ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1318/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 noiembrie 2011, reclamantul E.B., în contradictoriu cu pârâtul I.G.J.R., în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a solicitat anularea Ordinului nr. 994/2011 emis de I.G.J.R.; reîncadrarea sa în funcția de Inspector Șef al I.J.J. Ilfov deținută anterior aplicării sancțiunii disciplinare de retrogradare în funcție; obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la date aplicării sancțiunii disciplinare și până la data reîncadrării efective în funcția respectivă; obligarea pârâtului la radierea sancțiunii disciplinare aplicate.

De asemenea, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor, Totodată, în temeiul art. 14 alin. (2) și alin. (7) și art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a solicitat suspendarea Ordinului nr. 994/2011 emis de I.G.J.R., în procedură de urgență, până la pronunțarea instanței de fond. Prin notele scrise depuse la data de 8 februarie 2012 reclamantul și-a completat motivele acțiunii, invocând, în esență: ilegalități premergătoare actului administrativ (interzicerea și îngrădirea abuzivă a dreptului la apărare, încălcarea prezumției de nevinovăție, influențarea persoanelor audiate pe timpul cercetării disciplinare, atribuirea abuzivă a clasificării „secret de stat” pentru raportul de control, atitudinea abuzivă a I.G.J.R.

față de reclamant, nerespectarea cu rea credință a procedurilor de control statuate prin Ordinul ministrului Administrației și Internelor nr. 318/2007 și a Ordinului I.G.J.R. nr. S/62/2008), ilegalități intrinseci actului administrativ (aplicarea sancțiunii după termenul legal de 30 zile de la luarea la cunoștință a faptei, nerăspunderea la apărările depuse la dosar, reținerea de imputabilități identice în cazul mai multor cadre, nerespectarea prevederilor art. 86 alin. (1) din Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004, reținerea ca imputabilități a unor fapte care nu decurg din încălcarea unor atribuții funcționale etc.) și ilegalități referitoare la punerea în aplicare a actului administrativ.

Prin încheierea de ședință din data de 4 aprilie 2012, Curtea de apel a respins excepțiile necompetenței materiale și lipsei procedurii prealabile, invocate prin întâmpinare. Prin sentința nr. 6186 din 31 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția de nelegalitate a Ordinului ministrușui Administrației și Internelor nr. 400/2004; s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul E.B., în contradictoriu cu pârâtul I.G.J.R.; s-a anulat Ordinul nr. 994/2011 emis de I.G.J.R.; s-a dispus reîncadrarea reclamantului în funcția de inspector șef al I.J.J. Ilfov; a fost obligat pârâtul I.G.J.R.

la plata către reclamant a diferenței dintre drepturile salariale obținute de acesta ulterior sancțiunii disciplinare și cele de care ar fi beneficiat în funcția de inspector șef al I.J.J. Ilfov, sumă actualizată cu rata inflației la data plății efective; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului I.G.J.R. la radierea sancțiunii disciplinare; a fost obligat pârâtul I.G.J.R. la 4.010,3 RON cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond, deliberând asupra excepției de nelegalitate a Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004, a apreciat-o drept neîntemeiată, în condițiile în care, contrar susținerilor reclamantului, autoritatea publică emitentă nu avea obligația publicării ordinului în Monitorul Oficial, față de dispozițiile art. 27 alin. (3) din H.G.

nr. 555/2001 (în vigoare la data emiterii ordinului). S-a apreciat că sintagma „dacă legea nu dispune altfel” din cuprinsul art. 27 alin. (3) al H.G. nr. 555/2001, se referă la dispoziții din legi speciale și nu la cele generale ale Legii nr. 24/2000 (forma în vigoare la data emiterii H.G. nr. 555/2001 și a Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004), ce reglementează exclusiv actele normative supuse obligației de publicare în Monitorul Oficial. Totodată, s-a arătat că interpretarea contrară ar determina lipsirea de efecte a prevederilor art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001, or interpretarea normelor juridice se face în sensul aplicării, nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).

Pe de altă parte, în raport de principiul tempus regit actum s-a constatat că interpretarea acestor din urmă dispoziții nu se poate face în funcție de cele ale art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, astfel cum a fost modificată în anul 2009, aceste prevederi sunt aplicabile numai pentru viitor. Nu au fost primite nici susținerile reclamantului privind lipsa competenței funcționale a Ministerului Administrațiie și Internelor în emiterea Ordinului nr. 400/2004, această competență rezultând în mod evident din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 35 alin. (2), alin. (3) și art. 109 alin. (2) din Legea nr. 80/1995 (forma în vigoare la data emiterii ordinului ce face obiectul excepției de nelegalitate).

Curtea de apel a constatat că dispozițiile Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. 26/1990 potrivit cărora prevederile regulamentelor generale ale Ministerului Apărării se aplică și în Ministerul de Interne nu au forță juridică superioară celor ulterioare ale Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004, ca urmare, în măsura existenței unei contradicții, acestea din urmă le abrogă implicit pe primele. Față de aceste împrejurări, a fost respinsă excepția de nelegalitate a Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că textul art. 70 alin. (4) din Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. 26/2009 nu îndeplinește cerința de previzibilitate impusă de jurisprudența C.E.D.O., întrucât nu se poate preciza cu certitudine care dintre decizii poate face obiectul acțiunii în contencios administrativ, s-a concluzionat că se aplică direct Legea nr. 554/2004, ordinul prin care a fost aplicată sancțiunea disciplinară putând deci constitui obiectul acțiunii în contencios administrativ. Curtea a respins susținerea pârâtului I.G.J.R.

conform căreia reclamantul ar fi trebuit să atace în instanță decizia Consiliului de judecată, având în vedere că aceasta nu produce efecte juridice (nu dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice) și deci nu este act administrativ în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, neexistând nici dispoziții speciale care să prevadă posibilitatea atacării deciziei Consiliului de judecată.

Analizând actele dosarului, pe fondul cauzei, s-a reținut că această sancțiune disciplinară a fost aplicată după expirarea termenului legal prevăzut de art. 60 alin. (1) din Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. 26/2009, text legal potrivit căruia „decizia privind aplicarea unei sancțiuni disciplinare (…) se ia în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință de abaterile disciplinare”, în condițiile în care emitentul ordinului atacat a luat la cunoștință de abaterile disciplinare pretins săvârșite de reclamant la data de 6 mai 2011, data emiterii Ordinului nr. 835/2011 prin care acesta a fost trimis în fața Consiliului de judecată Față de aceste împrejurări, s-a constatat că actul administrativ atacat a fost emis cu încălcarea unor prevederi dintr-un act normativ cu forță juridică superioară și, în consecință, în temeiul art. 18 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 554/2004, s-a dispus anularea Ordinului I.G.J.R.

nr. 994/2011 și reîncadrarea reclamantului. Având în vedere că art. 66 din Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. 26/2009 nu prevede posibilitatea radierii în cazul anulării actului administrativ prin care a fost aplicată sancțiunea disciplinară, s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului I.G.J.R. la radierea sancțiunii disciplinare. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a fost obligat pârâtul I.G.J.R. la 4.010,3 RON cheltuieli de judecată către reclamant, sumă reprezentând contravaloarea taxei de timbru, timbrului judiciar și onorariului de avocat achitat de acesta din urmă. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul I.G.J.R. , criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin sentința civilă nr. 2555 din data de 31 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București; s-a declinat competența de judecare a recursului formulat de recurentul-pârât I.G.J.R. împotriva sentinței civile nr. 6186 din 31 octombrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 9785/2/2011 având ca obiect „anulare act administrativ”, în contradictoriu cu intimatul-reclamant E.B., în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. recurentul-pârât I.G.J.R. a susținut în esență că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, deși a pus în vedere reclamantului să facă dovada contestării Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. II 3770 din 27 septembrie 2011. Al doilea motiv de recurs invocat constă în faptul că, în mod neîntemeiat, instanța de fond a apreciat că hotărârea Consiliului de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011, prin care s-a declarat vinovăția reclamantului și s-a propus sancționarea disciplinară a acestuia nu a produs efecte juridice și nu trebuia atacată în instanță în contextul Legii nr. 554/2004. Consideră recurentul că în baza acestei hotărâri a fost emis ordinul atacat prin care s-a aprobat sancțiunea propusă iar prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat niciodată și anularea celorlalte acte administrative emise anterior Ordinului nr. 994/2011.

Cel de-al treilea motiv de recurs invocat constă în faptul că instanța de fond ar fi apreciat în mod neîntemeiat că ordinul atacat ar fi fost emis după expirarea termenului legal prevăzut de art. 60 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. M/26/2009 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare reținând ca dată a luării la cunoștință de abaterile disciplinare ale intimatului-reclamant data de 6 mai 2011, invocând în acest sens prevederile Ordinului I.G.J.R. Române nr. 835/2011. Consideră recurentul că de la data la care reclamantul a formulat contestație împotriva hotărârii Consiliului de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011 și până la data de 15 iunie 2011, dată la care aceasta a fost respinsă, termenul de emitere a deciziei de aplicare a sancțiunii disciplinare, prevăzut de art. 60 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. M 26/2009 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare, se suspendă.

Astfel fiind, apreciază recurentul că nu se putea emite decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare, respectiv Ordinul nr. 994/2011, în termenul prevăzut de art. 60 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. M/26/2009 în condițiile în care reclamantul, a atacat pe cale administrativ jurisdicțională hotărârea Consiliului de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011. Intimatul-reclamant E.B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de fond susținând în esență că în mod greșit recurentul susține că hotărârea consiliului de judecată este un act administrativ, în cauză nefiind îndeplinite condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Totodată, intimatul-reclamant a susținut că în ceea ce privește neatacarea soluției de respingere a contestației la hotărârea Consiliului de Judecată s-a datorat faptului că aceasta nu reprezintă un act administrativ în sensul definit de lege iar obiectul acțiunii în anulare formulate l-a constituit Ordinul I.G.J.R. nr. 994/2011 emis după respingerea contestației la hotărârea Consiliului. Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere considerentele expuse în continuare.

Astfel, în ceea ce privește criticile recurentului-pârât cu privire la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în raport de prevederile art. 70 alin. (4) din Anexa la Ordinul nr. M/26/2009 instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate întrucât în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că textul invocat nu îndeplinește cerința de previzibilitate impusă de jurisprudența C.E.D.O., textul respectiv făcând trimitere atât la decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare cât și la decizia comandantului nemijlocit. Pe de altă parte, acțiunea reclamantului a avut ca obiect principal anularea Ordinului I.G.J.R. Române nr. 994/2011 prin care s-a dispus sancționarea disciplinară a acestuia cu „retrogradare în funcție” pentru săvârșirea mai multor abateri disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 75 lit. a), lit. b) și lit. h) din Ordinul ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în cauză fiind îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7 din lege întrucât acesta a formulat contestație la organul ierarhic superior care a fost respinsă prin Ordinul ministrului Administrației și Internelor nr. II/3370 din 27 septembrie 2011. Contrar celor susținute de recurentul-pârât, instanța de control judiciar constată, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, că Ordinul nr. II/3370 din 27 septembrie 2011 nu este un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 reprezentând în fapt o simplă comunicare de respingere a contestației formulate împotriva Ordinului I.G.J.R.

nr. 994/2011, echivalentă plângerii prealabile prevăzută de art. 7 din aceeași lege și care nu putea constitui obiect al acțiunii în anulare formulate de către reclamant, reprezentând doar o condiție de admisibilitate în ceea ce privește acțiunea în contencios administrativ. În ceea ce privește criticile recurentului-pârât potrivit cărora în mod neîntemeiat s-a reținut de către instanța de fond că hotărârea Consiliului de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011 prin care s-a propus sancționarea disciplinară nu a produs efecte juridice, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate având în vedere că instanța de fond a analizat susținerile pârâtului prin prisma definiției actului administrativ prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reținând în mod corect că această hotărâre nu putea face obiect al unei acțiuni în contencios administrativ, atâta vreme cât acesta nu dă naștere nu modifică și nu stinge raporturi juridice.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, potrivit căruia instanța de fond ar fi apreciat în mod neîntemeiat că ordinul atacat a fost emis după expirarea termenului legal, Înalta Curte constată că susținerile recurentului-pârât sunt nefondate având în vedere dispozițiile art. 60 alin. (1) din Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. 26/2009, potrivit cărora decizia privind aprobarea unei sancțiuni disciplinare se ia în termen de cel mult 30 de zile calendaristice, de la data luării la cunoștință de abaterile pretins săvârșite de reclamant respectiv data de 6 mai 2011, data emiterii Ordinului nr. 835/2011 prin care s-a dispus trimiterea acestuia în fața Consiliului de Judecată. În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât referitoare la suspendarea termenului pe perioada soluționării contestației, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate întrucât nu există temei legal care să prevadă posibilitatea întreruperii sau suspendării acestuia.

De altfel, conform dispozițiilor art. 32 și art. 70 din M/26 Regulamentul Disciplinei Militare au fost prevăzute expres și limitativ situațiile în care numai sancțiunile aplicate se suspendă, suspendarea termenelor legale în procedura de constatare a abaterilor și de aplicare a sancțiunilor nefiind reglementată, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond. Având în vedere toate aceste considerente, reținând că sentința atacată este legală și temeinică, în cauză nefiind incident niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.G.J.R. împotriva sentinței nr. 6186 din 31 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 martie 2015.