ÎCCJ, decizie (scj.ro #223262)

Drept administrativ. Principiul ierarhiei actelor normative. Posibilitatea reglementării unei proceduri administrative de realizare a obiectivelor stabilite printr-o lege, prin normele metodologice de aplicare a acesteia

Cuprins pe materii:

Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004. Procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ

Index alfabetic:

Act administrativ normativ

Principiul ierarhiei actelor normative

Norme metodologice

Sistem de reguli procedurale

Legea nr. 184/2001, art. 9, art. 10 și art. 25

Legea nr. 50/1991, art. 10

Legea nr. 24/2000, art. 3 și art. 4

Principiul ierarhiei actelor normative nu se opune ca organismele abilitate să opteze pentru o procedură administrativă de realizare a obiectivelor stabilite de lege, prin acte normative terțiare pe care sunt delegate de legiuitor să le emită.

Normele metodologice sunt acte administrative care au rolul de a prevedea măsuri de aplicare și punere în executare în concret a dispozițiilor actelor normative pentru care au fost emise și nu pot adăuga la lege, respectiv nu pot contrazice legea. Respectând ierarhia actelor normative prevăzută de Constituția României și de art. 4 din Legea nr. 24/2000, normele metodologice nu pot adăuga, restrânge sau modifica dispoziția legală pe care o explicitează și a cărei executare o asigură.

Cu respectarea acestor dispoziții, obligația prevăzută la art. 6 alin. (2) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 184/2001, respectiv verificarea de către autoritățile administrației publice centrale și locale, în vederea emiterii autorizațiilor de construire/desființare, în condițiile legii, a luării în evidență a proiectului de arhitectură aferent documentației tehnice pentru autorizarea executării lucrărilor de construire, documentației tehnice pentru autorizarea lucrărilor de demolare, documentației tehnice pentru autorizarea lucrărilor aferente organizării executării lucrărilor, după caz, a fost instituită în sensul confirmării dreptului de semnătură și nu al impunerii unor obligații suplimentare pentru arhitecți, cu atât mai puțin al controlului sau verificării cu privire la proiectele de arhitectură.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 3933 din 18 septembrie 2024

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Pitești la data de 09.05.2022, sub numărul de dosar x/46/2022, reclamantul A, în contradictoriu cu Guvernul României, a solicitat anularea art. 6 alin. (2) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect din 01.09.2001, aprobată prin H.G. nr. 932/2010 și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 155/F-CONT din 17 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Au fost anulate dispozițiile art. 6 alin. (2) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect din 01.09.2001, aprobată prin H.G. nr. 932/2010

S-a respins cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului formulată de Ordinul Arhitecților din România.

S-a dispus publicarea sentinței, după rămânerea definitivă, în Monitorul Oficial al României.

S-a luat act că reclamantul a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată și s-a respins cererea formulată de intervenientul Ordinul Arhitecților din România privind obligarea la cheltuieli de judecată.

I.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs recurentul-pârât Guvernul României și recurentul-intervenient Ordinul Arhitecților din România.

I.3.1. Pârâtul Guvernul României a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (l) pct. 4, 7, 8 Cod proc.civ.

Astfel, raportat la dispozițiile legale menționate de intimatul-reclamant ca temei al acțiunii și la motivele de fapt invocate, cererea de anulare a hotărârii Guvernului în discuție excedează competenței instanței judecătorești, care nu se poate substitui puterii executive în exercitarea atribuțiilor sale legale, atribuții care au fost stabilite prin lege (Legea nr. 184/2001), drept pentru care soluția instanței de fond încalcă principiul constituțional al separației puterilor în stat.

Instanța de fond a nesocotit caracterul și rolul actelor normative prin care se adoptă norme metodologice, care este acela de a detalia legea și de asigura o interpretare și aplicare unitară a acesteia, precum și un suport legal pentru toate instituțiile/autoritățile implicate în desfășurarea operațiunilor tehnico-administrative în aplicarea efectivă a dispozițiilor legii. Sub aspectul oportunității, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 184/2001, a alege una dintre mai multe soluții este un atribut care revine autorităților competente, cărora instanța nu li se poate substitui.

Nu se poate reține că actul contestat a fost adoptat cu exces de putere, prin faptul că depășește limitele actului normativ superior, iar instanța de judecată nu poate restrânge Guvernului României competența legală de a adopta măsuri care să răspundă cât mai eficient nevoilor generate de organizarea și exercitarea profesiei de arhitect.

Din analiza textului a cărui anulare s-a dispus, rezultă fără echivoc că, obligațiile de verificare impuse de actul administrativ cad exclusiv în sarcina autorităților administrației publice centrale și locale și au la bază documentul emis de către filiala teritorială a Ordinului Arhitecților din România, din care face parte arhitectul/conductorul arhitect, prin care confirmă dreptul de semnătură al acestuia.

Or, anulând dispozițiile în discuție, instanța lipsește, practic, aceste autorități de suportul normativ în baza căruia ar putea să facă aceste demersuri, în condițiile în care, din economia textului anulat se poate observa că acesta vizează, direct, conduita autorităților publice și chiar instituie o obligație în sarcina acestora.

O asemenea manieră de a acționa, prin care instanța de judecată să stabilească în ce mod ajunge autoritatea publică să administreze, în speță să ia măsurile cele mai eficiente pentru exercitarea legală a profesiei de arhitect, echivalează cu atribuții ce intră în sfera administrației active.

Soluția instanței de fond este nelegală și din perspectiva art. 50 din O.U.G. nr. 57/2019.

În susținerea celor de mai sus sunt și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 63 din 8 februarie 2017.

Apreciază că instanța a dat eficiență interesului propriu al reclamantului în devafoarea interesului public, astfel că hotărârea este nelegală.

Instanța de fond a înlăturat efectele Deciziei Î.C.C.J. nr. 4305/2021 pronunțată în dosar nr. x/46/2019, speță în care a fost analizată incidența acelorași norme juridice, în care s-a apreciat că mecanismul dovezii de luare în evidență a proiectelor de arhitectură nu restrânge nejustificat independența arhitectului în exercitarea dreptului de semnătură și recunoaște O.A.R. dreptul de a efectua verificări cu privire la dreptul de semnătură în momentul depunerii documentației tehnice de autorizare.

Or, deși avea la dispoziție toate informațiile relevante, instanța de fond nu a reținut existența puterii de lucru judecat și nu a respectat obligația de a judeca în fond ținând cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecății, dând eficiență prezumției de lucru judecat.

Din cuprinsul reglementărilor antereferite se observă faptul că legiuitorul (secundar) a înțeles să coreleze în cadrul actului administrativ contestat reglementările referitoare la autorizarea lucrărilor de construcții cu cele privind exercitarea profesiei de arhitect.

Instanța fondului, într-o interpretare greșită a Legii nr. 184/2001 a restrâns nepermis atribuțiile legale ale O.A.R., rezumând activitatea Ordinului la crearea unei simple baze de date care cuprinde proiectele de arhitectură.

Fără niciun argument pertinent, instanța a  apreciat că norma juridică ar impune în sarcina arhitectului obligații suplimentare, și anume, de a face dovada dreptului de semnătură.

Însă, din analiza textului, rezultă fără echivoc că obligațiile de verificare impuse de actul administrativ cad exclusiv în sarcina autorităților administrației publice centrale și locale, și au la bază documentul emis de către filiala teritorială a Ordinului Arhitecților din România, din care face parte arhitectul/conductorul arhitect, prin care confirmă dreptul de semnătură al acestuia. Or, în îndeplinirea acestei obligații, Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut O.A.R. dreptul de a efectua verificări.

Și în ceea ce privește nerespectarea principiului ierarhiei actelor juridice și depășirea limitelor impuse de Legea nr. 184/2001 se observă același raționament greșit al instanței, vizând exercitarea dreptului de semnătură de către arhitecți.

Instanța avea obligația să observe și faptul că cererea introductivă este nemotivată, pretențiile reclamantului nu au fost dovedite, acțiunea fiind redusă la pasaje din acte normative apreciate ca fiind incidente în cauză.

Arată recurentul pârât că actul administrativ contestat nu contrazice legea, întrucât a fost adoptat de Executiv, la elaborarea actului au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, proiectul a fost avizat și de către Consiliul Legislativ prin Avizul favorabil nr. 1101/06.09.2010 și reprezintă o punere în aplicare concretă a art. 25 din Legea nr. 184/2001, eficientă, clară, stabilă și previzibilă.

De asemenea, prevederile art.6 alin.(2) din H.G. nr.932/2010 sunt coroborate cu prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale Normelor de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009.

Eliminarea art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 932/2010 ar conduce către aplicarea neunitară și incoerentă a prevederilor legale, având un impact major asupra procesului de autorizare a construcțiilor. Prin eliminarea obligativității arhitectului de a înregistra proiectul, O.A.R. se va afla în imposibilitatea exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

Instanța realizează o imixtiune în activitatea administrației, în condițiile în care aceasta a ignorat faptul că în textul de lege analizat nu sunt puse în discuție condițiile exercitării dreptului de semnătură de către arhitect, ci se instituie obligația autorităților de a verifica acest drept. Astfel, obligația prevăzută la art. 6 alin. (2) din Normele metodologice a fost instituită în sensul confirmării dreptului de semnătură și nu al impunerii unor obligații suplimentare pentru arhitecți, cu atât mai puțin al controlului sau verificării cu privire la proiectele de arhitectură.

Consideră că, prin prevederile art. 6 alin. (2) din Normele metodologice, nu sunt depășite competențele instituite de actele normative de nivel superior, având în vedere că art. 11 din Legea nr. 184/2001, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că proiectele de arhitectură pentru materializarea cărora legea impune obținerea autorizației de construire vor fi elaborate de un arhitect cu drept de semnătură sau de un conductor arhitect cu drept de semnătură, iar Legea nr. 50/1991 precizează că proiectele trebuie întocmite de specialiști în domeniul arhitecturii, ingineriei structurale și ingineriei instalațiilor, fiecare pe domeniul de competență, și încadrează ca infracțiune întocmirea ori semnarea documentațiilor tehnice necesare pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții, precum și a proiectelor tehnice și a documentațiilor de execuție, pentru alte specialități decât cele certificate prin diplomă universitară.

I.3.2.Intervenientul Ordinul Arhitecților din România și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea recursului s-au invocat următoarele critici:

O consecință firească a celor de mai sus este că publicitatea prin Tabloul Național al Arhitecților nu poate fi considerată suficientă.

Cu toate acestea, deși reține că nu poate statua diferit asupra celor 3 aspecte care au fost tranșate definitiv, în paragraful imediat următor instanța concluzionează, în mod contradictoriu (motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) că decizia civilă analizată de fapt nu ar avea putere de lucru judecat, întrucât procesul anterior a privit o altă prevedere normativă (din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991) decât cea atacată în prezenta cauză (din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001).

Chiar dacă Legea nr. 184/2001 și Legea nr. 50/1991 nu impun în mod expres dovada luării în evidență a proiectului de arhitectură de către O.A.R., Legea nr. 184/2001 impune O.A.R. să controleze dreptul de semnătură și să vegheze asupra calității produsului de arhitectură și urbanism. Prin urmare, nu numai că actul administrativ contestat nu contrazice legea, dar el reprezintă o punere în aplicare concretă a art. 25 din Legea nr. 184/2001, eficientă, clară, stabilă și previzibilă, punere în aplicare care nu este interzisă de ierarhia actelor normative.

H.G. nr. 932/2010 reprezintă un act administrativ normativ edictat „în vederea organizării executării legii” ce nu vine în conflict nici cu Legea nr. 50/1991 și nici cu Legea nr. 184/2001, ci dimpotrivă, cuprinde doar o metodologie, adică un sistem de reguli procedurale de punere în practică efectivă a dispozițiilor legii.

Intimatul A a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor declarate, ca nefondate.

Oricum, critica este nefondată, deoarece instanța de fond a argumentat pe larg cum anume a stabilit interesul legitim și care sunt normele legale care protejează acest drept.

Între cele două litigii nu există identitate de cauză și obiect, ceea ce face imposibilă aplicarea dispozițiilor legale privind autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Dispozițiile art. 9, 10 și 25 din Legea nr. 184/2001 nu conțin nicio normă care să permită reglementarea contestată din art. 6 alin. (2) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect din 01.09.2010, aprobată prin H.G. nr. 932/2010. Art. 6.2 din H.G. nr. 932/2010 nu reglementează procedura de acordare a dreptului de semnătură și nici respectarea codului deontologic al profesiei de arhitect, ci instituie obligația arhitectului de a furniza autorităților publice o dovadă complexă furnizată de O.A.R. care să ateste dreptul de semnătură și luarea in evidență a proiectului de arhitectură.

Obiectul cauzei nu vizează înlăturarea, modificarea sau limitarea competenței O.A.R. de a acorda dreptul de semnătură și nici competențele O.A.R. în cercetarea disciplinară a arhitecților, ci exclusiv înlăturarea unei proceduri de control exercitată de autoritățile publice care impune în sarcina arhitecților obligații care adaugă la Legea nr. 184/2001.

Dreptul de semnătură nu se acordă pentru fiecare proiect, ci o singură dată, prin înscrierea în Tabloul Arhitecților, care este public, astfel că dovada despre care se face vorbire în art. 6.2 din H.G. nr. 932/2010 nu are nicio legătură cu acordarea dreptului de semnătură și nici cu cercetarea disciplinară a arhitecților.

Instanța de fond nu a restrâns atribuțiile O.A.R., așa cum susține recurentul, doar la crearea unei baze de date cu proiectele arhitecților, pentru că O.A.R. a rămas cu toate atribuțiile prevăzute de Legea nr. 184/2001.

Potrivit Legii nr. 184/2001, intervenientul recurent O.A.R. nu are dreptul de a verifica sau înregistra lucrările arhitecților și nici dreptul de restricționa dreptul de semnătură al arhitecților în afara cazurilor prevăzute de art. 22 și 23 din Legea nr. 184/2001. Verificarea dreptului de semnătură de către O.A.R. se face în procedura prevăzută de art. 11 alin. (5), (6) și (7) din Legea nr. 184/2001, procedură care se finalizează cu acordarea de către O.A.R. a dreptului de semnătură și înscrierea în tabloul arhitecților. Această procedură se îndeplinește o singură dată. În Legea nr. 184/2001 nu există posibilitatea reverificării sau confirmării dreptului de semnătură după finalizarea procedurii prevăzute de art. 11, iar suspendarea sau încetarea dreptului de semnătură al arhitectului este posibilă doar în cazurile expres prevăzute de art. 22 și 23 din Legea nr. 184/2001.

Cererea de eliberare a autorizației de construire nu se înscrie în cazurile prevăzute de art. 22 și 25 din Legea nr. 184/2001 și nu poate să se transforme într-o procedură de reverificare a dreptului de semnătură inexistentă în lege și nici nu poate duce la suspendarea sau încetarea dreptului de semnătură.

Efectul direct al dispozițiilor legale anulate in prezenta cauză de instanța de fond este interzicerea exercitării de către arhitect a dreptului de semnătură, dacă nu se respectă o procedură de reverificare a dreptului de semnătură care nu este prevăzută în Legea nr. 184/2001. Acest efect este în mod vădit nelegal și nu poate fi menținut doar în temeiul unei hotărâri de guvern, deoarece aceasta din urmă nu poate înlocui sau modifica legea.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate în ambele recursuri, ce urmează a fi analizate împreună, dată fiind unitatea parțială a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

II.1. Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (l) pct. 4 C. proc. civ. (depășirea atribuțiilor puterii judecătorești), invocat de pârâtul Guvernul României este nefondat.

Critica este neîntemeiată, deoarece nu poate echivala cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești faptul că instanța de fond a soluționat o acțiune în contencios administrativ îndreptată împotriva unui act administrativ normativ, acțiune reglementată în mod expres de Legea nr. 554/2004.

Sentința recurată nu a apreciat asupra oportunității sau necesității emiterii actului administrativ normativ, ci exclusiv asupra legalității acestui act, corectitudinea pe fond a soluției adoptate neputând fi cenzurată din perspectiva depășirii atribuțiilor puterii judecătorești.

II.2. Nefondat este și motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de pârâtul Guvernul României, referitor la soluția dată de instanța de fond cu privire la chestiunea interesului reclamantului în promovarea acțiunii.

Și această critică este nefondată.

Instanța de fond a argumentat în mod corect justificarea interesului legitim al reclamantului, indicând care sunt normele legale care protejează acest drept, norme pe care le-a interpretat în mod legal din această perspectivă.

În esență, reclamantul a susținut că exercitarea dreptului său de semnătură, în calitate de arhitect, este îngrădită de formalitățile impuse de art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 932/2010, care impun obținerea pentru fiecare autorizație a unei dovezi contra cost privind dreptul de semnătură, plus înregistrarea proiectului de către Ordinul Arhitecților, în condițiile în care Legea nr. 184/2001 impune pentru exercitarea dreptului de semnătură al arhitectului doar condiția publicității dreptului de semnătură prin înscrierea în Tabloul arhitecților, susținere de natură a justifica interesul său în promovarea acțiunii.

II.3. Motivul de casare regăsit la pct. 7 al art. 488 C. proc. civ., invocat de ambii recurenți, referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430-432 C. proc. civ., prin care se critică sentința primei instanțe pentru că ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat care rezultă din decizia civilă a Î.C.C.J. nr. 4305/29.09.2021, pronunțată în dosarul nr. x/46/2019 este, de asemenea, nefondat.

În cauză nu există autoritate de lucru judecat, întrucât între cele două litigii nu există identitate de cauză și obiect, ceea ce face imposibilă aplicarea dispozițiilor legale privind autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Decizia civilă a Î.C.C.J. nr. 4305/29.09.2021, pronunțată în dosarul nr. x/46/2019, invocată ca temei al puterii de lucru judecat a soluționat o acțiune vizând legalitatea Ordinului nr. 839/2009 al M.D.R.L. Î.C.C.J. a reținut legalitatea Ordinului pe baza conformității acestuia cu actul superior, respectiv H.G. nr.932/2010, reținând că, din perspectiva sistemului ierarhic al actelor normative, instanța a reținut în primul litigiu că Ordinul Ministerului dedus judecății era un act subordonat H.G. nr. 932/2010 pe care o respecta întocmai.

În prezenta cauză se verifică legalitatea actului supraordonat primului act verificat, respectiv H.G. nr. 932/2010, ceea ce înseamnă că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, deoarece concluziile asupra legalității unui act subordonat nu pot prezuma automat legalitatea actului supraordonat, cele două acte fiind separate din punct de vedere legal.

II.4. Este însă fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambii recurenți, potrivit căruia hotărârea instanței de fond este rezultatul interpretării și aplicării greșite a normelor și principiilor de drept material și procesual incidente, respectiv ale art. 9, art. 10 și art. 25 din Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 3 și art. 4 Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Normele metodologice  aprobate prin H.G. nr. 932/2010, ce fac obiectul prezentei cauze:

„Autoritățile administrației publice centrale și locale au obligația să verifice, în vederea emiterii autorizațiilor de construire/desființare, în condițiile legii, capacitatea exercitării dreptului de semnătură pe baza documentului prin care filiala teritorială a Ordinului Arhitecților din România din care face parte arhitectul/conductorul arhitect confirmă dreptul de semnătură al acestuia și face dovada luării în evidență a proiectului de arhitectură aferent documentației tehnice pentru autorizarea executării lucrărilor de construire, documentației tehnice pentru autorizarea lucrărilor de demolare, documentației tehnice pentru autorizarea lucrărilor aferente organizării executării lucrărilor, după caz.”

Din analiza textului, rezultă fără echivoc că obligațiile de verificare impuse de actul administrativ cad exclusiv în sarcina autorităților administrației publice centrale și locale și au la bază documentul emis de către filiala teritorială a Ordinului Arhitecților din România, din care face parte arhitectul/conductorul arhitect, prin care confirmă dreptul de semnătură al acestuia.

Or, în îndeplinirea acestei obligații, Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut Ordinului Arhitecților din România, prin Decizia nr. 4305/2021, pronunțată în dosarul nr. x/46/2019, în care a fost analizată incidența acelorași norme juridice, dreptul de a efectua verificări, această chestiune fiind tranșată în mod definitiv și impunându-se cu autoritate de lucru judecat în sens pozitiv în prezenta cauză.

Astfel, prin decizia mai sus arătată, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat deja definitiv faptul că obligația de luare în evidență nu restrânge în mod nejustificat dreptul de semnătură, ci este necesară pentru verificarea competențelor proiectantului, precum și că distincția prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 prezintă relevanță pentru activitatea O.A.R. de verificare a competentei exercitări a profesiei și că O.A.R. este singurul organism recunoscut de statul român în măsură să verifice la momentul depunerii documentației dacă arhitectul are drept de semnătură pentru acea categorie de lucrări supusă autorizării.

Din cele în mod definitiv tranșate, se reține ca o consecință firească faptul că simpla publicitate prin Tabloul Național al Arhitecților nu poate fi considerată suficientă, cu atât mai mult cu cât nu există garanția actualizării zilnice a acestora, pentru a se putea verifica în orice moment realitatea celor consemnate.

Or, deși așa cum s-a arătat în analiza motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., decizia civilă analizată nu are autoritate de lucru judecat, întrucât procesul anterior a privit o altă prevedere normativă (din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991) decât cea atacată în prezenta cauză (din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001), asupra aspectelor deja tranșate în lumina actului normativ analizat instanța de fond nu  putea statua diferit.

Prin urmare, instanța de fond, într-o interpretare greșită a Legii nr. 184/2001 a  apreciat că norma juridică ar impune în sarcina arhitectului obligații suplimentare, și anume, de a face dovada dreptului de semnătură.

În mod greșit a interpretat instanța de fond normele materiale și în ceea ce privește nerespectarea principiului ierarhiei actelor juridice și depășirea limitelor impuse de Legea nr. 184/2001, vizând exercitarea dreptului de semnătură de către arhitecți.

Astfel, actul administrativ contestat nu contrazice legea, ci reprezintă o punere în aplicare concretă a art. 25 din Legea nr. 184/2001, care nu contravine în niciun fel prevederilor Legii nr. 24/2000 referitoare la ierarhia actelor normative.

De asemenea, prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 932/2010 sunt coroborate cu prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale Normelor de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009.

Chiar dacă Legea nr. 184/2001 și Legea nr. 50/1991 nu impun în mod expres luarea în evidență a proiectului de arhitectură de către O.A.R. și eliberarea dovezii în acest sens, art. 25 din Legea nr. 184/2001 impune O.A.R. să urmărească exercitarea competentă și calificată a profesiei, să controleze dreptul de semnătură și să vegheze asupra calității produsului de arhitectură și urbanism.

Or, principiul ierarhiei actelor normative nu se opune ca organismele abilitate să opteze pentru o procedură administrativă de realizare a obiectivelor stabilite de lege, prin acte normative terțiare pe care sunt delegate de legiuitor să le emită.

Normele metodologice sunt acte administrative care au rolul de a prevedea măsuri de aplicare și punere în executare în concret a dispozițiilor actelor normative pentru care au fost emise și nu pot adăuga la lege, respectiv nu pot contrazice legea.

Respectând ierarhia actelor normative prevăzută de Constituția României, republicată, și de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), normele metodologice nu pot adăuga, restrânge sau modifica dispoziția legală pe care o explicitează și a cărei executare o asigură. În acest sens, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede:

„(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

”

Cu respectarea acestor dispoziții, obligația prevăzută la art. 6 alin. (2) din Normele metodologice, respectiv, verificarea de către autoritățile administrației publice centrale și locale, în vederea emiterii autorizațiilor de construire/desființare, în condițiile legii, a luării în evidență a proiectului de arhitectură aferent documentației tehnice pentru autorizarea executării lucrărilor de construire, documentației tehnice pentru autorizarea lucrărilor de demolare, documentației tehnice pentru autorizarea lucrărilor aferente organizării executării lucrărilor, după caz, a fost instituită în sensul confirmării dreptului de semnătură și nu al impunerii unor obligații suplimentare pentru arhitecți, cu atât mai puțin al controlului sau verificării cu privire la proiectele de arhitectură.

Prin prevederile art. 6 alin. (2) din Normele metodologice nu sunt depășite competențele instituite de actele normative de nivel superior, având în vedere că art. 11 din Legea nr. 184/2001, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că proiectele de arhitectură pentru materializarea cărora legea impune obținerea autorizației de construire vor fi elaborate de un arhitect cu drept de semnătură sau de un conductor arhitect cu drept de semnătură, iar Legea nr. 50/1991, cu modificările și completările ulterioare, precizează că proiectele trebuie întocmite de specialiști în domeniul arhitecturii, ingineriei structurale și ingineriei instalațiilor, fiecare pe domeniul de competență, și încadrează ca infracțiune întocmirea ori semnarea documentațiilor tehnice -D.T. necesare pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții, precum și a proiectelor tehnice și a documentațiilor de execuție, pentru alte specialități decât cele certificate prin diplomă universitară.

Se impune a concluziona că H.G. nr. 932/2010 reprezintă un act administrativ normativ edictat „în vederea organizării executării legii”, ce nu vine în conflict nici cu Legea nr. 50/1991 și nici cu Legea nr. 184/2001, ci dimpotrivă, cuprinde doar o metodologie, adică un sistem de reguli procedurale de punere în practică efectivă a dispozițiilor legii.

În concluzie, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, prima instanță interpretând greșit prevederile art. 9, 10 și 25 din Legea nr. 184/2001 și ale art. 10 din Legea nr. 50/1991 și aplicând greșit art. 3 și 4 din Legea nr. 24/2000 și stabilind în mod nelegal că prevederea din norma metodologică atacată ar impune obligații suplimentare față de lege, ceea ce ar atrage consecința anulării.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,  reținându-se că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, Înalta Curte a admis recursurile, a casat sentința atacată și, în rejudecare, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În rejudecare, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 67 C. proc. civ. și ținându-se seama de respingerea cererii de chemare în judecată, se va dispune și admiterea cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtului formulată de Ordinul Arhitecților din România.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Înalta Curte reține că, față de admiterea recursurilor și respingerea cererii de chemare în judecată, cu consecința admiterii cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtului formulată de Ordinul Arhitecților din România, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intervenientul accesoriu în interesul pârâtului Ordinul Arhitecților din România este întemeiată.

Cu toate acestea, ținând seama de poziția părții care solicită cheltuielile, de intervenient accesoriu, precum și de natura și complexitatea cauzei (în recurs a fost soluționată la primul termen, iar ciclul procesual anterior a vizat doar soluția de respingere a cererii de intervenție, cauza fiind trimisă spre rejudecare) și munca depusă de avocat în raport de acestea, instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora

„instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.”

Reține Înalta Curte că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că pot fi rambursate doar cheltuielile în privința cărora s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare și rezonabile. (cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin și alții c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006).

Astfel, cheltuielile dovedite, în cuantum de 34.301, 61 lei cheltuieli dovedite în dosarul de fond, inclusiv în ciclul procesual anterior, reprezentând onorariu de avocat recurs împotriva soluției de respingere a cererii de intervenție (14.614, 99 lei), taxa timbru fond și recurs în sumă de 100 de lei și onorariu de avocat rejudecare fond (19.632, 62 lei)  [filele (...) dosar fond] și, respectiv onorariu de avocat în prezentul recurs [10.976, 32 lei, filele (...) dosar recurs] au fost reduse și a fost obligat reclamantul la plata sumei de 25.000 de lei reprezentând cheltuieli de judecată la fond și în recurs în favoarea recurentului intervenient Ordinul Arhitecților din România, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.