ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1318/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1318/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16

noiembrie 2011, reclamantul E.B., în contradictoriu cu pârâtul I.G.J.R., în temeiul

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a solicitat anularea Ordinului nr. 994/2011

emis de I.G.J.R.; reîncadrarea sa în funcția de Inspector Șef al I.J.J. Ilfov deținută

anterior aplicării sancțiunii disciplinare de retrogradare în funcție; obligarea

pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate și reactualizate

și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la date aplicării sancțiunii

disciplinare și până la data reîncadrării efective în funcția respectivă; obligarea

pârâtului la radierea sancțiunii disciplinare aplicate.

De asemenea, în temeiul

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate

a Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004 privind regimul

disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor,

Totodată, în temeiul

art. 14 alin. (2) și alin. (7) și art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a

solicitat suspendarea Ordinului nr. 994/2011 emis de I.G.J.R., în procedură de urgență,

până la pronunțarea instanței de fond.

Prin notele scrise depuse

la data de 8 februarie 2012 reclamantul și-a completat motivele acțiunii, invocând,

în esență: ilegalități premergătoare actului administrativ (interzicerea și îngrădirea

abuzivă a dreptului la apărare, încălcarea prezumției de nevinovăție, influențarea

persoanelor audiate pe timpul cercetării disciplinare, atribuirea abuzivă a clasificării

„secret de stat” pentru raportul de control, atitudinea abuzivă a I.G.J.R. față

de reclamant, nerespectarea cu rea credință a procedurilor de control statuate prin

Ordinul ministrului Administrației și Internelor nr. 318/2007 și a Ordinului I.G.J.R.

nr. S/62/2008), ilegalități intrinseci actului administrativ (aplicarea sancțiunii

după termenul legal de 30 zile de la luarea la cunoștință a faptei, nerăspunderea

la apărările depuse la dosar, reținerea de imputabilități identice în cazul mai

multor cadre, nerespectarea prevederilor art. 86 alin. (1) din Ordinului

ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004, reținerea ca imputabilități

a unor fapte care nu decurg din încălcarea unor atribuții funcționale etc.) și ilegalități

referitoare la punerea în aplicare a actului administrativ.

Prin încheierea de ședință

din data de 4 aprilie 2012, Curtea de apel a respins excepțiile necompetenței materiale

și lipsei procedurii prealabile, invocate prin întâmpinare.

Prin sentința nr. 6186

din 31 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, s-a respins excepția de nelegalitate a Ordinului ministrușui Administrației

și Internelor nr. 400/2004; s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii; s-a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul E.B., în contradictoriu cu pârâtul

I.G.J.R.; s-a anulat Ordinul nr. 994/2011 emis de I.G.J.R.; s-a dispus reîncadrarea

reclamantului în funcția de inspector șef al I.J.J. Ilfov; a fost obligat pârâtul

I.G.J.R. la plata către reclamant a diferenței dintre drepturile salariale obținute

de acesta ulterior sancțiunii disciplinare și cele de care ar fi beneficiat în funcția

de inspector șef al I.J.J. Ilfov, sumă actualizată cu rata inflației la data plății

efective; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului I.G.J.R. la

radierea sancțiunii disciplinare; a fost obligat pârâtul I.G.J.R. la 4.010,3 RON

cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond, deliberând asupra excepției de nelegalitate a Ordinului

ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004, a apreciat-o drept neîntemeiată,

în condițiile în care, contrar susținerilor reclamantului, autoritatea publică emitentă

nu avea obligația publicării ordinului în Monitorul Oficial, față de dispozițiile

art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001 (în vigoare la data emiterii ordinului).

S-a apreciat că sintagma

„dacă legea nu dispune altfel” din cuprinsul art. 27 alin. (3) al H.G. nr. 555/2001,

se referă la dispoziții din legi speciale și nu la cele generale ale Legii nr. 24/2000

(forma în vigoare la data emiterii H.G. nr. 555/2001 și a Ordinului ministrului

Administrației și Internelor nr. 400/2004), ce reglementează exclusiv actele normative

supuse obligației de publicare în Monitorul Oficial.

Totodată, s-a arătat că

interpretarea contrară ar determina lipsirea de efecte a prevederilor art. 27

alin. (3) din H.G. nr. 555/2001, or interpretarea normelor juridice se face în sensul

aplicării, nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam

ut pereat). Pe de altă parte, în raport de principiul tempus regit actum s-a constatat

că interpretarea acestor din urmă dispoziții nu se poate face în funcție de cele

ale art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, astfel cum a fost modificată în anul

2009, aceste prevederi sunt aplicabile numai pentru viitor.

Nu au fost primite nici

susținerile reclamantului privind lipsa competenței funcționale a Ministerului Administrațiie

și Internelor în emiterea Ordinului nr. 400/2004, această competență rezultând în

mod evident din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 35 alin. (2), alin.

(3) și art. 109 alin. (2) din Legea nr. 80/1995 (forma în vigoare la data emiterii

ordinului ce face obiectul excepției de nelegalitate).

Curtea de apel a constatat

că dispozițiile Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. 26/1990 potrivit

cărora prevederile regulamentelor generale ale Ministerului Apărării se aplică și

în Ministerul de Interne nu au forță juridică superioară celor ulterioare ale Ordinului

ministrului  Administrației și Internelor nr. 400/2004, ca urmare, în măsura existenței

unei contradicții, acestea din urmă le abrogă implicit pe primele.

Față de aceste împrejurări,

a fost respinsă excepția de nelegalitate a Ordinului ministrului Administrației

și Internelor nr. 400/2004.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, având în vedere că textul art. 70 alin. (4) din Ordinul

ministrului Apărării Naționale nr. 26/2009 nu îndeplinește cerința de previzibilitate

impusă de jurisprudența C.E.D.O., întrucât nu se poate preciza cu certitudine care

dintre decizii poate face obiectul acțiunii în contencios administrativ, s-a concluzionat

că se aplică direct Legea nr. 554/2004, ordinul prin care a fost aplicată sancțiunea

disciplinară putând deci constitui obiectul acțiunii în contencios administrativ.

Curtea a respins susținerea

pârâtului I.G.J.R. conform căreia reclamantul ar fi trebuit să atace în instanță

decizia Consiliului de judecată, având în vedere că aceasta nu produce efecte juridice

(nu dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice) și deci nu este act administrativ

în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, neexistând nici dispoziții

speciale care să prevadă posibilitatea atacării deciziei Consiliului de judecată.

Analizând actele dosarului,

pe fondul cauzei, s-a reținut că această sancțiune disciplinară a fost aplicată

după expirarea termenului legal prevăzut de art. 60 alin. (1) din Ordinul ministrului

Apărării Naționale nr. 26/2009, text legal potrivit căruia „decizia privind aplicarea

unei sancțiuni disciplinare (…) se ia în termen de cel mult 30 de zile calendaristice

de la data luării la cunoștință de abaterile disciplinare”, în condițiile în care

emitentul ordinului atacat a luat la cunoștință de abaterile disciplinare pretins

săvârșite de reclamant la data de 6 mai 2011, data emiterii Ordinului nr. 835/2011

prin care acesta a fost trimis în fața Consiliului de judecată

Față de aceste împrejurări,

s-a constatat că actul administrativ atacat a fost emis cu încălcarea unor prevederi

dintr-un act normativ cu forță juridică superioară și, în consecință, în temeiul

art. 18 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 554/2004, s-a dispus anularea Ordinului

I.G.J.R. nr. 994/2011 și reîncadrarea reclamantului.

Având în vedere că

art. 66 din Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. 26/2009 nu prevede posibilitatea

radierii în cazul anulării actului administrativ prin care a fost aplicată sancțiunea

disciplinară, s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului I.G.J.R.

la radierea sancțiunii disciplinare.

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ. a fost obligat pârâtul I.G.J.R. la 4.010,3 RON cheltuieli

de judecată către reclamant, sumă reprezentând contravaloarea taxei de timbru, timbrului

judiciar și onorariului de avocat achitat de acesta din urmă.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs pârâtul I.G.J.R. , criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin sentința civilă

nr. 2555 din data de 31 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale

a Curții de Apel București; s-a declinat competența de judecare a recursului formulat

de recurentul-pârât I.G.J.R. împotriva sentinței civile nr. 6186 din 31

octombrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 9785/2/2011 având ca obiect „anulare act

administrativ”, în contradictoriu cu intimatul-reclamant E.B., în favoarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În dezvoltarea motivelor

de recurs invocate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul-pârât

I.G.J.R. a susținut în esență că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind

neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, deși a pus în vedere reclamantului

să facă dovada contestării Ordinului ministrului Administrației și Internelor

nr. II 3770 din 27 septembrie 2011.

Al doilea motiv de recurs

invocat constă în faptul că, în mod neîntemeiat, instanța de fond a apreciat că

hotărârea Consiliului de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011, prin care s-a declarat

vinovăția reclamantului și s-a propus sancționarea disciplinară a acestuia nu a

produs efecte juridice și nu trebuia atacată în instanță în contextul Legii nr.

554/2004.

Consideră recurentul că

în baza acestei hotărâri a fost emis ordinul atacat prin care s-a aprobat sancțiunea

propusă iar prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat niciodată și anularea

celorlalte acte administrative emise anterior Ordinului nr. 994/2011.

Cel de-al treilea motiv

de recurs invocat constă în faptul că instanța de fond ar fi apreciat în mod neîntemeiat

că ordinul atacat ar fi fost emis după expirarea termenului legal prevăzut de

art. 60 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. M/26/2009 pentru aprobarea Regulamentului

disciplinei militare reținând ca dată a luării la cunoștință de abaterile disciplinare

ale intimatului-reclamant data de 6 mai 2011, invocând în acest sens prevederile

Ordinului I.G.J.R. Române nr. 835/2011.

Consideră recurentul că

de la data la care reclamantul a formulat contestație împotriva hotărârii Consiliului

de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011 și până la data de 15 iunie 2011, dată la care

aceasta a fost respinsă, termenul de emitere a deciziei de aplicare a sancțiunii

disciplinare, prevăzut de art. 60 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. M 26/2009 pentru

aprobarea Regulamentului disciplinei militare, se suspendă.

Astfel fiind, apreciază

recurentul că nu se putea emite decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare, respectiv

Ordinul nr. 994/2011, în termenul prevăzut de art. 60 alin. (1) din Anexa la Ordinul

nr. M/26/2009 în condițiile în care reclamantul, a atacat pe cale administrativ

jurisdicțională hotărârea Consiliului de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011.

Intimatul-reclamant E.B.

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat și

menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de fond susținând

în esență că în mod greșit recurentul susține că hotărârea consiliului de judecată

este un act administrativ, în cauză nefiind îndeplinite condițiile legale prevăzute

de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ.

Totodată, intimatul-reclamant

a susținut că în ceea ce privește neatacarea soluției de respingere a contestației

la hotărârea Consiliului de Judecată s-a datorat faptului că aceasta nu reprezintă

un act administrativ în sensul definit de lege iar obiectul acțiunii în anulare

formulate l-a constituit Ordinul I.G.J.R. nr. 994/2011 emis după respingerea contestației

la hotărârea Consiliului.

Examinând sentința atacată

în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât

și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere considerentele expuse

în continuare.

Astfel, în ceea ce privește

criticile recurentului-pârât cu privire la respingerea excepției inadmisibilității

acțiunii în raport de prevederile art. 70 alin. (4) din Anexa la Ordinul nr. M/26/2009

instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate întrucât în mod corect

s-a reținut prin sentința atacată că textul invocat nu îndeplinește cerința de previzibilitate

impusă de jurisprudența C.E.D.O., textul respectiv făcând trimitere atât la decizia

de aplicare a sancțiunii disciplinare cât și la decizia comandantului nemijlocit.

Pe de altă parte, acțiunea

reclamantului a avut ca obiect principal anularea Ordinului I.G.J.R. Române nr.

994/2011 prin care s-a dispus sancționarea disciplinară a acestuia cu „retrogradare

în funcție” pentru săvârșirea mai multor abateri disciplinare prevăzute de dispozițiile

art. 75 lit. a), lit. b) și lit. h) din Ordinul ministrului Administrației și Internelor

nr. 400/2004.

Cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ

în cauză fiind îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7

din lege întrucât acesta a formulat contestație la organul ierarhic superior care

a fost respinsă prin Ordinul ministrului Administrației și Internelor nr. II/3370

din 27 septembrie 2011.

Contrar celor susținute

de recurentul-pârât, instanța de control judiciar constată, în raport de obiectul

cererii de chemare în judecată, că Ordinul nr. II/3370 din 27 septembrie 2011 nu

este un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004 reprezentând în fapt o simplă comunicare de respingere a contestației

formulate împotriva Ordinului I.G.J.R. nr. 994/2011, echivalentă plângerii prealabile

prevăzută de art. 7 din aceeași lege și care nu putea constitui obiect al acțiunii

în anulare formulate de către reclamant, reprezentând doar o condiție de admisibilitate

în ceea ce privește acțiunea în contencios administrativ.

În ceea ce privește criticile

recurentului-pârât potrivit cărora în mod neîntemeiat s-a reținut de către instanța

de fond că hotărârea Consiliului de Judecată nr. 7 din 25 mai 2011 prin care s-a

propus sancționarea disciplinară nu a produs efecte juridice, Înalta Curte le apreciază

ca fiind nefondate având în vedere că instanța de fond a analizat susținerile pârâtului

prin prisma definiției actului administrativ prevăzută de dispozițiile art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reținând în mod corect că această hotărâre

nu putea face obiect al unei acțiuni în contencios administrativ, atâta vreme cât

acesta nu dă naștere nu modifică și nu stinge raporturi juridice.

Referitor la cel de-al

treilea motiv de recurs, potrivit căruia instanța de fond ar fi apreciat în mod

neîntemeiat că ordinul atacat a fost emis după expirarea termenului legal, Înalta

Curte constată că susținerile recurentului-pârât sunt nefondate având în vedere

dispozițiile art. 60 alin. (1) din Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. 26/2009,

potrivit cărora decizia privind aprobarea unei sancțiuni disciplinare se ia în termen

de cel mult 30 de zile calendaristice, de la data luării la cunoștință de abaterile

pretins săvârșite de reclamant respectiv data de 6 mai 2011, data emiterii Ordinului

nr. 835/2011 prin care s-a dispus trimiterea acestuia în fața Consiliului de Judecată.

În ceea ce privește susținerile

recurentului-pârât referitoare la suspendarea termenului pe perioada soluționării

contestației, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate întrucât nu există temei

legal care să prevadă posibilitatea întreruperii sau suspendării acestuia.

De altfel, conform dispozițiilor

art. 32 și art. 70 din M/26 Regulamentul Disciplinei Militare au fost prevăzute

expres și limitativ situațiile în care numai sancțiunile aplicate se suspendă, suspendarea

termenelor legale în procedura de constatare a abaterilor și de aplicare a sancțiunilor

nefiind reglementată, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Având în vedere toate

aceste considerente, reținând că sentința atacată este legală și temeinică, în cauză

nefiind incident niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de I.G.J.R. împotriva sentinței nr. 6186 din 31 octombrie 2012 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 martie 2015.