ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3546/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul E.B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, suspendarea Ordinului nr. 994 din 22 iunie 2011 emis de Inspectorul General al Jandarmeriei Române prin care a fost sancționat disciplinar cu „retrogradare în funcție”, până la pronunțarea instanței de fond. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât modalitatea și perioada de timp în care a fost soluționată contestația sa încalcă prevederile legale în materie, iar paguba iminenta este concretizata prin diminuarea certă, considerabila și iminenta a retribuției lunare în cuantum de 25-50%.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul General al Jandarmeriei Române a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, excepția lipsei procedurii prealabile iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de suspendare. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 305 din 18 ianuarie 2012, Curtea de Apel București a respins excepția lipsei procedurii prealabile și a admis excepția rămânerii parțiale fără obiect a cererii de suspendare.

Totodată, Curtea de Apel a admis în parte cererea de suspendare a Ordinului Inspectorului General al Jandarmeriei Române nr. 994 din 22 iunie 2011, în ceea ce privește sancțiunea constând în retrogradarea în funcție a reclamantului E.B., cerere formulată în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Jandarmeriei Române și a dispus suspendarea executării Ordinului Inspectorului General al Jandarmeriei Române nr. 994 din 22 iunie 2011, în ceea ce privește sancțiunea constând în retrogradarea în funcție a reclamantului, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii având ca obiect anularea actului administrative, respingând cererea de suspendare în ceea ce privește măsura punerii la dispoziție a reclamantului pe o perioadă de 3 luni, ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că excepția necompetenței materiale a Curții de Apel a fost respinsă, în cursul dezbaterilor din ședința publică, cu motivarea că potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 550/2004, Inspectoratul General este unitatea centrală a Jandarmeriei Române, cu personalitate juridică și competență teritorială generală. În ceea ce privește excepția lipsei procedurii prealabile, instanța de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamantul a înaintat Ministrului Administrației și Internelor, la data de 27 iunie 2011 raportul prin care a contestat sancțiunea disciplinară aplicată prin Ordinul Inspectorului General al Jandarmeriei Române nr. 994 din 22 iunie 2011, iar prin Ordinul nr. II/3770 din 27 septembrie 2011 emis de Ministrul Administrației și Internelor s-a respins contestația formulată de reclamant.

Referitor la excepția rămânerii parțiale fără obiect a cererii de suspendare, în ceea ce privește măsura punerii la dispoziție a reclamantului, Curtea constată că prin Ordinul nr. 994 din 22 iunie 2011 emis de Inspectorul General al Jandarmeriei Române, Curtea de Apel a constatat că aceasta este fondată, reținând că reclamantului i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară constând în „retrogradarea în funcție”, dispunându-se, concomitent și măsura punerii la dispoziția Unității Speciale X Jandarmi Protecție Instituțională București pentru o perioadă de 3 luni, iar măsura punerii la dispoziție a reclamantului nu mai produce efecte la acest moment, încetând la data de 20 decembrie 2011, odată cu mutarea acestuia la Inspectoratul de Jandarmi Județean Caraș-Severin și cu numirea în funcția de ofițer specialist I. Pe fondul cererii de suspendare, prima instanță a reținut că în cauză este îndeplinită condiția cazului bine justificat, întrucât în aceeași perioadă în care reclamantul era cercetat disciplinar, cu aproximativ o lună înainte de emiterea Ordinului nr. 994 din 22 iunie 2011, la data de 19 mai 2011, Prefectul Județului Ilfov a transmis reclamantului, în calitate de inspector-șef al Inspectoratului de Jandarmi Județean Ilfov, o adresă, în cuprinsul căreia activitatea inspectoratului județean este apreciată ca eficientă,

„îndeplinirea atribuțiilor făcându-se la cel mai înalt nivel”, reținându-se îndeplinirea cu succes a misiunilor încredințate, existând astfel o contradicție între percepția Instituției Prefectului cu privire la activitatea desfășurată de reclamant în calitate de inspector-șef al Inspectoratului de Jandarmi Județean Ilfov și faptele reținute în sarcina acestuia prin actul administrativ sancționator.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că este de natură a crea o aparență de nelegalitate și împrejurarea potrivit căreia deși prin Ordinul Inspectorului General al Jandarmeriei Române nr. 994/2011, la pct. 3, s-a reținut în sarcina reclamantului faptul că a folosit în mod repetat autovehiculul de serviciu pentru deplasarea la și de la domiciliu/reședință, cu nerespectarea art. 99 alin. (4) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 599/2008, totuși decizia nr. 190.698 din 26 iulie 2011 prin care acestuia i se imputa contravaloarea curselor efectuate în sumă de 13.528 RON a fost anulată prin hotărârea nr. 118 din 07 decembrie 2011 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

De asemenea, instanța de fond a reținut că deși anterior emiterii ordinului de sancționare, reclamantul a contestat hotărârea nr. 7 din 25 mai 2011 a Consiliului de judecată în baza căruia a fost emis ordinul sancționator atacat, contestația a fost respinsă ca nefondată, fără nicio motivare în fapt și în drept. Referitor la condiția pagubei iminente, judecătorul fondului a constatat că prin aplicarea sancțiunii constând în retrogradarea în funcție veniturile reclamantului au fost diminuate considerabil, cu consecințe asupra nivelului de trai al familiei, acesta fiind în imposibilitate de a achita ratele la creditul ipotecar contractat cu Banca C.R., ceea ce a generat emiterea unei somații, urmând ca împotriva reclamantului să fie declanșată procedura de executare silită în regim de urgență, prejudiciul fiind sigur și previzibil.

3. Recursul pârâtului Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul-pârât a criticat soluția instanței de fond sub aspectul respingerii excepției lipsei plângerii prealabile, apreciind că plângerea formulată de reclamant nu reprezintă o plângere prealabilă, ci doar o procedură administrative jurisdicțională, astfel că, în opinia sa, reclamantul s-a adresat instanței de contencios fără a urma procedura prealabilă. A susținut recurentul că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând înțelesul acestuia, întrucât și-a fundamentat opinia privind nelegalitatea actului atacat pe adresa emisă de Prefectul Județului Ilfov, antepronunțându-se astfel pe fondul cererii de anulare.

În opinia recurentului este greșită constatarea instanței de fond cu privire la afectarea prezumției de legalitate, de faptul că decizia prin care reclamantului i s-a imputat contravaloarea curselor efectuate cu autovehiculul instituției, a fost anulată, întrucât prin aceeași decizie s-a dispus și refacerea cercetării administrative, motiv pentru care apreciază netemeinică susținerea instanței de fond sub acest aspect. Concluzionând, recurentul apreciază că nu sunt legale nici considerentele primei instanțe privind necomunicarea hotărârii Consiliului de Judecată, în baza căreia a fost emis ordinal sancționator, întrucât dreptul la acțiune al reclamantului nu a fost restrâns, acesta având la dispoziție și prevederile dreptului comun în materie.

II.1. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și în raport de actele și lucrările dosarului dar și de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc. civ., constată că nu este incident în cauză niciun motiv de casare sau de modificare a sentinței atacate, în considerarea celor în continuare arătate.

Este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege.

Aceste condiții se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării. În raport cu circumstanțele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor dosarului și a împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de reclamant, îndeplinirea cumulativă condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost corect reținută.

Astfel, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului constată că nu pot fi primite susținerile privind lipsa plângerii prealabile, întrucât contestația formulată de reclamant îndeplinește condițiile unei veritabile plângeri prealabile, aceasta nefiind adresată unui organ administrativ-jurisdicțional, ci organului ierarhic superior celui care a emis ordinul prin care s-a aplicat sancțiunea disciplinară. De asemenea, nici criticile aduse hotărârii, grefate în principal pe inexistența unui caz bine justificat, motivat de susținerea în sensul că ordinul nr. 994/2011 a fost emis cu respectarea prevederilor legale în vigoare, nu sunt de natură a impune o altă concluzie în prezenta cauză.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a realizat o corectă interpretare a probatoriilor administrate în cadrul acestei proceduri sumare reținând existența unei îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ atacat prin care reclamantul a fost sancționat, în contextul demonstrării, prima facie, a împrejurării că în aceeași perioadă supusă cercetării disciplinare, reclamantul a fost apreciat pozitiv de către Prefectul Județului Ilfov care a apreciat că îndeplinirea atribuțiilor de către reclamant a fost făcută la cel mai înalt nivel. Susținerile recurentului referitoare faptul că anularea deciziei prin care i se imputase reclamantului contravaloarea curselor efectuate cu autovehicul de serviciu nu creează o aparență de nelegalitate asupra actului atacat întrucât s-a dispus refacerea cercetării disciplinare pe acest aspect, nu pot reținute, atâta vreme cât această decizie, ulterior anulată, a stat totuși la baza emiterii ordinului sancționator.

Prin urmare, fără a antama fondul dreptului dedus judecății, prima instanță a constatat corect că aparența dreptului este în favoarea reclamantului, deoarece într-adevăr faptele reținute în sarcina acestuia că ar reprezenta abateri disciplinare sunt de maximă generalitate, vagi, abstracte, necircumstanțiate, fiind într-o totală contradicție cu percepția Instituției Prefectului cu privire la activitatea desfășurată de reclamant în calitate de inspector-șef al Inspectoratului de Jandarmi Județean Ilfov în aceeași perioadă de timp.

De asemenea, se constată că este justă constatarea instanței de fond potrivit căreia comunicarea motivării h otărârea Consiliului de judecată, în baza căruia a fost emis ordinul sancționator atacat, doar la solicitările repetate ale reclamantului, deși trebuia comunicată din oficiu reclamantului, având în vedere că textul regulamentar prevede posibilitatea contestării acesteia în termen de 3 zile, reprezintă o împrejurare de fapt care induce o îndoială serioasă cu privire la legalitatea desfășurării procedurii anterior emiterii ordinului de sancționare. Înalta Curte reține că prima instanță în mod just a stabilit că și cerința pagubei iminente este întrunită în situația concretă a intimatului-reclamant, prejudiciul constatat prin actul atacat fiind unul material, viitor și previzibil.

De asemenea, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. (89)8/1983 a Consiliului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, la care de altfel a făcut referire și instanța de fond, astfel de măsuri de protecție provizorie pot fi acordate atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube și când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia. Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt dovedită, expuse în prezenta hotărâre, de circumstanțele cauzei și de recomandările Comitetului de Miniștri, pentru a evita excesul de putere din partea autorității administrative, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a stabilit că sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului atacat.

II.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Cum sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de Inspectoratul General al Jandarmeriei Române împotriva sentinței nr. 305 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012.