ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3714/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

primei instanțe

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul A.O. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Ordinul Arhitecților din România anularea actului înregistrat din 01

iulie 2009 eliberat de către pârât, prin care i-a fost respinsă cererea de a-i

fi aprobat dreptul de semnătura ca arhitect, obligarea pârâtului la eliberarea

documentului ce atestă dreptul reclamantului de a-și exercita dreptul de

semnătură pe teritoriul României în profesia de arhitect, precum și la plata de

daune morale în valoare de 50.000 euro și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a înaintat pârâtului documentele ce dovedesc pregătirea

profesională urmată în Italia și din care rezultă faptul că este deținător al diplomei

„laurea in ingegneria civile” în domeniul construcțiilor, eliberată de Universitatea

din Catania -Italia în anul 1989, deținător al titlului de „dott.ing, in Ingegneria

civile”, dar și deținător al diplomei ce-i conferă dreptul de a exercita în mod

independent profesia de arhitect în țările Uniunii Europene, conform Directivelor

nr. 85/384 și 36/2005, directive ce sunt obligatorii pentru România odată cu aderarea

la Uniunea Europeană.

Reclamantul a criticat

decizia instituției pârâte prin care i se aduce la cunoștință faptul că situația

sa nu se încadrează în condițiile impuse de Anexa 7 din Directiva UE 2005/36, susținând

că aceasta este neîntemeiată și nelegală, prin prisma documentelor prezentate și

a dispozițiilor Directivei 2005/36/CE invocată.

A mai arătat reclamantul

că adeverința eliberata de Ministerul Educației din Italia confirmă faptul că prin

pregătirea pe care a urmat-o, se încadrează în dispozițiile art. 46 din Directiva

2005/36/CE (Anexa VI Arhitecți), dar se atestă totodată efectuarea formei practice

de pregătire - experiența practică - condiție prevăzută la art. 23 alin. (1)I din

Directiva 85/384, concluzia finală fiind cea a valabilității exercitării profesiei

în țările Uniunii Europene.

Pârâtul Ordinul Arhitecților

din România, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția inadmisibilității primului

capăt al cererii de chemare în judecată, susținând că adresa din 01 iulie 2009 nu

se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

neputând fi calificată nici ca act administrativ, nici ca refuz de soluționare a

cererii, și reprezentând o simplă operațiune administrativă, solicitând, pe fond,

respingerea cererii, în întregul său, ca nefondată.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 3601

din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins cererea reclamantului A.O. ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond apreciat

că refuzul autorității pârâte în ceea ce privește eliberarea

actului necesar pentru obținerea de către reclamant a dreptului de semnătură conform

dispozițiilor Legii 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect,

modificată și republicată, nu poate fi apreciat nejustificat, pe de o parte, având

în vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei eliberate de către autoritățile

italiene cu competențe în materie, pe de altă parte, ținând cont de dispozițiile

legale pe care reclamantul le invocă în susținerea cererii.

Analizând înscrisurile

depuse prin prisma dispozițiilor legale incidente, în speță O.U.G. nr. 109/2007

pentru modificarea și completarea Legii nr. 200/2004 și H.G. nr. 267 din 22 februarie

2006 (act normativ în vigoare la momentul formulării cererii de către reclamant),

instanța de fond a arătat că reclamantul beneficiază de o diplomă de laurea in ingegneria

civile, însă nu deține o diplomă care să-i fi conferit acces la exercitarea în mod

independent a unei profesii în domeniul arhitecturii pe teritoriul Italiei, condiții

în care cererea sa este neîntemeiată.

Curtea a respins excepția

inadmisibilității primului capăt de cerere a reclamantului, apreciind că înscrisul

contestat este producător de efecte juridice.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamantul A.O., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie

și invocând , în drept, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., precum și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ..

Recurentul critică hotărârea

fondului pentru ignorarea dispozițiilor H.G. nr. 932 din 1 septembrie 2010 pentru

aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001 privind organizarea

și exercitarea profesiei de avocat, act normativ care la art. 16 alin. (1) și (3)

stabilește condițiile recunoașterii titlurilor de calificare ca arhitect, condiții

pe care el le îndeplinește. De asemenea, recurentul mai invocă și o analiză trunchiată

a directivelor europene incidente.

Referitor la înscrisurile

administrate, recurentul susține că acestea făceau dovada caracterului nejustificat

al refuzului pârâtului, indicând, în acest sens adeverința eliberată de Ministerul

Educației italian.

4.Apărările formulate

de Ordinul Arhitecților din România.

Prin concluziile scrise

înregistrate la data de 22 iunie 2011, intimatul Ordinul Arhitecților din România

a solicitat respingerea recursului ca nefondat, însușindu-și considerentele sentinței

atacate.

Intimatul a arătat că

prima instanță nu a putut aplica prevederile H.G. nr. 932/2010 întrucât acest act

normativ a intrat în vigoare abia pe parcursul procesului și, ca atare, nu putea

reglementa o situație juridică anterioară.

Cât privește probele administrate,

intimatul a reliefat concluzia că studiile recurentului nu îi permit acestuia să

exercite o profesie din domeniul arhitecturii pe teritoriul Italiei și, prin urmare,

nici pe teritoriul României.

II. Considerentele Înaltei

Curți supra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în întâmpinare,

cât și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

1.Argumente de fapt și

de drept relevante

Recurentul-reclamant A.O.,

cetățean italian, a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având

ca obiect constatarea refuzului nejustificat al intimatului-pârât Ordinul Arhitecților

din România de a-i acorda dreptul de semnătură în temeiul Legii nr. 184/2001 privind

organizarea și exercitarea profesiei de arhitect.

Refuzul a fost exprimat

prin adresa din 1 iulie 2009, în motivarea soluției administrative dispuse, intimatul

arătând că solicitantul nu a făcut dovada că deține o diplomă din care să rezulte

că a promovat, în fața unei comisii competente, examenul de stat care să îi confere

dreptul de a exercita în mod independent o profesie din domeniul arhitecturii. În

cuprinsul aceleiași adrese, Ordinul Arhitecților din România a mai arătat și că

diploma de inginer pe care o deține recurentul-reclamant nu a putut fi valorificată

în sensul dorit de acesta întrucât Comisia Națională de Recunoaștere și Echivalare

a Diplomelor a considerat că și potrivit Anexei 7 a Directivei nr. 2005/36, invocată

în susținerea cererii, diplomele de „laurea in ingegneria” în domeniul construcțiilor

trebuie însoțite de o diplomă care să confere titularului dreptul de a exercita

în mod independent o profesie în domeniul arhitecturii.

Prima instanță, verificând

modul în care intimatul-pârât și-a exercitat dreptul de apreciere conferit de lege

în privința cererii formulate de recurentul-reclamant a ajuns la concluzia că refuzul

exprimat este justificat de neîndeplinirea condițiilor referitoare la specificul

studiilor acestuia.

Această concluzie este

legală, ea fiind împărtășită și de instanța de recurs.

Răspunzând criticilor

formulate de recurent prin motivele de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție

reține următoarele:

1.1.Referitor la cadrul

normativ aplicabil

După cum s-a arătat anterior,

recurentul combate refuzul exprimat prin adresa din 1 iulie 2009, acțiunea judiciară

fiind înregistrată la Curtea de Apel București la data de 3 august 2009.

În acest context temporal,

în cauza de față nu pot fi incidente prevederile H.G. nr. 932 din 1 septembrie 2010

pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001 privind

organizarea și exercitarea profesiei de arhitect și sub nici un motiv nu se poate

reproșa judecătorului fondului că a ignorat prevederile acestui act normativ care

nu era în vigoare la data soluționării administrative a cererii.

La acea epocă erau în

vigoare prevederile H.G. nr. 267/2006 privind normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 184/2001, act normativ care reglementa procedura acordării dreptului de

semnătură în domeniul arhitecturii și, corelativ, a recunoașterii profesionale a

diplomelor și a altor documente similare pe teritoriul României.

Astfel, recurentului îi

erau aplicabile dispozițiile Anexei nr. 2 la normele metodologice, pct. VII

lit. b) care indicau diplomele și documentele de formare sau experiență profesională

eliberate în Italia, obiect al recunoașterii în baza art. 6 din hotărârea de guvern,

respectiv: „diplomele de laurea in ingegneria în domeniul construcțiilor (sezione

construzione civile) eliberate de universități și de institutele politehnice, însoțite

de diploma care dă acces la exercitarea în mod independent a unei profesii în domeniul

arhitecturii, eliberată de ministerul educației după reușita la examenul de stat

care dă acces la exercitarea în mod independent a profesiei de arhitect, susținut

în fața unei comisii competente (dott. Ing. architetto sau dott. Ing in ingegneria

civile).”

Examinând adresa prin

care intimatul a comunicat recurentului refuzul acordării dreptului de semnătură

se constată că aceasta încorporează practic dispoziția normativă citată, punctând

lipsa unei diplome care să dea acces la exercitarea în mod independent a unei profesii

în domeniul arhitecturii, document care nu a fost prezentat de recurent.

Pe de altă parte, deși

excede cadrului legal în vigoare la momentul examinării cererii recurentului de

către Ordinul Arhitecților din România, Înalta Curte observă că prin H.G. nr. 932/2010

pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001, act normativ

care a abrogat H.G. nr. 267/2006, au fost transpuse parțial prevederile Directivei

nr. 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor

profesionale, ale Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului

privind serviciile în cadrul pieței interne și ale Directivei 2006/100/CE a Consiliului

de adoptare a anumitor directive din domeniul libertății de circulație a persoanelor,

menținându-se practic aceleași exigențe referitoare specificul studiilor superioare

ale solicitantului dreptului de semnătură ca arhitect pe teritoriul României.

1.2. Referitor la înscrisurile

administrate

Recurentul critică interpretarea

dată de Curtea de apel conținutului înscrisurilor prezentate în probațiune, mai

ales a adeverinței eliberate de Ministerul Educației, Universității și Cercetării

italian la data de 4 februarie 2009.

Analizând înscrisurile

depuse în probațiune de către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că acesta

deține o diplomă în inginerie civilă, specialitatea hidraulică eliberată la data

de 6 februarie 1989 de Universitatea Catania, în baza căreia începând cu data de

24 octombrie 1989 s-a înscris în Ordinul inginerilor din provincia Catania.

El nu a făcut dovada că

are dreptul să exercite profesia de arhitect pe teritoriul Italiei.

De asemenea recurentul

- reclamant nu a făcut dovada că deține o diplomă care să-i confere dreptul să exercite

această profesie.

În acest context, menționarea

în cuprinsul adeverinței din 4 februarie 2009 emisă de ministerul de resort italian

a faptului că „poziția persoanei interesate este conformă cu prevederile art. 46

din Directiva 2005/36/CE (lista v.7 Arhitecți)” nu poate avea eficiența scontată

de recurent, câtă vreme directiva însăși în Anexa v.7 indică următoarele titulaturi

ale diplomelor recunoscute: „Laurea in architettura”, „Laurea in ingegneria edile

- architettura”, „Laurea specialista in ingegneria edile - architettura”, ceea ce

nu este cazul în speță.

Conchizând, Înalta Curte

reține, la fel ca și judecătorul fondului că refuzul exprimat de intimatul-pârât

nu este nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

2.Temeiul legal al soluției

instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse la pct. 11. 1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.O. împotriva sentinței

civile nr. 3601 din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie

2011.