ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 570/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra contestației în anulare de

față;

Prin decizia nr. 762 din 08 februarie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost

admis recursul declarat de recurentul pârât Statul Roman reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice -

Vrancea, împotriva Deciziei civile nr. 134/ A din 08 iunie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel Galați, secția civilă. A fost casată decizia atacată și s-a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru a se pronunța

pe fond.

Împotriva acestei

decizii, intimatul-reclamant D.T. a formulat contestație în anulare,

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la

data de 23 aprilie 2012, sub nr. 3003/1/2012.

În motivarea

contestației se susține că hotărârea pronunțată în recurs este rezultatul unei

evidente erori materiale în sensul dispozițiilor art. 318 teza I-a C. proc.

civ., din următoarele motive:

- Faptul alegerii

domiciliului nu instituie pentru instanța de judecată obligația comunicării

actelor de procedură la domiciliul ales, decât în măsura în care odată cu

alegerea domiciliului s-a indicat și numele persoanei la care se va face

comunicarea. Textul art. 93 C. proc. civ. este clar în acest sens, stipulând că

în lipsa indicării persoanei căreia i se vor comunica actele de procedură

comunicarea se va face întotdeauna la domiciliul părții.

- Pârâtul Statul

Roman reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin cererea de recurs

formulată prin D.G.F.P. - Vrancea a susținut că a primit decizia civilă nr. 505

din 29 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea la data de 30 iulie 2010, de la Ministerul Finanțelor Publice București, căruia i-a fost comunicată la data de 26 iulie 2010

de către de instanța de fond, considerând că termenul de apel a început la 30

iulie 2010.

- Termenul pentru

declararea apelului a început să curgă începând cu 26 iulie 2010, când

hotărârea apelată a fost primită de Ministerul Finanțelor Publice, care a și

semnat de primire, instanța de fond în mod corect comunicând hotărârea la

sediul principal, față de nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 93 C.

proc. civ.

- Instanța de apel,

Curtea de Apel Galați, în mod legal, a constatat că apelul declarat de pârâtul

Statul Român nu a fost exercitat în termenul prevăzut de art. 284 C. proc.

civ., fiind respins ca tardiv formulat, apreciind corect, deci, că hotărârea

instanței de fond a fost comunicată la 26 iulie 2010.

- Pârâtul Statul Român,

avea obligația, conform art. 103 alin. (1) teza II C. proc. civ, să solicite

instanței de recurs repunerea în termenul legal de apel și să facă dovada că a fost

împiedicat să declare apelul în termen de o împrejurare mai presus de voința

sa, neconformându-se în acest sens, aspect nesesizat de instanța de recurs.

- Împrejurarea

invocată de recurentul Statul Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Vrancea, că nu a putut declara apel în termenul legal întrucât hotărârea

instanței de fond a fost comunicată la sediul Ministerului Finanțelor Publice

București, nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 103 alin. (1) teza II C.

proc. civ., care reglementează procedura repunerii în termen, nu constituie

împrejurări mai presus de voința sa, care să-l fi pus în imposibilitatea

obiectivă de a declara calea de atac a apelului.

- În sensul art. 103 alin.

(1) C. proc. civ., împrejurarea mai presus de voința părții, trebuie să fie una

obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici

depășită de către apelant; neglijența manifestată de reprezentatul apelantului,

prin nedepunerea în termen a cererii de apel la instanța competentă nu

constituie o împrejurare de împiedicare a introducerii în termen a apelului,

mai presus de voința părții.

- Repunerea în termen

nu se poate dispune decât pentru motive temeinice de fapt; apelantul-recurent

nu a invocat că nu a avut cunoștință de hotărârea instanței de fond, ci a susținut

că hotărârea apelată a fost primită după 3 zile de la Ministerul Finanțelor.

Admiterea recursului

declarat de Statul Român, cu motivarea că actul de procedură al comunicării

hotărârii instanței de fond la o altă adresă poștală, decât cea a domiciliului

ales de pârât, echivalează cu necomunicarea sa, constituie o evidentă eroare

materială, întrucât eroarea este esențială si a determinat chiar soluția

pronunțată în recurs.

În drept, se invocă art.

318 teza a I-a C. proc. civ.

Contestația în

anulare astfel formulată, urmează a fi respinsă pentru următoarele

considerente:

Structurând motivele

contestației în anulare la temeiul de drept indicat, Înalta Curte constată că

se solicită, în esență, să se admită contestația și să se dispună rejudecarea

recursului în scopul aplicării corecte a legii.

În speță,

contestatorul D.T., decedat pe parcursul procesului, prin moștenitorii D.G., D.I.,

D.N., D.T., D.M., M.D., N. (fostă D.) L. și D.S., a invocat primul motiv al

contestației în anulare specială, astfel cum este aceasta reglementată de

dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și anume, exercitarea contestației în

anulare împotriva hotărârilor instanțelor de recurs, când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale.

Potrivit acestui text

de lege, „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Prin Decizia nr. 762

din 08 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, a fost admis recursul declarat de recurentul pârât Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice - Vrancea, împotriva deciziei civile nr. 134/ A din 08 iunie

2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă. A fost casată decizia

atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță de apel, pentru

a se pronunța pe fond.

S-a reținut că

recursul este fondat, cu motivarea că sentința civilă nr. 505/2010 pronunțată

de instanța de fond (Tribunalul Vrancea) a fost comunicată exclusiv la sediul

Ministerului Finanțelor Publice din București, str. Apolodor, în condițiile în

care pârâtul a precizat că are domiciliul procesual ales la sediul Direcției

Generale a Finanțelor Publice Vrancea în Focșani, B-dul Independentei.

În aceste condiții,

actul de procedură al comunicării sentinței, efectuat la o altă adresă poștală

decât cea a domiciliului ales al pârâtului echivalează cu necomunicarea sa,

fiind incidente dispozițiile art. 93 și art. 98 C. proc. civ.

În sensul textului art.

318 C. proc. civ., „greșeală materială” înseamnă greșeală de ordin procedural,

de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții

greșite. În această categorie intră greșeli comise prin confundarea unor date

esențiale ale dosarului cauzei, greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de

apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Prin urmare, textul

legal, procedural se referă la greșeli materiale evidente în legătură cu

aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca

tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără

calitate și alte situații asemănătoare, deși la dosar se găsesc dovezi din care

rezultă că a fost depus în termen, sau că a fost legal timbrat ori a fost

formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, pentru verificarea acestor

situații nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.

Contestatorul

susține, în esență, că admiterea recursului declarat de Statul Român, cu

motivarea că actul de procedură al comunicării hotărârii instanței de fond la o

altă adresă poștală decât cea a domiciliului ales de pârât, echivalează cu

necomunicarea sa, constituie o evidentă eroare materială, întrucât eroarea este

esențială si a determinat chiar soluția de admitere a recursului.

Înalta Curte constată

că prin motivele contestației, așa cum a fost formulată, se urmărește o

rejudecare a cauzei din perspectiva reaprecierii actelor dosarului în scopul

aplicării corecte a dispozițiilor art. 93 C. proc. civ., și nu o îndreptare a

unei erori sau a unei omisiuni, în sensul de greșeală materială, formală.

Susținerile

contestatorului în sensul unei evidente erori materiale, a considerentelor prin

care s-a reținut că actul de procedură al comunicării sentinței, efectuat la o

altă adresă poștală decât cea a domiciliului ales al pârâtului echivalează cu

necomunicarea sa, vizează de fapt nelegalitatea deciziei pronunțate în recurs, aspect

care nu poate face obiectul analizei de față, contestația în anulare fiind o

cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă și care, poate fi

exercitată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

Considerentele

pentru care instanța de recurs s-a pronunțat într-un anumit mod nu pot fi

cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu

poate fi utilizată ca un recurs la recurs.

Drept consecință, condițiile

art. 318 teza a I-a C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în speță, motiv pentru

care, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare astfel

formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorul D.T. (decedat) și continuată de

moștenitorii D.G., D.I., D.N., D.T., D.M., M.D., N. (fostă D.) L. și D.S.

împotriva deciziei civile nr. 762 din 08 februarie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 07 februarie 2013.