiilor de mai sus, ca în cauza penală să se fi dispus începerea urmăririi

penale, iar la dosarul cauzei să existe dovada în acest sens. Or, în speță nu

este îndeplinită nici această condiție, întrucât nu s-a dispus începerea

urmăririi penale, iar din toate actele aflate la dosarul cauzei nu rezultă

faptul că, în comiterea pretinselor infracțiuni, ar fi implicată conducerea

societății sau angajați ai acesteia de la acel moment.

La termenul de

judecată din data de 13 ianuarie 2012, intimata Agenția Națională de

Administrare Fiscală a depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

În cauză, atât

recurenta SC ”C.” SA Ilfov, cât și intimata Agenția Națională de Administrare

Fiscală au invocat jurisprudența instanței supreme.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurentă și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse

în continuare.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, prin Decizia nr. 467 din 31

decembrie 2009 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor, s-a dispus, în temeiul art. 214 alin.

(1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, suspendarea soluționării contestației

formulate de societatea reclamantă pentru suma totală de 1.374.344 RON,

reprezentând obligații fiscale suplimentare de plată stabilite prin Decizia de

impunere nr. 5299 din 28 septembrie 2009.

În cuprinsul deciziei

contestate, s-a menționat, astfel cum a remarcat instanța de fond, faptul că,

prin Adresa nr. 5299 din 28 septembrie 2009, Direcția Generală a Finanțelor

Publice Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală a înaintat o sesizare penală

privind societatea reclamantă către Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești,

în conformitate cu art. 108 din O.G. nr. 92/2003, republicată, întrucât faptele

constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. 5299 din 28 septembrie 2009

și prin Procesul-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009 pot întruni elementele

constitutive ale unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire

hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Astfel, s-a constatat

că evidența contabilă a societății nu reflectă realitatea cu privire la

obligațiile de plată datorate bugetului de stat, datorită utilizării unor

înregistrări contabile care sunt în afara regulilor de funcționare a conturilor

și nu au nicio legătură cu o operațiune financiară sau economică efectuată,

rezultatul fiind eliminarea din evidența contabilă a obligațiilor restante

neachitate. Acest lucru a fost completat și de faptul că nu au fost depuse la

organul fiscal teritorial pentru anii 2006 și 2007 niciun fel de declarații de

impozite și taxe.

Totodată, au fost

constatate fapte cum ar fi efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, care

au avut drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor

financiare, precum și a elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț.

Instanța de fond a

apreciat cu justețe, în opinia Înaltei Curți, că actul administrativ contestat

a fost emis cu respectarea O.G. nr. 92/2003, iar măsura suspendării dispusă în

cadrul soluționării administrative a contestației formulate de reclamantă a

fost luată cu respectarea și corecta aplicare a prevederilor art. 214 alin. (1)

lit. a) C. proc. fisc.

Potrivit acestui text

de lege menționat și în cuprinsul sentinței atacate, organul de soluționare

poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când „organul

care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire

la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea

o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura

administrativă”.

Finalitatea acestei

norme legale, rațiunea ei sau, mai bine spus, scopul în care a fost edictată

(ratio legis) este aceea de a clarifica și de a elimina toate bănuielile,

respectiv indiciile privind săvârșirea unei fapte penale, a cărei constatare ar

avea o directă influență asupra soluției date în procedura administrativă,

prealabil însă emiterii deciziei administrativ fiscale.

Ceea ce este

hotărâtor, așadar, este legătura dintre potențialul caracter penal al faptei și

soluția organului administrativ, legiuitorul înțelegând să acorde prioritate

organului de cercetare penală.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că din cuprinsul deciziei de suspendare atacate rezultă cu

evidență elementele pe baza cărora, în mod justificat, s-a apreciat legătura

dintre potențialul caracter penal al faptei și constatările organului fiscal ce

ar atrage plata la bugetul statului a obligațiilor stabilite în sarcina

reclamantei-recurente, prin decizia de impunere contestată, fiind pus în

discuție chiar caracterul real și efectiv al tranzacțiilor desfășurate.

Astfel, între

stabilirea obligațiilor fiscale - constatate prin Procesul-verbal nr. 5299 din

28 septembrie 2009 și raportul de inspecție fiscală în baza căruia s-a emis

decizia de impunere contestată - și stabilirea caracterului infracțional al

faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde

soluționarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependență constă în

faptul că, în cauză, se ridică problema realității cu privire la obligațiile de

plată datorate bugetului statului datorită unor înregistrări contabile care

sunt în afara regulilor de funcționare a conturilor și nu au nicio legătura cu

o operațiune financiară sau economică efectuată, având drept consecință

denaturarea veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor financiare, precum și a

elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț.

În fine, Înalta Curte

reamintește că de altfel și Curtea Constituțională s-a pronunțat, atunci când a

fost învestită cu excepția de neconstituționalitate a textului C. proc. fisc.

ce reglementează cazul de suspendare facultativă a procedurii de soluționare a

contestației pe cale administrativă, similară cu procedura de suspendare

cuprinsă în art. 244 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că scopul evident al unei

astfel de suspendări îl constituie tocmai verificarea existenței sau a

inexistenței infracțiunii cu privire la care există anumite „indicii”.

Pe de altă parte,

Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod legal, a constatat că, pentru a

putea dispune suspendarea soluționării contestației administrative, trebuie

îndeplinite două condiții, respectiv o primă condiție care vizează sesizarea

organelor de cercetare/urmărire penală cu privire la existența indiciilor

săvârșirii unei infracțiuni, iar o a doua condiție ce vizează legătura dintre

infracțiunea cu care au fost sesizate organele penale și soluția ce urmează să

fie dată în procedura administrativă.

În raport de

probatoriile cauzei, Înalta Curte constată că suspendarea soluționării

contestației s-a dispus cu respectarea condițiilor art. 214 alin. (1) lit. a)

C. proc. fisc.

Astfel, autoritatea

fiscală care a efectuat controlul a sesizat organele de cercetare penală cu

privire la săvârșirea unor fapte de evaziune fiscală.

Constatarea unor

infracțiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 ar putea avea o înrâurire

hotărâtoare și asupra soluției fiscale, pentru că tocmai acest aspect a

determinat recalcularea taxelor fiscale și emiterea unei decizii privind

obligații de plată suplimentare.

Așadar, decizia prin

care autoritatea administrativă a suspendat soluționarea contestației este

legală și temeinică, având în vedere că s-au efectuat cercetări penale.

După definitivarea

cercetărilor, în baza art. 214 alin. (3) C. proc. fisc., procedura

administrativă este reluată din oficiu.

În raport de textul

de lege în baza căruia s-a dispus suspendarea soluționării contestației

administrative, instanța de control judiciar apreciază că nu pot fi reținute

nici susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora, pentru a se dispune

suspendarea, este necesar să se fi început urmărirea penală, întrucât aceasta

nu face altceva decât să adauge la lege o condiție suplimentară.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de

reclamanta SC ”C.” SA Ilfov, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC ”C.” SA Ilfov împotriva Sentinței civile nr. 1319 din 22

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - LM