ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2945/2013

Asupra recursului de față: Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. 1989, din data de 28 martie 2011, reclamanta G.(M.) A.I., a solicitat ca, în contradictoriu cu Ministerul Educației Cercetării, Tineretului și Sportului și U.S.H. – Facultatea de Drept și Administrație Publică București – Specializarea – Drept, să se dispună obligarea acestora la eliberarea diplomei de licență, precum și la plata de daune morale în cuantum de 5000 lei. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 2005, s-a înscris la U.S.H. - Facultatea de Drept și Administrație Publică București – Specializarea – Drept, forma de învățământ la distanță, iar în luna iulie 2009 a susținut și promovat examenul de licența.

După promovarea acestui examen, i-a fost eliberata o adeverința cu valabilitate de 1 an, până la eliberarea diplomei de licența, termen care a expirat și deși a depus mai multe cereri pentru a-i fi eliberată diploma, instituția de învățământ nu i-a emis actul solicitat. A mai susținut, în continuare reclamanta că potrivit art. 60, alin. (1) din Legea învățământului, universitatea era abilitată să organizeze activitatea didactica în formele de zi, seral, cu frecvență redusa și la distanță. Obținând acreditarea prevăzuta de lege pentru forma de zi, instituția de învățământ avea dreptul să organizeze și celelalte forme de învățământ, motiv pentru care prezența sa la activitate didactică, susținerea și promovarea examenului de licență, îi conferea și dreptul de a primi diploma de licență.

Reclamanta a susținut că solicitarea de daune morale este motivată de faptul că prin neeliberarea diplomei de licența nu a putut promova în clasă, cât și pentru faptul că i s-a creat o imagine falsa, dată de absolvirea unei forme de învățământ superior neacreditată legal. Pârâtul Ministerul Educației Cercetării, Tineretului și Sportului a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive iar pârâta U.S.H., București, a invocat excepția necompetentei funcționale a Tribunalului Dâmbovița. Prin aceiași întimpinare, pârâta U.S.H., București, a solicitat chemarea in garanție a Ministerului Educației Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru a fi obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea plății de daune interese de 50 lei/ zi întârziere.

Prin sentința nr. 2009 pronunțată la data de 08 septembrie 2011, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dâmbovița invocată de către pârâta U.S.H. și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Ploiești. Acțiunea a fost înaintată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 831/42 din 29 septembrie 2011. Hotărârea instanței de fond. Prin sentința nr. 349 din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a acțiunea față de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată a respins acțiunea formulată de către reclamanta G.(M.) I., în contradictoriu cu pârâta U.S.H. – Facultatea de Drept și Administrație Publică București – specializarea Drept, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în garanție. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive invocată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, instanța a apreciat-o ca fiind întemeiată, având în vedere că această autoritate, în calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, are atribuții stabilite prin lege, așa cum rezultă din prevederile H.G.

nr. 81/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului și din art. 216 și următoarele din Legea Educației Naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, ori, printre atribuțiile și competențele sale în ceea ce privește domeniul educației și în speță, al învățământului superior, nu se regăsește cea solicitată în cauză, respectiv aceea de a elibera și recunoaște o diplomă eliberată de o instituție de învățământ superior care face parte din sistemul național de învățământ. Pe fondul cauzei instanța a reținut că reclamanta a absolvit în luna iulie 2009 studii universitare de drept, în cadrul U.S.H., Facultatea de Drept și administrație publică, a susținut și promovat examenul de licență în sesiunea iulie 2009 și a obținut titlul de licențiat în drept, conform adeverinței nr. 8789 din 09 iulie 2009. Ulterior eliberării acestei adeverințe, reclamanta s-a adresat U.S.H.

pentru eliberarea diplomei de licență, însă pârâta U.S.H. nu și-a îndeplinit obligația legală de a elibera adeverință de studiu pentru reclamantă și a făcut demersurile legale către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului București, în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților pentru anul 2009, spre a putea comanda la SC R. SA aceste formulare în scopul livrării lor. Instanța de fond nu a reținut apărările pârâtei U.S.H. potrivit cărăra s-a aflat în imposibilitate de a elibera actele de studii solicitate de către toți absolvenții, din vina copârâtului M.E.C.T.S. Curtea a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, art. 29 alin. (1) din O.G.

nr. 75/2005 și pct. 4.2(3g) din H.G. nr. 1418 /2006, actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate și că aceste acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâri de guvern care se actualizează anual. În același sens, Curtea a mai reținut și prevederile art. 3 din Legea nr. 443/2002 privind înființarea U.S.H., potrivit cărora după intrarea în vigoare a acestei legi în structura U.S.H. din București vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate la art. 2, care vor fi acreditate sau autorizate provizoriu prin hotărâre a Guvernului.

Or, a apreciat Curtea, pentru forma de învățământ pe care a urmat-o reclamanta nu s-a făcut dovada că ar fi fost acreditată sau autorizată printr-o hotărâre de Guvern, astfel că s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 88/1993 și O.U.G. nr. 75/2005, respectiv cele privitoare la faptul că formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică.

În ceea ce privește dispozițiile art. 60 din Legea nr. 85/1995, potrivit cărora aceste forme de învățământ se pot organiza doar de către acele facultăți care au prevăzută și o formă de învățământ la zi, instanța le-a interpretat în sensul că este vorba de vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță (ID) în specializările autorizate sau acreditate cu dreptul de a organiza școlarizarea la forma de învățământ ID, dar dreptul de a putea organiza școlarizarea incumbă obligația parcurgerii procedurii de organizare/acreditare pentru aceste programe. Astfel, aceste prevederi legale nu exonerează instituția de învățământ superior de obligația de a se supune, în conformitate cu prevederile O.U.G.

nr. 75/2005 și H.G. nr. 1418/2006 procedurii de evaluare în vederea organizării/acreditării acestor forme de învățământ. Ulterior procedurii descrise mai sus specializările care sunt autorizate/acreditate se supun aprobării prin hotărâre de guvern. Ca o consecință a respingerii primului capăt de cerere instanța a respins și cererea privind acordarea daunelor morale, în cauză nefiind îndeplinite condițiile privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei. Referitor la cererea de chemare în garanție a Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, formulată de către U.S.H., instanța a considerat-o neîntemeiată, pe motiv că nu poate fi reținută o culpă a Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului pentru faptul că nu aprobă tipărirea formularelor de diplomă de licență pentru absolvenții promoției 2009 de la forme de învățământ organizate de către U.S.H.

în afara cadrului legal și nici nu poate fi obligat să le aprobe, deoarece cadrul legislativ trebuie respectat de toate instituțiile de educație tocmai pentru a asigura un fundament echitabil aplicabil tuturor. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta G.(M.) I., criticând-o penntru nelegalitate și netemeinicie. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. La termenul de judecată din data de 7 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a rămas în pronunțare pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., referitor la necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei. În legătură cu această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc.

civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc.

civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

În cauza de față partea reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere având ca finalitate obligarea U.S.H. la emiterea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă și obligarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului si Sportului prin Ministru să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență. Pârâta U.S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată U.S.H.

din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, U.S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, U.S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, U.S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

Totodată, Înalta Curte apreciază că împrejurarea chemării în judecată și a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu atrage competența acestei instanțe, cât timp pretențiile formulate în contradictoriu cu această pârâtă vizează obligarea acestei autorități la îndeplinirea operațiunilor administrative necesare emiterii actului de studii, aspect ce califică solicitarea formulată în contradictoriu cu Ministerul ca fiind accesorie pretenției deduse judecății în contradictoriu cu Universitatea. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Dâmbovița, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de G. (M.) I. împotriva sentinței nr. 349 din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Dâmbovița Secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 martie 2013.