ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3298/2007

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin cererea formulată

reclamantul G.C. s-a solicitat obligarea pârâtei SC R. SRL să-i vândă spațiul

cu altă destinație decât cea de locuință, situat în Brașov.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că deține acest spațiu din 17 iulie 1993, având contract

de închiriere încheiat în temeiul Legii nr. 42/1990. Potrivit acestei legi, are

prioritate la cumpărarea spațiului respectiv.

Prin sentința civilă nr. 1033

din 5 iunie 2006 a Tribunalului Brașov, acțiunea formulată de reclamantul G.C. în

contradictoriu cu pârâta SC R. SRL a fost respinsă.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut următoarele considerente:

Spațiul situat în municipiul

Brașov a fost deținut în temeiul contractului de închiriere nr. 357 din 7 iulie

1993 și al actului adițional nr. 8 din 8 septembrie 1995 de către reclamantul G.C.

împreună cu alți doi locatari, S.I. și D.C., fiindu-le repartizată, conform

actului de repartizare nr. 71 din 29 iunie 1993 emis de către C.P.M. Brașov,

suprafața de 140 mp.

Ulterior, la data de 11 martie

1997, între pârâtă și reclamant s-a încheiat pentru spațiul de mai sus

contractul de închiriere nr. 533 din 11 martie 1997, având termen de închiriere

până la 31 decembrie 1997.

Deși din adresa nr. 315 din 22

ianuarie 1997 emisă de R.A. R. BRAȘOV rezultă că reclamantul ar fi cerut,

anterior închirierii acestui ultim contract, defalcarea contractului de

închiriere inițial, din noul contract de locațiune rezultă că acesta a fost

încheiat tot pentru spațiul situat în Brașov, neindicându-se o suprafață diferită

de cea inițială de 140 mp. De asemenea, din nici un act depus la dosar nu

rezultă că reclamantului i s-ar fi închiriat o altă suprafață decât cea

inițială, ci doar că, la data de 14 februarie 2006 s-a eliberat un certificat

de urbanism de către Consiliul Local Brașov pentru amenajări.

Prin sentința civilă nr. 572/

C din 14 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul Brașov s-a dispus rezilierea

contractului de închiriere nr. 533 din 11 martie 1997 având ca obiect spațiul

de mai sus, reținându-se că, deși a operat tacita relocațiune după expirarea

termenului din data de 31 decembrie 1997, reclamantul nu a mai achitat chiria

pe perioada 10 iulie 2001 – 31 octombrie 2004.

Din procesul verbal din 27

februarie 2006 încheiat de executorul judecătoresc, rezultă că spațiul a fost

eliberat de către reclamant anterior sosirii executorilor.

Instanța a reținut că,

dispozițiile Legii nr. 42/1990 invocate de reclamant au fost abrogate expres

prin Legea nr. 341/2004, care, în forma actuală la art. 5 alin. (1) lit. c), prevede

că persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) (luptători pentru Victoria

Revoluției din Decembrie 1989) beneficiază de dreptul a cumpăra cu prioritate,

fără licitație, din fondul de stat, a unui spațiu comercial sau de prestări

servicii corespunzător, cu o suprafață utilă de până la 100 mp, inclusiv în

indiviziune.

Cum spațiul în litigiu are o

suprafață ce depășește 100 mp, respectiv 140 mp, reclamantul nu este

îndreptățit la cumpărarea acestuia.

În plus, reclamantul nu a

depus la dosar nici un act din care să rezulte că are calitatea prevăzută la art.

3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 341/2004, așa cum dispune art. 29 din H.G. nr.

1412/2 septembrie 2004.

Apelul declarat împotriva

acestei sentințe de către reclamantul G.C. a fost respins, ca nefondat, prin

decizia nr. 119/ Ap din 19 octombrie 2006 a Curții de Apel Brașov, secția comercială.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de control judiciar a reținut că, prin sentința civilă nr. 572/2005

a Tribunalului Brașov, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere a

reclamantului și evacuarea acestuia, deci la data introducerii acțiunii, 23

august 2005, având ca obiect obligarea pârâtei de a vinde spațiul în litigiu,

reclamantul nu mai avea calitatea de chiriaș.

Condițiile prevăzute de H.G.

389/1996 se apreciază la data formulării prezentei acțiuni, or, în speță

condiția calității de chiriaș a reclamantului încetase.

Legea nr. 42/1990 nu

cuprinde nici o dispoziție cu privire la posibilitatea cumpărării spațiilor cu

altă destinație, ci doar închirierea acestora.

Instanța de control judiciar

a mai reținut că prima instanță a aplicat greșit Legea nr. 341/2004. În baza

principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 1 C. civ., legea

aplicabilă în speță este legea de la data formulării cererii de cumpărare a

spațiului. La data de 20 noiembrie 1997, data formulării cererii de cumpărare,

legea aplicabilă este Legea nr. 389/1996. Potrivit art. 1 din legea mai

sus-menținută, spațiile comerciale proprietate a statului se transmit cu plată

persoanelor fizice sau juridice care le folosesc în prezent, în temeiul unor

contracte de închiriere, la solicitarea acestora, cu condiția menținerii

actualei destinații.

Împotriva acestei soluții a

declarat recurs reclamantul.

Acesta a invocat dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că legea aplicabilă trebuia să

fie aceea de la data nașterii dreptului de a cumpăra în temeiul unei legi

speciale, iar sentința invocată nu era definitivă, ceea ce echivalează cu o

nemotivare a deciziei.

Intimatele au depus

întâmpinări solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat,

pentru următoarele considerente:

Cât privește motivul prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod

nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței și conține suficiente elemente care fac posibil

controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nu trebuie să

răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de reclamant

textelor pe care și-a întemeiat acțiunea. Critica recurentului, potrivit căreia

sentința invocată nu era definitivă, nu echivalează nu o nemotivare a deciziei.

Curtea găsește nefondat

motivul de recurs invocat de recurentul și prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța de apel a

recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat

greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu

totul eronat. Dimpotrivă, în mod corect reține instanța de control judiciar că

prima instanță a aplicat

greșit Legea nr. 341/2004. În baza principiului neretroactivității legii civile

consacrat de art. 1 C. civ., legea aplicabilă în speță este legea de la data

formulării cererii de cumpărare a spațiului. La data de 20 noiembrie 1997, data

formulării cererii de cumpărare, legea aplicabilă este Legea nr. 389/1996.

Potrivit art. 1 din legea mai sus-menținută, spațiile comerciale proprietate a

statului se transmit cu plată persoanelor fizice sau juridice care le folosesc

în prezent, în temeiul unor contracte de închiriere, la solicitarea acestora,

cu condiția menținerii actualei destinații. Totodată, Curtea de apel a reținut

în mod corect că la data introducerii acțiunii – 23 august 2005, având ca

obiect obligarea pârâtei de a vinde spațiul în litigiu, reclamantul nu mai avea

calitatea de chiriaș deoarece, prin sentința civilă nr. 572/2005 a Tribunalului

Brașov, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere al reclamantului și

evacuarea acestuia.

Pentru toate aceste

considerente, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat

de reclamantul G.C. împotriva deciziei nr. 119/ Ap din 19 octombrie 2006 a Curții de Apel Brașov, secția comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul

G.C.

împotriva deciziei nr. 119/ Ap din 19 octombrie 2006 a Curții de Apel Brașov, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 24 octombrie 2007