ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3130/2011

Asupra cauzei de față

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1903 din 19 decembrie

2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în urma declinării

competenței judecării cauzei prin sentința civilă nr. 2730 din 28 februarie 2008

a Judecătoriei sectorului 1 București, a fost respins ca lipsită de interes cererea

reclamantei M.I.C.C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor și Municipiul București, prin Primarul General, având ca

obiect constatarea nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului

din București, strada A., respingându-se, în prealabil, excepția lipsei calității

procesuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Totodată, a fost respinsă

cererea aceleiași reclamante ca nefondată, în contradictoriu cu pârâții G.M.A.L.

și S.N. și ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă, împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

cerere având ca obiect revendicarea imobilului din București, strada A., respingându-se,

în prealabil, excepția inadmisibilității cererii.

Prin aceeași sentință,

au fost respinse cererile de chemare în garanție formulate de pârâții G. și S. împotriva

pârâților Municipiul București și Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor

împotriva pârâtei SC H.N. SA.

În motivarea sentinței,

s-a reținut, în esență, că cererea în constatarea nevalabilității titlului statului

constituit asupra imobilului proprietatea reclamantei, deși se soluționează în contradictoriu

cu persoana juridică ce a dobândit bunul revendicat de reclamantă, este lipsită

de interes, față de împrejurarea că Legea nr. 10/2001, indicată drept temei juridic

al cererii de chemare în judecată, a statuat cu valoare de principiu că modalitatea

de preluare, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilelor ce urmează regimul său

juridic, este una abuzivă.

În ceea ce privește cererea

în revendicare, aceasta se soluționează numai în contradictoriu cu persoana deținătoare

a imobilului și este admisibilă, în raport de decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul

legii. În raport de criteriile stabilite în aceeași decizie și avându-se în vedere

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cererea în revendicare formulată

împotriva chiriașului-cumpărător este neîntemeiată, deoarece acesta este îndreptățit

a invoca o speranță legitimă în ce privește păstrarea bunului în litigiu, întrucât

titlul său nu a fost contestat în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001,

dreptul de proprietate dobândit fiind, astfel, consolidat.

Apelul declarat de către

reclamantă împotriva sentinței menționate a fost respins ca tardiv prin decizia

nr. 207 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat că sentința a fost comunicată reclamantei la data de

16 martie 2009, iar din dovada de comunicare rezultă că actul de procedură s-a realizat

prin afișare la domiciliul indicat și ales de către reclamantă în acțiunea introductivă,

respectiv în București, strada L.C.

Întrucât apelanta nu a

indicat pe parcursul procesului un alt domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură,

termenul legal de declarare a apelului, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., s-a împlinit la sfârșitul zilei de 2 martie 2009; or, apelul a fost depus

la oficiul poștal la data de 28 octombrie 2009.

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că este greșită aprecierea instanței

de apel în sensul că termenul pentru declararea căii de atac a început să curgă

la data de 16 martie 2009, în fapt, termenul de apel nu a curs, deoarece procedura

de comunicare a hotărârii primei instanțe a fost viciată.

Astfel, pe dovada de comunicare

a sentinței se menționează că actul de procedură s-a îndeplinit prin afișare pe

ușa principală a clădirii și nu a apartamentului, nefiind respectate dispozițiile

art. 92 alin. (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, nu au

fost respectate nici dispozițiile art. 93 C. proc. civ., în condițiile în care nu

s-a menționat în procesul-verbal de comunicare că la adresa poștală respectivă se

află sediul societății de avocatură SCA O., C. și A., la care reclamanta și-a ales

domiciliul prin însăși cererea de chemare în judecată, conform normei arătate.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul este fondat.

Ambele motive de încălcare

a prevederilor legale în materia comunicării actelor de procedură, invocate de recurentă,

sunt viabile și conduc la nulitatea actului comunicării către reclamantă sentinței

nr. 1903 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului București.

Instanța de apel a reținut

că actul de procedură s-a realizat prin afișare la domiciliul ales de către reclamantă,

indicat în acțiunea introductivă, respectiv în București, strada L.C.

În conformitate cu dispozițiile

art. 93 C. proc. civ., odată cu alegerea de domiciliu, partea are obligația indicării

persoanei primitorului actului de procedură, sub sancțiunea citării/comunicării

actelor de procedură la domiciliul părții.

Or, reclamanta și-a îndeplinit

această obligație, indicând societatea de avocatură SCA O., C. și A., prin reprezentanții

săi, ca primitor al actelor de procedură, la sediul căruia a operat alegerea de

domiciliu.

În aceste condiții, chiar

dacă sentința a fost comunicată la domiciliul ales de reclamantă, împrejurarea că

procesul-verbal întocmit de agentul constatator nu menționează persoana primitorului

actului indicat explicit de parte conduce la nulitatea actului de procedură al comunicării,

în aplicarea art. 100 alin. (3) cu referire la art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ.

Fiind vorba despre o nulitate

expresă, vătămarea produsă prin neregularitatea arătată se prezumă, în temeiul

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Cu toate că cele expuse

sunt suficiente pentru conturarea soluției de admitere a recursului, pentru a răspunde

tuturor criticilor formulate, urmează a se analiza și cel de-al doilea motiv de

nulitate a actului comunicării sentinței nr. 1903 din 19 decembrie 2008, în raport

de cele susținute în motivarea căii de atac a recursului.

Modalitatea de afișare

„pe ușa principală a clădirii” este prevăzută doar în art. 92 alin. (4) teza ultimă

C. proc. civ. și presupune, din coroborarea art. 92 alin. (3) și (4), întrunirea

cumulativă a mai multor condiții: destinatarul actului ce trebuie comunicat locuiește/are

sediul într-un imobil cu mai multe camere sau apartamente; destinatarul nu a indicat

camera sau apartamentul în care locuiește și sunt lipsă toate persoanele cărora

li s-ar fi putut înmâna actul, respectiv cele menționate în alin. (3).

În speță, imobilul în

care s-a realizat comunicarea sentinței este compus din mai multe apartamente, iar

reclamanta a indicat numărul apartamentului la care se află sediul societății de

avocatură, respectiv apartamentul nr. a, menționat chiar în cuprinsul procesului-verbal

de comunicare.

În această situație, agentul

constatator ar fi trebuit să procedeze la afișarea „pe ușa locuinței”, conform prevederii

exprese din art. 92 alin. (4) pentru cazul în care se cunoaște apartamentul în care

locuiește destinatarul actului comunicat și nu „pe ușa principală a clădirii”, astfel

cum s-a procedat în fapt.

Procesul-verbal de comunicare

astfel întocmit este lovit de nulitate absolută, în baza art. 100 alin. (3) cu referire

la art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În aceste condiții, termenul

de declarare a apelului prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. nu a curs,

astfel încât instanța de apel trebuia să constate că cererea de apel a fost depusă

în termenul legal.

Admițând în mod greșit

excepția tardivității apelului, instanța de apel nu a intrat, astfel, în cercetarea

fondului cauzei, motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei

și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în aplicarea art. 312

alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta M.I.C.C. împotriva deciziei nr. 207 A din 18 martie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2011.