ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2945/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2945/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față:

Din actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Dâmbovița sub nr. 1989, din data de 28 martie 2011, reclamanta G.(M.) A.I., a

solicitat ca, în contradictoriu cu Ministerul Educației Cercetării, Tineretului

și Sportului și U.S.H. – Facultatea de Drept și Administrație Publică București

– Specializarea – Drept, să se dispună obligarea acestora la eliberarea

diplomei de licență, precum și la plata de daune morale în cuantum de 5000 lei.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în anul 2005, s-a înscris la U.S.H. - Facultatea de

Drept și Administrație Publică București – Specializarea – Drept, forma de

învățământ la distanță, iar în luna iulie 2009 a susținut și promovat examenul

de licența. După promovarea acestui examen, i-a fost eliberata o adeverința cu

valabilitate de 1 an, până la eliberarea diplomei de licența, termen care a

expirat și deși a depus mai multe cereri pentru a-i fi eliberată diploma,

instituția de învățământ nu i-a emis actul solicitat.

A mai susținut, în continuare

reclamanta că potrivit art. 60, alin. (1) din Legea învățământului,

universitatea era abilitată să organizeze activitatea didactica în formele de

zi, seral, cu frecvență redusa și la distanță.

Obținând acreditarea

prevăzuta de lege pentru forma de zi, instituția de învățământ avea dreptul să

organizeze și celelalte forme de învățământ, motiv pentru care prezența sa la activitate

didactică, susținerea și promovarea examenului de licență, îi conferea și

dreptul de a primi diploma de licență.

Reclamanta a susținut

că solicitarea de daune morale este motivată de faptul că prin neeliberarea

diplomei de licența nu a putut promova în clasă, cât și pentru faptul că i s-a

creat o imagine falsa, dată de absolvirea unei forme de învățământ superior

neacreditată legal.

Pârâtul Ministerul

Educației Cercetării, Tineretului și Sportului a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive iar pârâta U.S.H., București, a invocat excepția

necompetentei funcționale a Tribunalului Dâmbovița. Prin aceiași întimpinare,

pârâta U.S.H., București, a solicitat chemarea in garanție a Ministerului

Educației Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru a fi obligat să aprobe

tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență, în termen de 30

de zile de la pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea plății de daune interese de

50 lei/ zi întârziere.

Prin sentința nr. 2009

pronunțată la data de 08 septembrie 2011, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Dâmbovița invocată de către pârâta U.S.H.

și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel

Ploiești.

Acțiunea a fost

înaintată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 831/42 din 29

septembrie 2011.

Hotărârea instanței

de fond.

Prin sentința nr. 349

din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive invocate de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului și a acțiunea față de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată a respins

acțiunea formulată de către reclamanta G.(M.) I., în contradictoriu cu pârâta U.S.H.

– Facultatea de Drept și Administrație Publică București – specializarea Drept,

ca neîntemeiată.

A respins cererea de

chemare în garanție.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual pasive invocată de Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, instanța a apreciat-o ca fiind

întemeiată, având în vedere că această autoritate, în calitate de organ de specialitate

al administrației publice centrale, are atribuții stabilite prin lege, așa cum

rezultă din prevederile H.G. nr. 81/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului

și din art. 216 și următoarele din Legea Educației Naționale nr. 1/2011, cu

modificările și completările ulterioare, ori, printre atribuțiile și

competențele sale în ceea ce privește domeniul educației și în speță, al

învățământului superior, nu se regăsește cea solicitată în cauză, respectiv aceea

de a elibera și recunoaște o diplomă eliberată de o instituție de învățământ

superior care face parte din sistemul național de învățământ.

Pe fondul cauzei

instanța a reținut că reclamanta a absolvit în luna iulie 2009 studii

universitare de drept, în cadrul U.S.H., Facultatea de Drept și administrație

publică, a susținut și promovat examenul de licență în sesiunea iulie 2009 și a

obținut titlul de licențiat în drept, conform adeverinței nr. 8789 din 09 iulie

2009.

Ulterior eliberării

acestei adeverințe, reclamanta s-a adresat U.S.H. pentru eliberarea diplomei de

licență, însă pârâta U.S.H. nu și-a îndeplinit obligația legală de a elibera

adeverință de studiu pentru reclamantă și a făcut demersurile legale către

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului București, în

vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu

destinate absolvenților pentru anul 2009, spre a putea comanda la SC R. SA

aceste formulare în scopul livrării lor.

Instanța de fond nu a

reținut apărările pârâtei U.S.H. potrivit cărăra s-a aflat în imposibilitate de

a elibera actele de studii solicitate de către toți absolvenții, din vina copârâtului

M.E.C.T.S.

Curtea a reținut că,

în raport cu dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, art. 29

alin. (1) din O.G. nr. 75/2005 și pct. 4.2(3g) din H.G. nr. 1418 /2006, actele

de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat

examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată

sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la

momentul înscrierii în anul I de facultate și că aceste acreditări/autorizări provizorii

sunt aprobate prin hotărâri de guvern care se actualizează anual.

În același sens,

Curtea a mai reținut și prevederile art. 3 din Legea nr. 443/2002 privind

înființarea U.S.H., potrivit cărora după intrarea în vigoare a acestei legi în

structura U.S.H. din București vor intra și facultățile, colegiile și

specializările, altele decât cele menționate la art. 2, care vor fi acreditate sau

autorizate provizoriu prin hotărâre a Guvernului.

Or, a apreciat

Curtea, pentru forma de învățământ pe care a urmat-o reclamanta nu s-a făcut dovada

că ar fi fost acreditată sau autorizată printr-o hotărâre de Guvern, astfel că

s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 88/1993 și O.U.G. nr. 75/2005, respectiv cele

privitoare la faptul că formele de învățământ cu frecvență redusă și la

distanță trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 60 din Legea nr. 85/1995, potrivit cărora aceste forme de

învățământ se pot organiza doar de către acele facultăți care au prevăzută și o

formă de învățământ la zi, instanța le-a interpretat în sensul că este vorba de

vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de

învățământ la distanță (ID) în specializările autorizate sau acreditate cu

dreptul de a organiza școlarizarea la forma de învățământ ID, dar dreptul de a

putea organiza școlarizarea incumbă obligația parcurgerii procedurii de

organizare/acreditare pentru aceste programe.

Astfel, aceste

prevederi legale nu exonerează instituția de învățământ superior de obligația

de a se supune, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 75/2005 și H.G. nr. 1418/2006

procedurii de evaluare în vederea organizării/acreditării acestor forme de

învățământ. Ulterior procedurii descrise mai sus specializările care sunt autorizate/acreditate

se supun aprobării prin hotărâre de guvern.

Ca o consecință a

respingerii primului capăt de cerere instanța a respins și cererea privind

acordarea daunelor morale, în cauză nefiind îndeplinite condițiile privind

angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Referitor la cererea

de chemare în garanție a Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, formulată de către U.S.H., instanța a considerat-o neîntemeiată, pe

motiv că nu poate fi reținută o culpă a Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului pentru faptul că nu aprobă tipărirea formularelor de

diplomă de licență pentru absolvenții promoției 2009 de la forme de învățământ organizate

de către U.S.H. în afara cadrului legal și nici nu poate fi obligat să le aprobe,

deoarece cadrul legislativ trebuie respectat de toate instituțiile de educație tocmai

pentru a asigura un fundament echitabil aplicabil tuturor.

Recursul declarat în

cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta G.(M.) I., criticând-o penntru

nelegalitate și netemeinicie.

Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul de

judecată din data de 7 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a rămas în pronunțare pe motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., referitor la necompetența

primei instanțe în soluționarea cauzei.

În legătură cu

această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă

relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 1591

alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul

încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 1591 alin.

(4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din

oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă

general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul

încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența

instanței sesizate.

Înalta Curte constată

că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către

judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, investită

cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență

dispozițiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă

este competentă material să judece pricina.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin.

(3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe acest aspect,

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care

nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte,

prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Pentru că nu a fost

stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea

prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate

invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În privința acestui

motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu

încălcarea normelor de competență, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel.

În cauza de față

partea reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere

având ca finalitate obligarea U.S.H. la emiterea diplomei de licență și a

suplimentului la diplomă și obligarea Ministerului Educației, Cercetării,

Tineretului si Sportului prin Ministru să aprobe tipizarea formularelor de

diplomă de licență.

Pârâta U.S.H. poate

fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit.

b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată U.S.H. din București, ca instituție

de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie

universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în

vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu

le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, U.S.H.

nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele

administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, U.S.H.

din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere

teritorial.

În alți termeni, U.S.H.

nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu

conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că împrejurarea chemării în judecată și a Ministerului

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu atrage competența acestei

instanțe, cât timp pretențiile formulate în contradictoriu cu această pârâtă

vizează obligarea acestei autorități la îndeplinirea operațiunilor

administrative necesare emiterii actului de studii, aspect ce califică

solicitarea formulată în contradictoriu cu Ministerul ca fiind accesorie pretenției

deduse judecății în contradictoriu cu Universitatea.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Dâmbovița, secția de

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de G. (M.) I. împotriva sentinței nr. 349 din 13 decembrie 2011 a Curții

de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Dâmbovița

Secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 martie 2013.