ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3130/2011

Asupra cauzei de față de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1903 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în urma declinării competenței judecării cauzei prin sentința civilă nr. 2730 din 28 februarie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București, a fost respins ca lipsită de interes cererea reclamantei M.I.C.C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București, prin Primarul General, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului din București, strada A., respingându-se, în prealabil, excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Totodată, a fost respinsă cererea aceleiași reclamante ca nefondată, în contradictoriu cu pârâții G.M.A.L. și S.N. și ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cerere având ca obiect revendicarea imobilului din București, strada A., respingându-se, în prealabil, excepția inadmisibilității cererii. Prin aceeași sentință, au fost respinse cererile de chemare în garanție formulate de pârâții G. și S. împotriva pârâților Municipiul București și Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva pârâtei SC H.N.

SA. În motivarea sentinței, s-a reținut, în esență, că cererea în constatarea nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului proprietatea reclamantei, deși se soluționează în contradictoriu cu persoana juridică ce a dobândit bunul revendicat de reclamantă, este lipsită de interes, față de împrejurarea că Legea nr. 10/2001, indicată drept temei juridic al cererii de chemare în judecată, a statuat cu valoare de principiu că modalitatea de preluare, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilelor ce urmează regimul său juridic, este una abuzivă. În ceea ce privește cererea în revendicare, aceasta se soluționează numai în contradictoriu cu persoana deținătoare a imobilului și este admisibilă, în raport de decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.

În raport de criteriile stabilite în aceeași decizie și avându-se în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cererea în revendicare formulată împotriva chiriașului-cumpărător este neîntemeiată, deoarece acesta este îndreptățit a invoca o speranță legitimă în ce privește păstrarea bunului în litigiu, întrucât titlul său nu a fost contestat în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit fiind, astfel, consolidat. Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate a fost respins ca tardiv prin decizia nr. 207 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că sentința a fost comunicată reclamantei la data de 16 martie 2009, iar din dovada de comunicare rezultă că actul de procedură s-a realizat prin afișare la domiciliul indicat și ales de către reclamantă în acțiunea introductivă, respectiv în București, strada L.C.

Întrucât apelanta nu a indicat pe parcursul procesului un alt domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură, termenul legal de declarare a apelului, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., s-a împlinit la sfârșitul zilei de 2 martie 2009; or, apelul a fost depus la oficiul poștal la data de 28 octombrie 2009. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că este greșită aprecierea instanței de apel în sensul că termenul pentru declararea căii de atac a început să curgă la data de 16 martie 2009, în fapt, termenul de apel nu a curs, deoarece procedura de comunicare a hotărârii primei instanțe a fost viciată.

Astfel, pe dovada de comunicare a sentinței se menționează că actul de procedură s-a îndeplinit prin afișare pe ușa principală a clădirii și nu a apartamentului, nefiind respectate dispozițiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ. Pe de altă parte, nu au fost respectate nici dispozițiile art. 93 C. proc. civ., în condițiile în care nu s-a menționat în procesul-verbal de comunicare că la adresa poștală respectivă se află sediul societății de avocatură SCA O., C. și A., la care reclamanta și-a ales domiciliul prin însăși cererea de chemare în judecată, conform normei arătate. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Ambele motive de încălcare a prevederilor legale în materia comunicării actelor de procedură, invocate de recurentă, sunt viabile și conduc la nulitatea actului comunicării către reclamantă sentinței nr. 1903 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului București. Instanța de apel a reținut că actul de procedură s-a realizat prin afișare la domiciliul ales de către reclamantă, indicat în acțiunea introductivă, respectiv în București, strada L.C. În conformitate cu dispozițiile art. 93 C. proc. civ., odată cu alegerea de domiciliu, partea are obligația indicării persoanei primitorului actului de procedură, sub sancțiunea citării/comunicării actelor de procedură la domiciliul părții. Or, reclamanta și-a îndeplinit această obligație, indicând societatea de avocatură SCA O., C. și A., prin reprezentanții săi, ca primitor al actelor de procedură, la sediul căruia a operat alegerea de domiciliu.

În aceste condiții, chiar dacă sentința a fost comunicată la domiciliul ales de reclamantă, împrejurarea că procesul-verbal întocmit de agentul constatator nu menționează persoana primitorului actului indicat explicit de parte conduce la nulitatea actului de procedură al comunicării, în aplicarea art. 100 alin. (3) cu referire la art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Fiind vorba despre o nulitate expresă, vătămarea produsă prin neregularitatea arătată se prezumă, în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Cu toate că cele expuse sunt suficiente pentru conturarea soluției de admitere a recursului, pentru a răspunde tuturor criticilor formulate, urmează a se analiza și cel de-al doilea motiv de nulitate a actului comunicării sentinței nr. 1903 din 19 decembrie 2008, în raport de cele susținute în motivarea căii de atac a recursului.

Modalitatea de afișare „pe ușa principală a clădirii” este prevăzută doar în art. 92 alin. (4) teza ultimă C. proc. civ. și presupune, din coroborarea art. 92 alin. (3) și (4), întrunirea cumulativă a mai multor condiții: destinatarul actului ce trebuie comunicat locuiește/are sediul într-un imobil cu mai multe camere sau apartamente; destinatarul nu a indicat camera sau apartamentul în care locuiește și sunt lipsă toate persoanele cărora li s-ar fi putut înmâna actul, respectiv cele menționate în alin. (3). În speță, imobilul în care s-a realizat comunicarea sentinței este compus din mai multe apartamente, iar reclamanta a indicat numărul apartamentului la care se află sediul societății de avocatură, respectiv apartamentul nr. a, menționat chiar în cuprinsul procesului-verbal de comunicare.

În această situație, agentul constatator ar fi trebuit să procedeze la afișarea „pe ușa locuinței”, conform prevederii exprese din art. 92 alin. (4) pentru cazul în care se cunoaște apartamentul în care locuiește destinatarul actului comunicat și nu „pe ușa principală a clădirii”, astfel cum s-a procedat în fapt. Procesul-verbal de comunicare astfel întocmit este lovit de nulitate absolută, în baza art. 100 alin. (3) cu referire la art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. În aceste condiții, termenul de declarare a apelului prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. nu a curs, astfel încât instanța de apel trebuia să constate că cererea de apel a fost depusă în termenul legal. Admițând în mod greșit excepția tardivității apelului, instanța de apel nu a intrat, astfel, în cercetarea fondului cauzei, motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta M.I.C.C. împotriva deciziei nr. 207 A din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.