ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 114/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14 iunie 2010, reclamanta SC ”C.” SA a chemat în judecată pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, solicitând anularea Deciziei nr. 467 din 31 decembrie 2009 a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala și obligarea pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze pe fond contestația împotriva măsurilor dispuse prin Decizia de impunere nr. 5299 din 28 septembrie 2009 și Procesul-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009, respectiv Raportul de inspecție fiscală nr. 5299 din 28 septembrie 2009 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere sus-menționată - ambele acte încheiate de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală - pentru suma totală de 1.374.344 RON, compusă din: 861.988 RON reprezentând taxe/impozite/contribuții și 512.356 RON reprezentând majorări de întârziere aferente taxelor/impozitelor/contribuțiilor.

Societatea reclamantă a criticat Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009, comunicată la data de 7 ianuarie 2010, prin care Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a dispus suspendarea soluționării contestației societății pentru suma totală de 1.374.344 RON și transmiterea dosarului cauzei către organul de inspecție fiscală, urmând ca la încetarea motivului care a determinat suspendarea soluționării, acesta să fie înaintat către organul competent conform legii să soluționeze cauza în funcție de soluția pe latura penală. Reclamanta a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 care reglementează posibilitatea organului competent de a suspenda soluționarea contestației administrative.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea acțiunii, având în vedere că, prin Sesizarea penală nr. 5299 din 28 septembrie 2009, D.G.F.P. Prahova a sesizat organele de urmărire penală în conformitate cu prevederile art. 108 din O.G. nr. 92/2003 și a înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești atât raportul de inspecție fiscală, cât și decizia de impunere cu privire la constatările cuprinse în aceste acte administrative care, în opinia organele fiscale, întrunesc elementele constitutive ale mai multor infracțiuni. Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii pentru aceleași considerente invocate de către Agenția Națională de Administrare Fiscală.

2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1319 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta SC ”C.” SA în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, în perioadele 24 - 27 august 2009 și 1 - 28 septembrie 2009, D.G.F.P.

Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală a efectuat un control asupra modului de calcul, evidențiere și declarare a obligațiilor datorate bugetului general consolidat al statului la societatea reclamantă, control finalizat cu încheierea Procesului-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009, în temeiul căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. 5299 din 28 septembrie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală în sumă totală de 1.374.344 RON. Împotriva deciziei de impunere, reclamanta a formulat contestație potrivit O.G. nr. 92/2003, iar prin Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009, A.N.A.F. - D.G.S.C. a suspendat soluționarea contestației pentru suma totală de 1.374.344 RON reprezentând 861.988 RON - taxe/impozite/contribuții și 512.356 RON - majorări de întârziere aferente, în temeiul dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003. S-a mai reținut că, prin Adresa nr. 5299 din 28 septembrie 2009, Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală a înaintat sesizare penală privind societatea reclamantă către Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, în conformitate cu art. 108 din O.G. nr. 92/2003, republicată, întrucât faptele constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. 5299 din 28 septembrie 2009 și prin Procesul-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009 pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Curtea a mai observat că organele de inspecție fiscală au constatat ca deficiență neînregistrarea în contabilitate și neimpozitarea tuturor veniturilor obținute de societate din vânzările de active, fapt incident sumelor suplimentare stabilite la inspecția fiscală, intrând astfel sub incidența prevederilor art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Totodată, au fost constatate fapte cum ar fi efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, care au avut drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor financiare precum și a elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț.

Referitor la impozitele și taxele cu reținere la sursă, organele de inspecție fiscală urmare efectuării inspecției fiscale au constatat cazuri în care impozitele și contribuțiile reținute prin stopaj la sursă, nu au fost achitate la mai mult de 30 de zile de la scadență, intrând astfel sub incidența prevederilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Analizând actele dosarului și dispozițiile O.G. nr. 92/2003, Curtea a apreciat, în primul rând, că decizia prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative este motivată atât în fapt, cât și în drept, deoarece pârâta a arătat punctual care sunt constatările organului de control cu privire la evidența contabilă a societății reclamante, constatări care au fost avute în vedere la emiterea deciziei contestate.

Nu doar că au fost menționate aceste fapte, dar au fost indicate și infracțiunile ale căror elemente constitutive pot fi întrunite de faptele respective și anume, infracțiunile prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 și de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Totodată, pârâta a arătat care este temeiul de drept al suspendării soluționării contestației administrative, acesta fiind reprezentat de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a din O.G. nr. 92/2003. În raport de toate aceste mențiuni pe care le conține Decizia 467 din 31 decembrie 2009, instanța de fond a apreciat ca fiind vădit neîntemeiată susținerea reclamantei că decizia nu este motivată.

În al doilea rând, Curtea a reținut că pârâta în mod corect a făcut aplicarea textului de lege sus-menționat, întrucât sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții pe care acesta le reglementează. Astfel, este îndeplinită prima condiție privind sesizarea organelor în drept, de către organul care a efectuat activitatea de control, cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni. Curtea a apreciat că este îndeplinită și cea de-a doua condiție, constatarea infracțiunilor pentru care au fost sesizate organele în drept având o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce va fi dată în procedura administrativă. În decizia contestată se face referire la interdependența care există între stabilirea obligațiilor fiscale în sarcina reclamantei și caracterul infracțional al faptelor constatate, decizia fiind motivată și sub acest aspect.

Având în vedere faptele reținute de organul de control și infracțiunile sus-menționate, vizate de sesizarea transmisă Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, este neîndoielnică interdependența care există între acestea și faptul că o eventuală constatare a acestor infracțiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției din contestația administrativă. Prima instanță a constatat faptul că se susține în acțiune că suspendarea soluționării contestației în temeiul invocat de pârâtă presupune îndeplinirea a trei condiții - cele două care au fost analizate deja de instanță și, de asemenea, în cauza penală să se fi dispus începerea urmăririi penale. Însă, susținerea reclamantei este neîntemeiată, întrucât art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003 reglementează doar două condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru suspendarea soluționării contestației administrative, cele anterior amintite, fără să facă nicio referire la necesitatea începerii urmăririi penale în cauza înregistrată în urma sesizării Parchetului de către organul de control. În ceea ce privește necomunicarea procesului-verbal la care se referă art. 108 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, Curtea a constatat că aceste dispoziții legale nu reglementează sancțiunea nulității absolute a procesului-verbal în cazul necomunicării lui contribuabilului, astfel încât sancțiunea ce poate interveni este nulitatea relativă, în condițiile în care necomunicarea a cauzat contribuabilului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea respectivului proces-verbal.

Or, în speță, reclamanta nu a probat existența unei astfel de vătămări suferite prin necomunicarea procesului-verbal prevăzut de art. 108 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, astfel încât acest motiv nu poate fi reținut ca o cauză de nulitate a sesizării Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești. Mai mult, a reținut judecătorul fondului, dispozițiile art. 45 din O.G. nr. 92/2003 invocate de reclamantă, potrivit cărora actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menționată în actul administrativ comunicat, potrivit legii, nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că procesul-verbal la care se referă art. 108 alin. (2) din O.G.

NR. 92/2003 nu este un act administrativ fiscal în sensul art. 41 din același act normativ. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta SC ”C.” SA Ilfov a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. După expunerea istoricului cauzei, societatea recurentă critică sentința atacată, susținând că, în mod eronat, instanța de fond a apreciat că Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009 are un caracter legal.

Astfel, susține recurenta, din motivarea generică a deciziei nu rezultă nicicum care este raportul de interdependență care ar exista între faptele respective și creanțele fiscale în sumă de 1.374.344 RON stabilite prin Decizia de impunere nr. 5299 din 28 septembrie 2009 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 5299 din 28 septembrie 2009. În acest context, societatea recurentă solicită instanței să constate că Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009 nu este motivată, nu menționează pretinsele fapte săvârșite, nu face încadrarea juridică a acestora și nu stabilește raportul de cauzalitate ce ar putea exista între elementele constitutive ale infracțiunilor și sumele de bani determinate în sarcina societății, invocând Decizia nr. 811 din 13 februarie 2009 pronunțată de ICCJ, secția de contencios administrativ în Dosarul nr. 108/46/2008.

În ce privește cerințele art. 214, alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu privire la suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, societatea recurentă susține că acestea nu sunt îndeplinite, iar instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii. Astfel, legiuitorul a dat posibilitatea organului competent să soluționeze contestația pe cale administrativă sau să suspende această procedură, fără a institui în sarcina acestuia o obligație în acest sens. Instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal, a apreciat că este îndeplinită prima condiție - cea a sesizării organelor în drept, de către organul care a efectuat activitatea de control, cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, pe motiv că necomunicarea procesului-verbal prevăzut de art. 108 alin. (2) C. proc.

fisc. ar atrage sancțiunea nulității relative și nu cea a nulității absolute, iar reclamanta nu a probat existența unei astfel de vătămări prin necomunicarea acestui proces-verbal. Recurenta-reclamantă arată că însăși promovarea acestei acțiuni, pe motiv de neîndeplinire a cerințelor prevăzute de lege pentru suspendarea soluționării contestației, probează faptul că societatea se consideră vătămată într-un interes legitim, respectiv nesoluționarea în termenul de 45 de zile a contestației împotriva actelor de control. Or, tocmai prin procesul-verbal în cauză a avut loc sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, fapt ce a avut drept consecință suspendarea soluționării contestației în procedura necontencioasă.

De asemenea, susține recurenta, Curtea de Apel în mod eronat a reținut că este îndeplinită și cea de-a doua condiție, respectiv constatarea infracțiunilor pentru care au fost sesizate organele în drept având o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce va fi dată în procedura administrativă. Însă, apreciază societatea reclamantă, soluționarea contestației administrative nu era împietată în vreun fel de demararea și continuarea cercetărilor penale, organul fiscal având toate elementele pentru a stabili întinderea obligațiilor fiscale suplimentare ale reclamantei, pentru că dacă D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală a putut stabili întinderea respectivelor obligații fiscale, atunci și A.N.A.F.

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor poate verifica legalitatea și temeinicia sumelor impuse reclamantei și ar putea soluționa contestația administrativă formulată de aceasta. Totodată, se susține că, pentru ca dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura fiscală să fie incidente în speță este necesar, pe lângă îndeplinirea condițiilor de mai sus, ca în cauza penală să se fi dispus începerea urmăririi penale, iar la dosarul cauzei să existe dovada în acest sens. Or, în speță nu este îndeplinită nici această condiție, întrucât nu s-a dispus începerea urmăririi penale, iar din toate actele aflate la dosarul cauzei nu rezultă faptul că, în comiterea pretinselor infracțiuni, ar fi implicată conducerea societății sau angajați ai acesteia de la acel moment.

La termenul de judecată din data de 13 ianuarie 2012, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus la dosarul cauzei concluzii scrise. În cauză, atât recurenta SC ”C.” SA Ilfov, cât și intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală au invocat jurisprudența instanței supreme. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, prin Decizia nr. 467 din 31 decembrie 2009 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, s-a dispus, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003, suspendarea soluționării contestației formulate de societatea reclamantă pentru suma totală de 1.374.344 RON, reprezentând obligații fiscale suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. 5299 din 28 septembrie 2009. În cuprinsul deciziei contestate, s-a menționat, astfel cum a remarcat instanța de fond, faptul că, prin Adresa nr. 5299 din 28 septembrie 2009, Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală a înaintat o sesizare penală privind societatea reclamantă către Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, în conformitate cu art. 108 din O.G. nr. 92/2003, republicată, întrucât faptele constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. 5299 din 28 septembrie 2009 și prin Procesul-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009 pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Astfel, s-a constatat că evidența contabilă a societății nu reflectă realitatea cu privire la obligațiile de plată datorate bugetului de stat, datorită utilizării unor înregistrări contabile care sunt în afara regulilor de funcționare a conturilor și nu au nicio legătură cu o operațiune financiară sau economică efectuată, rezultatul fiind eliminarea din evidența contabilă a obligațiilor restante neachitate. Acest lucru a fost completat și de faptul că nu au fost depuse la organul fiscal teritorial pentru anii 2006 și 2007 niciun fel de declarații de impozite și taxe. Totodată, au fost constatate fapte cum ar fi efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, care au avut drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț.

Instanța de fond a apreciat cu justețe, în opinia Înaltei Curți, că actul administrativ contestat a fost emis cu respectarea O.G. nr. 92/2003, iar măsura suspendării dispusă în cadrul soluționării administrative a contestației formulate de reclamantă a fost luată cu respectarea și corecta aplicare a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. Potrivit acestui text de lege menționat și în cuprinsul sentinței atacate, organul de soluționare poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când „organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă”.

Finalitatea acestei norme legale, rațiunea ei sau, mai bine spus, scopul în care a fost edictată (ratio legis) este aceea de a clarifica și de a elimina toate bănuielile, respectiv indiciile privind săvârșirea unei fapte penale, a cărei constatare ar avea o directă influență asupra soluției date în procedura administrativă, prealabil însă emiterii deciziei administrativ fiscale. Ceea ce este hotărâtor, așadar, este legătura dintre potențialul caracter penal al faptei și soluția organului administrativ, legiuitorul înțelegând să acorde prioritate organului de cercetare penală.

Totodată, Înalta Curte apreciază că din cuprinsul deciziei de suspendare atacate rezultă cu evidență elementele pe baza cărora, în mod justificat, s-a apreciat legătura dintre potențialul caracter penal al faptei și constatările organului fiscal ce ar atrage plata la bugetul statului a obligațiilor stabilite în sarcina reclamantei-recurente, prin decizia de impunere contestată, fiind pus în discuție chiar caracterul real și efectiv al tranzacțiilor desfășurate. Astfel, între stabilirea obligațiilor fiscale - constatate prin Procesul-verbal nr. 5299 din 28 septembrie 2009 și raportul de inspecție fiscală în baza căruia s-a emis decizia de impunere contestată - și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Această interdependență constă în faptul că, în cauză, se ridică problema realității cu privire la obligațiile de plată datorate bugetului statului datorită unor înregistrări contabile care sunt în afara regulilor de funcționare a conturilor și nu au nicio legătura cu o operațiune financiară sau economică efectuată, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț. În fine, Înalta Curte reamintește că de altfel și Curtea Constituțională s-a pronunțat, atunci când a fost învestită cu excepția de neconstituționalitate a textului C. proc. fisc. ce reglementează cazul de suspendare facultativă a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, similară cu procedura de suspendare cuprinsă în art. 244 pct. 2 C. proc.

civ., în sensul că scopul evident al unei astfel de suspendări îl constituie tocmai verificarea existenței sau a inexistenței infracțiunii cu privire la care există anumite „indicii”. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod legal, a constatat că, pentru a putea dispune suspendarea soluționării contestației administrative, trebuie îndeplinite două condiții, respectiv o primă condiție care vizează sesizarea organelor de cercetare/urmărire penală cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, iar o a doua condiție ce vizează legătura dintre infracțiunea cu care au fost sesizate organele penale și soluția ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În raport de probatoriile cauzei, Înalta Curte constată că suspendarea soluționării contestației s-a dispus cu respectarea condițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. Astfel, autoritatea fiscală care a efectuat controlul a sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârșirea unor fapte de evaziune fiscală. Constatarea unor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 ar putea avea o înrâurire hotărâtoare și asupra soluției fiscale, pentru că tocmai acest aspect a determinat recalcularea taxelor fiscale și emiterea unei decizii privind obligații de plată suplimentare. Așadar, decizia prin care autoritatea administrativă a suspendat soluționarea contestației este legală și temeinică, având în vedere că s-au efectuat cercetări penale.

După definitivarea cercetărilor, în baza art. 214 alin. (3) C. proc. fisc., procedura administrativă este reluată din oficiu. În raport de textul de lege în baza căruia s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative, instanța de control judiciar apreciază că nu pot fi reținute nici susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora, pentru a se dispune suspendarea, este necesar să se fi început urmărirea penală, întrucât aceasta nu face altceva decât să adauge la lege o condiție suplimentară. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta SC ”C.” SA Ilfov, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC ”C.” SA Ilfov împotriva Sentinței civile nr. 1319 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012. Procesat de GGC - LM