Decizia nr. 5283/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii Prin cererea principală înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj la data de 8 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul REGISTRUL URBANIȘTILOR DIN ROMÂNIA (R.U.R.): să se anuleze în parte rezultatele atestărilor și examinărilor în urma ședinței Comisiei de Examinare RUR din data de 09.12.2015 validate în data de 10.12.2015, respectiv din data de 23.03.2016, validate în data de 24.03.2016, în ceea ce privește refuzul pârâtului de a acorda reclamantului dreptul de semnătură pentru coordonarea și elaborarea documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism pentru categoriile de simboluri: D, DzO, F6 și G6, să se recunoască reclamantului dreptul de semnătură pentru coordonarea și elaborarea documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism pentru categoriile de simboluri, să fie obligat paratul să reevalueze solicitarea reclamantului de acordare a dreptului de semnătură pentru coordonarea și elaborarea documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism pentru categoriile de simboluri: D, DzO, F6 și G6 și să adopte o decizie obiectivă și motivată și să fie obligat pârâtul să emită actul administrativ de recunoaștere a dreptului de semnătură al reclamantului și în privința acestor categorii de simboluri - D, DzO, F6 și G6. Prin cererea conexă, înregistrată la 2 septembrie 2016, sub nr. x/2016, în același cadru procesual subiectiv, s-a solicitate anularea în parte a Regulamentului 2010 privind dobândirea dreptului de semnătură pentru documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism, aprobat prin Hotărârea nr. 101/29.07.2010 a Consiliului Superior al Registrului Urbaniștilor din România, respectiv anularea art. 4 lit. g) din acest Regulament în ceea ce privește menționarea în textul actului a anului 2002 (mențiunea "pentru absolvenții de studii universitare până în anul 2002 inclusiv).

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 29/2017 din data de 27 ianuarie 2017 Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, care a conexat cauzele, a hotarât: - admiterea cererii conexe formulate de reclamant, anularea în parte a Regulamentului 2010 privind dobândirea dreptului de semnătură pentru documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism, aprobat prin Hotărârea nr. 101/29.07.2010 a Consiliului Superior al Registrului Urbaniștilor din România, respectiv anularea art. 4 lit. g) din acest Regulament, în ceea ce privește menționarea în textul actului a anului 2002 (mențiunea "pentru absolvenții de studii universitare până în anul 2002 inclusiv). - admiterea în parte a cererii principale formulate de reclamant, anularea în parte a rezultatelor atestărilor și examinărilor în urma ședinței Comisiei de Examinare RUR din data de 09.12.2015 validate în data de 10.12.2015, respectiv din data de 23.03.2016, validate în data de 24.03.2016, în ceea ce privește refuzul pârâtului de a acorda reclamantului dreptul de semnătură pentru coordonarea și elaborarea documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism pentru categoriile de simboluri: D, DzO, și G6; recunoașterea dreptului reclamantului de a dobândi dreptul de semnătură pentru coordonarea și elaborarea documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism pentru categoriile de simboluri sus indicate; obligarea paratului să reevalueze solicitarea reclamantului de acordare a dreptului de semnătură pentru coordonarea și elaborarea documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism pentru categoriile de simboluri D, DzO, și G6; obligarea pârâtului să emită actul administrativ de recunoaștere a dreptului de semnătură al reclamantului în privința acestor categorii de simboluri; respingerea cererii principale în ceea ce privește simbolul F6 și a restului pretențiilor.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Registrul Urbaniștilor din România, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea cererii conexe ca nefondată și a cererii principale, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată. În motivarea recursului, arată că soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității cererii principale a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 35 din Regulamentul privind dobândirea dreptului de semnătură pentru documentațiile de reamenajare a teritoriului și de urbanism, adoptat prin Hotărârea RUR nr. 101/2010 și a art. 193 C. proc. civ. Art. 35 din Regulament prevede obligativitatea contestării rezultatelor evaluării în termen de 48 de ore de la afișarea acestora la Consiliul Superior al RUR, hotărârile acestuia putând fi, ulterior, atacate în justiție. Deși prima instanță a constatat că reclamantul nu a formulat contestație nici împotriva rezultatului evaluării sale din 9.12.2015 și nici împotriva rezultatului evaluării următoare, din 23.03.2016, a respins totuși excepția, pe baza unei aplicări și interpretări eronate a dispozițiilor legale. Procedura de contestare prevăzută de art. 35 din Regulament se aplică în mod obligatoriu în acest caz, fiind nefondată susținerea primei instanțe conform căreia ar fi o procedură suplimentară, facultativă. Art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu se aplică când norma specială derogă de la regula generală. Un candidat nemulțumit de rezultatul evaluării este dator să-l conteste în termen de 48 de ore, conform Regulamentului, putând ulterior formula acțiune în instanță în termenul de 6 luni reglementat de Legea nr. 554/2004. Împrejurarea că reclamantul a cerut reevaluarea sa în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004 nu poate reprezenta îndeplinire a procedurii administrative prealabile în cauză, de natură a atrage admisibilitatea cererii principale, întrucât procedura prevăzută de legea generală nu este aplicabilă în speță. De altfel, reclamantul nu a contestat rezultatul atestării din ședința din 9 decembrie 2015, pe aspectul respingerii dreptului de semnătură pentru cele patru categorii de simboluri, motiv pentru care participarea sa la ședința de atestare din 23.03.2016 nu poate fi asimilată îndeplinirii unei proceduri administrative prealabile. Soluția pronunțată asupra cererii conexe, de anulare parțială a dispozițiilor art. 4 lit. g) din Regulament, care definesc arhitectul-urbanist, este de asemenea nelegală, iar pe cale de consecință, nelegalitatea se reflectă și asupra soluției pe fondul cererii principale. Circumstanțele de fapt în această materie a urbanismului, gradul de complexitate al științei, necesitatea corelării legislației naționale cu cea a Uniunii Europene au determinat organizarea domeniului urbanismului din toate perspectivele, de la individualizarea acestuia ca profesie distinctă, până la impunerea unor reguli privind studiile necesare pentru ca o persoană să poată activa în domeniul amintit. Este esențial că în anul 2002 a apărut prima promoție de licențiați în urbanism și amenajare teritorială, de la Facultatea de Urbanism a Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București. Astfel, începând cu anul 2002, urbanismul și amenajarea teritorială este un domeniu distinct de arhitectură, de sine stătător, din perspectiva specializării. Art. 15 din Regulament stabilește că, în vederea dobândirii dreptului de semnătură pentru a coordona documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism, specialiștii formați de facultățile de arhitectură și de cele din domeniile conexe urbanismului și amenajării teritoriului, începând cu promoția 2003 trebuie să absolve programe de masterat sau de specializare post-universitară în domeniu. Numai pentru specialiștii formați până la promoția 2002 inclusiv, absolvirea unor programe de specializare post-universitare poate fi înlocuită cu dovedirea unei experiențe profesionale în domeniu de minim 6 ani. Raportat la aceste aspecte, recurentul-pârât arată că, în primul rând, este nelegală constatarea primei instanțe potrivit căreia dispozițiile din Regulament anulate nu ar îndeplini condițiile de inteligibilitate și claritate necesare oricărui act normativ, potrivit Legii nr. 24/2000. Sentința este nelegală întrucât prevederea contestată este formulată clar, inteligibil și fără echivoc. Ea trebuie analizată în contextul întregului act normativ din care face parte și din care rezultă (a se vedea în special prevederile art. 15) că pentru simbolurile ce includ activitatea de coordonare (D, DzO și G6) specialistul arhitect sau din domeniile conexe, care a absolvit după 2002, trebuie să fi urmat program de masterat sau de specializare post-universitară în domeniu. Anexele la Regulament (schemele A și C) sunt nerelevante din perspectiva analizei impuse de cadrul procesual. Deși instanța de fond apreciază că prevederea contestată ar fi echivocă, în analiza sa nu ia în considerare dispozițiile art. 15 din Regulament. Pe de altă parte, când admite cererea principală motivează că nu poate aplica art. 15 din Regulament întrucât a constatat că definiția arhitectului-urbanist (prevederea contestată) este nelegală. Acest raționament este contradictoriu și îl favorizează pe reclamant, prin omisiunea de analiză obiectivă și completă. În plus, este fundamental eronată constatarea potrivit căreia declararea nelegalității definiției arhitectului-urbanist, respectiv eliminarea pragului temporal (anul 2002) din art. 4 lit. g) ar face inaplicabile prevederile art. 15 din Regulament, care reglementează condițiile în care se poate obține atestarea dreptului de semnătură pentru subdomeniul de coordonare și elaborare de planuri urbanistice. Nelegală este și constatarea primei instanțe în sensul că prevederea contestată ar fi lipsită de orice fundamentare și, pe cale de consecință, lipsită de scop legitim. Contrar celor reținute, recurentul arată că Regulamentul din 2010 are notă de fundamentare adecvată, el neintroducând pragul temporal (anul 2002), ci preluându-l de la Regulamentul din 2006. Același prag temporal era prevăzut și în Regulamentul din 2004. Prin urmare, nu era necesară o nouă fundamentare câtă vreme prevederea contestată a fost preluată din dispozițiile anterioare. Chiar și așa, referatul de aprobare cuprinde ideile, principiile și scopul emiterii Regulamentului din 2010, iar instanța de fond nu a luat în considerare în mod efectiv justificarea existenței acestui prag temporal. Această justificare ține de schimbarea radicală a structurii de învățământ în materia arhitecturii și urbanismului, cel din urmă devenind domeniu distinct de studiu și licențiere. Concomitent cu includerea în programa de studiu a acestei specializări, s-a redus în cadrul facultăților de arhitectură ponderea disciplinelor referitoare la urbanism și amenajare teritorială. Din această situație s-a născut necesitatea separării absolvenților arhitecți raportat la pragul temporal 2002. Prin urmare, acest prag are la bază un scop legitim - asigurarea formării teoretice a competențelor profesionale necesare asigurării exercitării activităților specifice urbanismului și amenajării teritoriale, nefiind o discriminare făcută de RUR, în mod arbitrar și cu exces de putere, ci o distincție bazată pe o justificare obiectivă. Astfel, este nelegală și constatarea conform căreia prevederea contestată ar avea caracter discriminatoriu, încălcând principiul egalității consacrat de art. 16 din Constituție. Aplicarea unui tratament juridic diferit pentru situații diferite nu reprezintă discriminare. Or, absolvenții de arhitectură licențiați până în anul 2002 și cei licențiați ulterior se află în situații diferite, din perspectiva specializării în domeniul urbanismului și amenajării teritoriale.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. solicită, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat. În susținerea excepției nulității recursului, arată că niciuna dintre criticile cuprinse în cererea de recurs nu se încadrează în cazul de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește critica referitoare la urmarea procedurii prealabile, normele pretins încălcate de către instanța de fond, respectiv art. 35 din Regulamentul 2010 și art. 193 C. proc. civ. nu sunt norme de drept material. Criticile referitoare la greșita anulare a art. 4 din Regulamentul 2010 și greșita recunoaștere a dreptului de semnătură al reclamantului pentru simbolurile D, DzO și G6 sunt formulate fără a se indica normele de drept material încălcate. Explicația rezidă în aceea că aspectele invocate sub egida formală a motivului de casare prevăzut de ar. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vizează nicidecum încălcarea unor norme de drept material, ci vizează analiza de temeinicie pe care instanța de fond a efectuat-o în cauză. Or, recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, în care se analizează exclusiv legalitatea hotărârii, nicidecum temeinicia acesteia. Pe fondul cauzei, arată că la data de 11.01.2016 a formulat adresa (plângerea prealabilă) nr. 144/11.01.2016 (înregistrată la RUR sub nr. x/11.01.2016) prin care a reclamat că în mod nejustificat nu i s-a acordat dreptul de semnătură și pentru celelalte simboluri solicitate. A solicitat reanalizarea dosarului de candidatură, reconsiderarea rezultatelor și reevalarea sa. RUR a dat curs plângerii prealabile, procedând la o nouă examinare în ședința din 23.03.2016. Nu a avut loc o comunicare scrisă a rezultatului negativ, nici pentru prima evaluare, nici pentru reevaluare. În cazul de față, legea specială nu instituie o procedură prealabilă specială, care să deroge de la procedura generală reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Art. 35 din Regulament nu se referă și nu reglementează procedura prealabilă acțiunii în contencios administrativ, ci instituie o cale de atac administrativă, iar între cele două nu se poate pune semnul egalității. Alegațiile recurentului care tind spre un asemenea rezultat sfidează ordinea juridică, încercând să deturneze instituțiile juridice de la scopul lor recunoscut de lege. Art. 35 din Regulament se referă la contestarea aspectelor privitoare la înscrierea candidaților, rezultatele evaluării sau desfășurarea examenului și nicidecum nu reglementează procedura prealabilă a unei acțiuni în contencios administrativ. Drept urmare, nu anulează dreptul unei persoane vătămate prin actul administrativ de a formula plângerea prealabilă în termen de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ contestat, drept care este instituit de art. 7 din Legea nr. 554/2004. În același sens pledează și dispozițiile alin. (2) al art. 35 din Regulament. Dovadă elocventă în sensul că acțiunea prin care este contestat procesul de evaluare nu este nicidecum condiționată de contestarea rezultatelor evaluării sunt dispozițiile art. 35 alin. (2) din Regulament, care permit atacarea în justiție fie doar a hotărârilor de validare, fie doar a rezultatelor evaluării, fie a procedurii de examinare, fie a tuturor aspectelor împreună, în condițiile dreptului comun. Or, așa fiind, pretinsa condiționare a celor două proceduri este de fapt inexistentă. De altfel, presupusa obligativitate a urmării procedurii de contestare la care se referă recurentul nu este prevăzută și nu rezultă din nicio dispoziție a Regulamentului. Intimatul-reclamant, așa cum s-a arătat anterior, a formulat plângere prealabilă la data de 11.01.2016, și aceasta în condițiile în care actul administrativ contestat nu i-a fost comunicat, așa cum însuși recurentul recunoaște prin adresa nr. x/22.11.2016. Cât privește soluția de anulare parțială a prevederilor art. 4 lit. g) din Regulament și soluția consecutivă de recunoaștere a dreptului de semnătură al reclamantului pentru simbolurile D, DzO și G6, apreciază că instanța de fond a admis cererile sale, stabilind în mod judicios că textul normativ anterior amintit este discriminatoriu și nelegal, încălcând dispoziții legale superioare. Argumentele recurentului nu pot fi reținute întrucât, în primul rând, textul art. 4 lit. g) din Regulamentul 2010 nu îndeplinește condițiile de inteligibilitate și claritate necesare oricărui act normativ, potrivit Legii nr. 24/2000. El este vădit echivoc și redactat într-o manieră greu inteligibilă, nefiind cert care sunt condițiile pentru dobândirea calității de arhitect-urbanist. Lipsa de claritate și precizie a lăsat loc interpretării eronate și nelegale pe care RUR a dat-o acestui articol, în situația reclamantului. Dacă textul ar fi atât de clar pe cât pretinde reclamantul, nu ar fi necesar să se facă apel la art. 15 din Regulament pentru a se stabili conținutul și înțelesul concret al art. 4 lit. g). Obiectul examenului de accesibilitate și previzibilitate efectuat de către instanță nu îl reprezintă aceste alte dispoziții din Regulament și nici actul normativ în integralitatea lui, ci îl reprezintă art. 4 lit. g). Chiar coroborând prevederile art. 4 lit. g) cu alte norme din Regulamentul 2010, mai exact cu anexele (unde sunt prezentate schematic cerințele concrete pentru dobândirea dreptului de semnătură în specializarea urbanism), rezultă caracterul echivoc al dispozițiilor art. 4 lit. g) întrucât schemele A și C deși reglementează același subiect ca art. 4 lit. g) din Regulament sunt în mod evident necorelate, conform schemei C dobândirea dreptului de semnătură putând avea loc și pe calea experienței profesionale în domeniul urbanismului, chiar pentru absolvenții de arhitectură de după anul 2002. În pofida susținerilor recurentului, prima instanță a stabilit în mod corect că, datorită împrejurării că art. 15 alin. (2) și art. 4 lit. g) din Regulamentul 2010 reglementează același subiect, cuprinzând prevederi similare, anularea celui din urmă articol duce la lipsirea de efecte juridice a primului articol. O concluzie în sens contrar ar sfida ordinea juridică, pentru că ar face ca anularea să fie formală, iluzorie. Art. 4 lit. g) din Regulament nu respectă nici calitatea legii garantată prin Convenția EDO, textul normativ fiind redactat într-o asemenea manieră încât prima teză a acestuia pare să o contrazică pe cea de-a doua. Astfel, prima teză pare să introducă în mod discriminatoriu distincția temporală a absolvenților ante și post 2002 și să interzică absolvenților arhitecți care au terminat facultatea după anul 2002 posibilitatea de accede la dreptul de semnătură prin îndeplinirea condiției experienței în domeniu, iar teza a doua exclude distincția temporală și permite alternativa între experiența în domeniu și absolvirea de programe post-universitare. Distincția temporală stabilită în art. 4 lit. g) din Regulamentul 2010 între arhitecții care au absolvit facultatea până în anul 2002, inclusiv și cei care au absolvit facultatea după anul 2002 nu este fundamentată obiectiv. Recurentul susține fals că instanța nu a avut în vedere nota de fundamentare care ar justifica-o. Instanța de fond a analizat nota de fundamentare și a constatat că ea nu cuprinde nicio justificare obiectivă pentru diferența de tratament. De asemenea, susținerile recurentului potrivit cărora pragul temporal exista și în Regulamentul din 2004 precum și în cel din 2006 sunt false. Regulamentul din 2004 reglementa unitar situația tuturor absolvenților facultăților de arhitectură iar cel din 2006, deși făcea deosebire în funcție de anul 2002, nu excludea absolvenților ulteriori acestui an alternativa între experiența în domeniu și studiile post-universitare. Cerința de legalitate a oricărui act administrativ este aceea ca actul să se bucure de o motivare care să permită terților să discearnă caracterul său obiectiv și justificat de necesitate, de natură a exclude arbitrariul. Or, soluția introdusă prin art. 4 lit. g) din Regulamentul 2010 este nelegală în primul rând pentru că este lipsită de orice motivare. Motivarea invocată de către recurent nu reiese din nicio frază a notei de fundamentare. Așa cum a reținut prima instanță, indiferent care ar fi ponderea materiilor de urbanism studiate în cadrul facultății de arhitectură, ceea ce interesează în prezenta cauză este că ele au condus la obținerea aceleiași calificări profesionale, de arhitect. Or, toți cei care au această calificare trebuie să aibă acces, în condiții de egalitate, la specializările care se construiesc pe ea, așa cum este aceea de arhitect-urbanist. Nicidecum apariția calificării distincte de urbanist nu poate justifica împărțirea arhitecților în două categorii: cei care au absolvit înainte de 2002 și cei care au absolvit după anul 2002 și, ulterior, discriminarea unei anumite categorii. Raportat la justificarea raportată de recurent, respectiv apariția în anul 2002 a specializării distincte de urbanist, ar fi însemnat ca și Regulamentele din 2004 și 2006 să cuprindă modificarea cerințelor alternative. Contrar susținerilor recurentului, criteriul temporal folosit de Regulament este pur subiectiv și nu urmărește un scop legitim, ci crează diferențe nejustificate între persoane care au aceeași calificare profesională. În fine, art. 4 lit. g) din Regulament are caracter discriminatoriu, încălcând principiul egalității de tratament recunoscut prin art. 16 din Constituție întrucât tratamentul diferențiat al persoanelor aflate în situații similare este discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă nu urmărește un obiectiv legitim sau dacă nu există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele întrebuințate și obiectivul avut în vedere. Or, în speță, criteriul anului de absolvire a facultății nu este unul obiectiv, ci dimpotrivă unul extrem de subiectiv și arbitrar, lipsit de orice justificare.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că,procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 22.10.2019. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată următoarele: 1. Tratând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte o va respinge, constatând că motivele de recurs invocate se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Astfel, un prim rând de critici formulate de recurentul-pârât de referă la nelegalitatea soluției primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității cererii principale, soluție apreciată ca fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 35 din Regulamentul privind dobândirea dreptului de semnătură pentru documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism aprobat prin Hotărârea RUR nr. 101/2010 și a art. 193 C. proc. civ. Aceste critici constituie motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate în fond încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Indicarea de către recurent exclusiv a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este de natură a conduce la declararea nulității recursului, întrucât încadrarea criticilor de nelegalitate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. este o chestiune formală și rămâne atributul instanței învestite cu soluționarea recursului. Cel de-al doilea rând de critici se referă la greșita reținere de către instanța de fond a motivelor de nelegalitate care au condus la soluția anulării parțiale a prevederilor art. 4 lit. g) din Regulament (anulare dispusă în cadrul cererii conexe) și, pe cale de consecință, la admiterea pe fond a cererii principale referitoare la acordarea dreptului de semnătură pentru categoriile de simboluri D, DzO și G6. Intimatul-reclamant susține fără temei că cererea de recurs nu ar indica normele de drept substanțial pretins greșit interpretate sau greșit aplicate de către instanța de fond întrucât criticile recurentului se referă la fiecare dintre motivele de nelegalitate a textului normativ reținute de instanța de fond. Aceste critici se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2. Trecând la analiza motivelor de recurs, Înalta Curte se va referi mai întâi la soluția pronunțată de instanța de fond asupra cererii conexe, prin care s-a solicitat anularea parțială a art. 4 lit. g) din Regulamentul privind dobândirea dreptului de semnătură pentru documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism aprobat prin Hotărârea RUR nr. 101/2010, luând în considerare că însăși instanța de fond a tratat prioritar cererea conexă referitoare la actul normativ și, consecutiv, cererea principală, a cărei soartă era legată de soluția ce urma a se pronunța în cererea conexă. Instanța de fond a admis cererea conexă și a anulat art. 4 lit. g) din Regulament în ceea ce privește menționarea în textul normativ anterior invocat (prin care se definește noțiunea de arhitect-urbanist) a reperului temporal al anului 2002, respectiv a anulat mențiunea "pentru absolvenții de studii universitare până în anul 2002 inclusiv". Textul art. 4 lit. g) din Regulament are următorul conținut: "În sensul prezentului regulament, termenii și expresiile următoare semnifică (...) g) arhitect-urbanist - absolventul cu titlul oficial de calificare în arhitectură, recunoscut de statele membre, cu durata studiilor de minimum 5 ani și cu experiență în domeniul urbanismului și amenajării teritoriului de 6 ani, pentru absolvenții de studii universitare până în anul 2002 inclusiv, sau care a absolvit cu diplomă un program de studii de specializare postuniversitară/de masterat cu o durată de 2 ani, cu o încărcare de minimum 120 de credite, în domeniul urbanismului și al amenajării teritoriului; în prezentul regulament, adăugarea termenului urbanist la formația academică de arhitect face referire la experiența în domeniu sau la absolvirea unor programe de specializare postuniversitară, titlul profesional fiind conferit prin atestat al Registrului Urbaniștilor din România; (...)". Motivele de nelegalitate reținute de instanța de fond și care au condus la soluția de anulare parțială au fost: neîndeplinirea de către textul normativ a condițiilor de inteligibilitate și claritate cerute de art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2004; caracterul arbitar al criteriului de distincție cu referire la anul 2002, ca an al absolvirii studiilor de către arhitecți; caracterul echivoc și discriminatoriu al reglementării. Sunt fondate susținerile recurentului-pârât, potrivit cărora textul art. 4 lit. g) din Regulament îndeplinește cerințele de inteligibilitate și claritate necesare unui act normativ în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (4) și art. 36 alin. (1) și (4) din Legea nr. 24/2000. Din lecturarea textului rezultă că este arhitect-urbanist absolventul cu titlu oficial de calificare în arhitectură, cu durata studiilor de minim 5 ani și cu experiență în domeniul urbanismului și amenajării teritoriului de 6 ani, cu referire la absolvenții de arhitectură până în anul 2002 inclusiv sau absolventul cu titlu oficial de calificare în arhitectură cu durata studiilor de minim 5 ani, care a absolvit și un program de studii de specializare postuniversitară/de masterat, cu o durată de 2 ani și cu o încărcare de minimum 120 credite, în domeniul urbanismului și al amenajării teritoriului. Exprimarea conținutului normativ nu este ideală, însă nu împiedică înțelegerea exactă a reglementării referitoare la definiția arhitectului-urbanist, cu atât mai mult cu cât textul trebuie văzut în coroborare cu prevederile art. 15 alin. (2) și (3) din Regulament, care normează explicit dobândirea dreptului de semnătură pentru a coordona documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism de către specialiștii formați de facultățile de arhitectură. Ultima teză a art. 4 lit. g) explicitează ce înseamnă adăugarea termenului "urbanist" la formația academică de arhitect, cu trimitere implicit înțeleasă la cele două variante de obținere a titlului (menționate atât în art. 4 lit. g) teza anterioară cât și în art. 15 alin. (2) și (3) din Regulament). Drept urmare, instanța de fond a concluzionat nejustificat asupra lipsei de inteligibilitate și claritate a textului normativ. Este adevărat că în anexa la Regulament, schema C pentru dobândirea dreptului de semnătură, care se referă la arhitecții ce au absolvit ulterior anului 2002, este necorelată cu art. 4 lit. g) și art. 15 din Regulament, fiind, probabil, o reminiscență a formei anterioare a Regulamentului (din 2006). În cuprinsul schemei se arată că atestarea dreptului de semnătură se obține pe ambele căi, respectiv, fie experiență, fie cursuri de specializare postuniversitară. Însă, această necorelare nu poate conduce la anularea parțială a textului normativ din art. 4 lit. g) întrucât soluția legislativă este cuprinsă în partea dispozitivă a actului normativ, anexele Regulamentului care cuprind scheme tehnice trebuind să urmeze soluția legislativă impusă prin fondul reglementării, iar nu viceversa. În concluzie, contrar argumentelor instanței de fond, Înalta Curte constată că textul at. 4 lit. g) este redactat cu suficientă precizie pentru a se identifica în mod clar sensul reglementării, sens care rezultă fără dubiu și din conținutul art. 15 alin. (2) și (3) din aceluiași act normativ. Nici cel de-al doilea motiv de nulitate reținut, referitor la criteriul arbitrar, subiectiv, de distincție între cele două categorii de absolvenți ai facultăților de arhitectură, respectiv absolvenți până în anul 2002, inclusiv și absolvenți după anul 2002, nu a fost apreciat cu o corectă interpretare și aplicare a cadrului normativ. Instanța de fond a arătat că introducerea criteriului temporal încalcă principiul egalității de tratament, în esență, pentru că lipsește orice fundamentare a distincției și pentru că, odată dobândită calificarea profesională de arhitect, toate persoanele care o au ar trebui să aibă acces, în mod egal, la specializările care pornesc de la această calificare de bază. Înalta Curte constată că acest criteriu temporal de distincție între cele două categorii de absolvenți ai facultăților de arhitectură are o justificare obiectivă, rezultată din evoluția sistemului de studii universitare și postuniversitare în domeniul arhitecturii și în domeniul urbanismului și amenajării teritoriului. Recurentul-pârât a arătat că odată cu apariția primei generații de urbaniști licențiați în anul 2002 au avut loc și schimbări ale structurii de învățământ, care au vizat domeniul arhitecturii și pe cel al urbanismului și amenajării teritoriale. Astfel, cel din urmă domeniu a devenit unul distinct față de arhitectură, iar disciplinele referitoare la urbanism studiate în cadrul specializării arhitectură au rămas cu caracter predilect informativ, de natură a răspunde interrelaționării între domenii și înțelegerii unor noțiuni generale de urbanism de către viitorii arhitecți, fără ca acestea să aibă caracter formativ, cum este în cazul specializării urbanism. Instanța de fond a apreciat că dobândirea calificării profesionale de arhitect, indiferent de anul absolvirii, ar trebui să permită titularilor accesul egal la specializarea în profesia de arhitect-urbanist și că argumentele pârâtului ar fi subiective, apte să producă un efect de discriminare. Înalta Curte nu subscrie acestor argumente, câtă vreme reperul temporal utilizat are justificarea anterior enunțată, ce îndeplinește cerințele de obiectivitate și scop legitim. În cauză nu s-au adus argumente și probe care să dovedească că distincția făcută de către autoritatea administrativă îndrituită cu atributul de legiferare secundară în domeniu ar avea caracter arbitrar. Dimpotrivă, susținerile instanței de fond (care trimite la caracterul variabil al disciplinelor de studiu, frecvențele cursurilor și inaptitudinea ponderii materiilor de a asigura reale competențe) sunt subiective. Cât privește justificarea utilizării criteriului temporal de diferențiere între cele două categorii de absolvenți, lipsa unor considerații detaliate în cadrul referatului de aprobare care a stat la baza emiterii Regulamentului privitoare la necesitatea distincției, de asemenea este apreciată de Înalta Curte ca incapabilă să conducă la anularea textului normativ câtă vreme fundamentarea criteriului de distincție a fost indicată în cauză și este apreciată ca răspunzând imperativului unui scop legitim: protecția interesului general al societății cu privire la buna desfășurare a activității în domeniul urbanismului și amenajării teritoriului. În fine, ultimul motiv de nulitate reținut, și anume caracterul discriminatoriu al criteriului temporal se impune a fi înlăturat întrucât dispozițiile atacate nu instituie o discriminare, ci stabilesc soluții diferite pentru situații diferite, adică un tratament juridic diferit, justificat obiectiv, pentru situații diferite. Cât privește principiul proporționalității, o nerespectare a acestuia nici nu a fost invocată. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune reformarea soluției pronunțate de instanța de fond asupra cererii conexe, motiv pentru care, admițând recursul, va casa sentința și, rejudecând, va respinge cererea conexă, ca neîntemeiată. 3. Cât privește cererea principală, primul motiv de recurs s-a referit la greșita respingere a excepției inadmisibilității cererii, excepție invocată de pârât în fața primei instanțe, pe temeiul neurmării de către intimatul-reclamant a procedurii prealabile. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat, instanța de fond stabilind printr-o greșită interpretate și aplicare a prevederilor art. 35 din Regulament, a art. 7 din Legea nr. 554/2004 și a art. 193 C. proc. civ. că reclamantul a urmat procedura adminsitrativă prealabilă, înaintea sesizării instanței de contencios administrativ cu acțiunea în anularea rezultatelor atestării dreptului de semnătură din 9.12.2015, validate în 10.12.2015, respectiv din 23.03.2016, validate la 24.03.2016. Așa cum însuși intimatul-reclamant a arătat pe parcursul judecății și a recunoscut explicit în cadrul răspunsului la interogatoriu, nu a urmat procedura de contestare a rezultatelor evaluării prevăzută de art. 35 alin. (1) din Regulament nici împotriva rezultatelor validate la 10.12.2015 și nici împotriva rezultatelor validate la 24.03.2016. Intimatul-reclamant susține că art. 35 din Regulament nu prevede cu caracter obligatoriu formularea contestației la rezultatele evaluării și că, dimpotrivă, din conținutul art. 35 alin. (2) din Regulament ar rezulta că hotărârea Consiliului Superior al RUR, de validare a rezultatelor evaluării, poate fi contestată în contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004, cu adresarea plângerii prealabile în 30 de zile de la comunicarea actului administrativ. Înalta Curte constată că art. 35 alin. (1) din Regulament stabilește o cale de atac administrativă - contestația în termen de 48 de ore de la anunțarea rezultatelor examenului, care se depune la Consiliul Superior al RUR, și care poate privi: înscrierea candidaților, rezultatele evaluărilor sau desfășurarea examenului, iar intimatul-reclamant nu a urmat această cale administrativă de atac specială, deși rezultatul evaluării a fost cel care l-a nemulțumit. Deci, reclamantul nu a urmat procedura administrativă prealabilă, stabilită de actul normativ aplicabil. Într-o argumentare subsidiară, este de remarcat că, deși recurentul-pârât nu se referă în mod expres în susținerea excepției inadmisibilității cererii principale și la neurmarea procedurii prealabile conform Legii nr. 554/2004, nu excede cadrului procesual obiectiv din recurs să se stabilească dacă procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a fost urmată, câtă vreme construcția apărărilor intimatului-reclamant este în sensul că a urmat această procedură, în conformitate cu art. 35 alin. (2) din Regulament. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că intimatul-reclamant nu a adresat nici plângere prealabilă, conform Legii nr. 554/2004, întrucât în ianuarie 2016 nu a solicitat revocarea rezultatului examinării din 9.12.2015, ci o reevaluare, pe care RUR a încuviințat-o și la care a procedat în ședința de atestare din 24.03.2016. Or, nici împotriva rezultatului primei evaluări și nici împotriva rezultatului celei de-a doua evaluări intimatul-reclamant nu a adresat nici contestația prevăzută de art. 35 alin. (1) și nici plângerea prealabilă împotriva hotărârilor RUR de validare a rezultatelor evaluării, în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, pe care o consideră aplicabilă. Pe baza acestor considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat soluția de respingere a excepției inadmisibilității cu aplicarea greșită a normelor de drept procesual prevăzute de art. 193 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pc. 5 C. proc. civ., se impune casarea sentinței recurate și în privința soluției date cererii principale și, în rejudecare, respingerea acesteia, ca inadmisibilă.