ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2709/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 409 din 14 septembrie 2007 a Tribunalului Brașov s-a admis în parte acțiunea precizată și completată formulată de contestatorii P.S.C., N.D., P.I., P.M., V.S.M., P.E., D.A.R., P.M.D.G. și C.S., toți prin mandatar P.S.C. împotriva pârâților SC R. SRL Brașov, S.E. și S.M. și s-a constatat nulitatea absolută a actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2161 din 14 februarie 1997 încheiat la 26 octombrie 1998 între SC R. SRL Brașov în calitate de vânzător și intimații S.E. și S.M. în calitate de cumpărător. A fost modificată Decizia nr. 260 din 12 decembrie 2003 emisă de SC R. SRL Brașov în sensul că s-a dispus restituirea în natură către contestatori și a spațiului cu destinația de magazie situat în imobilul din Brașov, înscris în C.F.

nr. 250 Brașov sub nr. topo 5263, spațiu ce a format obiectul actului translativ de proprietate. Au fost menținute celelalte prevederi ale deciziei contestate și s-au respins restul pretențiilor formulate de contestatori. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată se referă la regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv, ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, încheiate până la data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a acestui act normativ. Sub aspectul promovării unei acțiuni în constatarea nulității absolute a actelor translative de proprietate mai sus-arătate, alin. (5) al textului de lege menționat stipulează că acesta este de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii.

Fiind vorba de un termen de prescripție, termenul de 18 luni este supus dispozițiilor de drept comun privitoare la întreruperea, suspendarea și repunerea în termenul de prescripție. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă reprezintă beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune care, din motive temeinice, nu a putut declanșa acțiunea înăuntrul termenului de prescripție, astfel că organul de jurisdicție este îndreptățit să soluționeze, în fond, cererea de chemare în judecată, deși a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție. Cauzele de repunere în termenul de prescripție extinctivă nu sunt menționate în lege, textul art. 19 din Decretul nr. 167/1958 precizând în mod generic că este vorba de cauze temeinic justificate.

În doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia, prin cauze temeinic justificate, trebuie să se înțeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, sunt exclusive de culpă. În speță, se reține că, prin Decizia Civilă nr. 1757 din 16 februarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, contestatorii au luat cunoștință de existența actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617 din 14 februarie 1997, doar la termenul de judecată din data de 14 iulie 2004, intimata SC R. SRL Brașov neaducându-i-le la cunoștință existența acestui act juridic în cadrul procedurii prealabile reglementată de Legea nr. 10/2001, deși avea această obligație legală.

Raportat la considerentele ce preced, tribunalul reține că, prin hotărârea pe care a pronunțat-o, instanța de recurs a soluționat una dintre problemele de drept incidente în cauză, și anume cea relativă la data la care contestatorii au luat cunoștință despre existența actului juridic a cărui nulitate au invocat-o, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., dezlegarea dată de instanța de recurs acestei probleme de drept este obligatorie pentru instanța de rejudecare.

Sub aspectul datei la care contestatorii au luat cunoștință de existența actului juridic mai sus-arătat, tribunalul reține că, susținerea făcută de intimata SC R. SRL, prin întâmpinarea formulată în cauză, în sensul că, părțile menționate au atacat în justiție, în anul 2002, acest act juridic, este nefondată, deoarece, acțiunea pe care intimata și-a bazat susținerea nu a vizat actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617 din 14 februarie 1997, ci doar acest contract, astfel cum rezultă din actele aflate la filele 44 - 65 din dosarul cauzei. De asemenea, tot sub aspectul analizat, tribunalul reține că, actul juridic a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată nu a fost înscris în evidențele de publicitate imobiliară, în privința lui nefăcându-se formalitățile de publicitate imobiliară, fapt care rezultă din copia cărții funciare nr. 250 Brașov și recunoscut de părțile litigiului.

Față de considerentele ce preced, instanța constată că, din motive temeinice, contestatorii nu au formulat o cerere de constatare a nulității absolute a actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617 din 14 februarie 1997 în termenul instituit de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât aceștia au luat cunoștință de existența acestui act juridic doar la data de 14 iulie 2004, astfel că, va reține incidența în cauză a prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și, pe cale de consecință, va respinge excepția de ordine publică invocată în cauză și va analiza pe fond această cerere.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul, analizând contestația dedusă judecății în raport cu motivele invocate în susținerea ei, cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în speță, reține următoarele: Urmând procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/0201, contestatorii au înregistrat, la data de 4 iulie 2001, pe rolul intimatei SC R. SRL, o notificare, prin care au solicitat a le fi restituit în natură imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 250 Brașov, sub nr. top. 5263, compus din casă și teren în suprafață de 819 mp (fila 83 din dosarul nr. 186/2004 al Tribunalului Brașov). Prin Decizia nr. 17 din 26 iulie 2001, intimata SC R. SRL Brașov a dispus restituirea în natură către contestatori a spațiilor din imobilul mai sus-identificat ce nu au fost înstrăinate și care fac obiectul contractelor de închiriere nr. 32893/2000, 33216/2000, 9117/1999 și 52/1991 (filele 54 - 55 din dosarul nr. 186/2004).

Prin Decizia nr. 17 bis din 31 ianuarie 2003, intimata menționată a rectificat Decizia nr. 17 din 26 iulie 2001 în sensul că a dispus restituirea în natură către contestatori și a spațiului cu destinația de garaj, deținut de intimatul S.E. (filele 56 - 57 din dosarul nr. 186/2004). Ulterior, la data de 12 decembrie 2003, intimata SC R. SRL a emis decizia nr. 260, contestată în cadrul prezentului proces, prin care a rectificat deciziile pe care le-a emis anterior, în sensul că a procedat la identificarea în regim de carte funciară a spațiilor ce au fost restituite în natură contestatorilor (fila 16 din dosarul nr. 186/2004).

Având în vedere că solicitarea contestatorilor de restituire în natură a spațiului ce a format obiectul material al actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617 din 14 februarie 1997, depinde de modul de soluționare a petitului relativ la constatarea nulității absolute a acestui act juridic, tribunalul va analiza cu prioritate acest petit, iar, în acest sens, reține următoarele: La data de 14 februarie 1997, între intimata SC R. SRL Brașov, în calitate de vânzător - și intimații S. în calitate de cumpărători - a fost încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617, prin care intimaților S. le-a fost transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care îl dețineau în baza contractului de închiriere nr. 307/88 din 15 octombrie 1988, apartament compus din trei camere, bucătărie, baie, wc, antreu, hol, pivniță și terasă (fila 49 din dosarul nr. 186/2004).

Ulterior, la data de 26 octombrie 1988, între aceleași părți a fost încheiat actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare mai sus-menționat, în temeiul căruia intimaților S. le-a fost transmis și dreptul de proprietate asupra spațiului cu destinația de magazie (fila 50 din dosarul nr. 186/2004). Conform contractului de închiriere nr. 928 din 1 august 1969, aflat la fila 88 din prezentul dosar, spațiul mai sus-indicat a avut, inițial, destinația de garaj, el fiind deținut, cu titlu de închiriere, de numitul M.M.. La data de 4 decembrie 1997, numitul M.M. a solicitat intimatei SC R. SRL să procedeze la schimbarea destinației spațiului în litigiu și să îi reînnoiască contractul de închiriere pe care îl deține asupra acestui spațiu (fila 87). Prin Hotărârea nr. 237 din 31 august 1998, Consiliul Local al Municipiului Brașov a admis cererea formulată de M.M.

și a dispus schimbarea destinației spațiului pe care acesta îl deținea cu titlu de închiriere, din garaj în magazie (fila 86). La data de 8 decembrie 1997, numitul M.M. a dat o declarație autentificată sub nr. 3949, de Biroul Notarului Public C.E., prin care a învederat că cedează drepturile locative pe care le are asupra spațiului cu destinația de magazie, spațiu situat în Brașov, în favoarea intimaților S., cu scopul ca acești intimați să cumpere acest spațiu (fila 84). În baza acestei declarații, între intimații din prezenta cauză a fost încheiat actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617 din 14 februarie 1997, a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată.

În drept, tribunalul reține că art. 9 din Legea nr. 112/1995, act normativ în temeiul căruia a fost perfectat actul juridic supus analizei, reglementează dreptul persoanelor ce aveau calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a acestui act normativ, de a cumpăra apartamentele ce nu s-au restituit în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora. Prin urmare, una dintre condițiile pe care legea o instituie pentru achiziționarea unor imobile în temeiul actului normativ menționat este aceea că, persoana care formulează cererea de cumpărare să fi avut calitatea de chiriaș al spațiului pe care dorește să îl cumpere, la data intrării în vigoare a Legii, respectiv la data de 29 ianuarie 1996. Această condiție este reglementată și de art. 25 din H.G.R.

nr. 20/1996 republicată pentru aprobarea Normelor Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995. În speța dedusă judecății, tribunalul a constatat că această condiție imperativă instituită de Legea nr. 112/1995 nu este îndeplinită, deoarece, intimații S. nu au avut calitatea de chiriași ai spațiului cu destinația de magazie în litigiu, la data intrării în vigoare a Legii, astfel că ei nu puteau cumpăra acest spațiu, în temeiul actului normativ menționat. În ceea ce privește susținerea intimatei SC R. SRL, făcută în sensul că intimații S. nu au avut calitatea de chiriași ai spațiului cu destinația de magazie în litigiu, la data intrării în vigoare a Legii, astfel că ei nu puteau cumpăra acest spațiu, în temeiul actului normativ menționat.

În ceea ce privește susținerea intimatei SC R. SRL, făcută în sensul că intimații S. s-au subrogat în drepturile locative ale numitului M.M., instanța a reținut că aceasta este nefondată, contract încheiat în temeiul unui act normativ special, care instituie condiții imperative sub aspectul persoanelor care pot beneficia de prevederile sale, condiții pe care le-am redat mai sus. Prin urmare, pentru ca intimații S. să poată beneficia de prevederile Legii nr. 112/1995, în ceea ce privește spațiul în litigiu, este necesar să se constate că ei au avut calitatea de chiriași ai acestuia, în ceea ce privește spațiul în litigiu, este necesar să se constate că ei au avut calitatea de chiriași ai acestuia, la data de 29 ianuarie 1996, iar această calitate să fie atestată de un contract de închiriere, pentru respectarea dispozițiilor legale.

Or, așa cum am subliniat, părțile menționate nu au avut o astfel de calitate, declarația unilaterală dată de numitul M.M., la data de 8 decembrie 1997, în sensul celor mai sus-expuse, nefiind de natură să confere acestora calitatea de beneficiari ai prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. Raportat la considerentele ce preced, tribunalul constată că actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617 din 14 februarie 1997, a fost încheiat cu fraudarea legii, astfel că, în privința lui operează sancțiunea nulității absolute. Ca o consecință a desființării actului translativ de proprietate mai sus-arătat, instanța reține că, în privința spațiului ce a format obiectul său material, nu mai este incident cazul de imposibilitate de restituire în natură, instituit de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din actul normativ menționat, el trebuie restituit în natură contestatorilor.

În ceea ce privește critica adusă de contestatori deciziei atacate sub aspectul identificării în mod greșit, în regim de carte funciară a imobilului ce constituie obiectul contractului de închiriere deținut de numitul I.G., tribunalul apreciază că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Conform actului aflat la fila 42 din dosarul nr. 186/2004 al Tribunalului Brașov, la data întocmirii documentației de dezmembrare a imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 250 Brașov, nr. top. 5263/10 corespundea apartamentului deținut de V.I. Din actul aflat la fila 48 din dosarul nr. 186/2004 al Tribunalului Brașov, rezultă că, contractul de închiriere, pe care numita V.I.

l-a deținut asupra spațiului locativ mai sus-identificat, a fost reziliat, iar acest spațiu a fost atribuit familiei Iorga, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Brașov, adoptată la data de 2 octombrie 2000. Potrivit aceluiași înscris, spațiul locativ ce a fost deținut cu titlu de închiriere de numita V.I. și care ulterior, a fost atribuit familiei Iorga, este compus dintr-o cameră și dependințe. În baza Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Brașov, emisă la data de 2 octombrie 2000, intimata SC R. SRL a încheiat cu numitul I.G., contractul de închiriere nr. 33216 din 5 octombrie 2000, în temeiul căruia a transmis persoanei menționate și membrilor familiei acesteia dreptul e folosință asupra spațiului locativ ce a fost deținut, inițial, de numita V.I.

(filele 45 – 47). Raportat la considerentele ce preced, tribunalul reține că, identificarea în regim de carte funciară, a apartamentului din imobilul în litigiu, ce este deținut cu titlu de închiriere de numitul I.G., a fost făcută în mod corect de intimata SC R. SRL Brașov, prin decizia atacată.

Așa fiind, tribunalul, având în vedere considerentele de fapt și de drept mai sus-expuse, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 167/1958, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimați iar, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu prevederile legale arătate în considerente, va admite în parte, astfel cum a fost precizată și completată, contestația supusă judecății și, în consecință, va constata nulitatea absolută a actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617 din 14 februarie 1997, va modifica decizia atacată în sensul că va dispune restituirea în natură a spațiului cu destinația de magazie, ce a format obiectul material al actului juridic mai sus-arătat, urmând a menține restul prevederilor acestei decizii și a respinge restul pretențiilor formulate de contestatori.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții S.M., SC R. SRL Brașov iar prin decizia civilă nr. 54 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Brașov, cu majoritate de voturi și opinie separată, s-au respins apelurile ca nefondate, reținându-se următoarele: Critica privind prescripția dreptului material la acțiune a fost examinată și soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1757/2006, astfel încât devin incidente în speță dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care instituie caracterul obligatoriu al problemei de drept dezlegate de către instanța de recurs și judecătorii fondului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „în cazul dedus judecății, după ce societatea pârâtă a emis la insistențele repetate ale reclamanților, alte două decizii de rectificare a celei dintâi, urmare a unor erori evidente săvârșite de pârâtă, ea a clarificat situația juridică a spațiului litigios abia la termenul din 14 iunie 2004, astfel că cererea modificatoare și completatoare din 13 septembrie 2004, a fost promovată de reclamanți la prima zi de înfățișare ce a urmat, în condițiile în care reclamanților, terți față de actul juridic a cărui nulitate se cere, nu li s-a adus la cunoștință de către pârâtă, în faza administrativ - prealabilă, situația juridică a spațiului, deși pârâta SC R. SRL avea această obligație legală.

Întrucât situația imprevizibilă survenită în cursul judecății a fost generat de pârâtă, nu li se poate reproșa reclamanților, prin neprimirea acțiunii completatoare, recunoașterea acestei împrejurări, astfel, Tribunalul era dator, confruntat cu cererea completatoare, să dispună amânarea cauzei și să comunice cererea atât pârâtei vânzătoare, cât și pârâtului cumpărător al spațiului și să procedeze la soluționarea ei. Prin urmare, prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu rol sancționator pentru titularul dreptului care nu a sesizat în termen instanța nu sunt aplicabile în speță față de lipsa de culpă a contestatorilor care au formulat în termen petiția având în vedere data luării la cunoștință a situației juridice a imobilului și care face inaplicabile și dispozițiile cu privire la repunerea în termen.

În consecință, critica va fi respinsă. În același temei, art. 315 C. proc. civ. urmează a fi respinsă și critica privind necompetența materială a tribunalului, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând că petiția de constatare a nulității absolute are caracter de modificare, completare a acțiunii inițiale făcută conform art. 132 C. proc. civ. și poate fi examinată de instanță. Prin urmare, în speță sunt aplicabile și dispozițiile art. 17 C. proc. civ., conform cărora „cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente a judeca cererea principală”. Cu privire la fondul cauzei se reține că acțiunea a fost precizată conform dispozițiilor art. 32 C. proc. civ. și în consecință, în mod corect, s-a constatat fraudarea legii (art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 25 din H.G.

nr. 20/1996), la încheierea actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617/97, iar spațiul ce a format obiectul său a fost supus restituirii în natură. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții S.E. și S.M. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat și pe cale de consecință a se respinge acțiunea reclamanților. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurenții susțin că în mod nelegal nu a fost admisă excepția prescripției dreptului de acțiune, excepție ridicată după casarea cu trimitere spre rejudecare și introducerea lor în cauză. S-a mai învederat faptul că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, (fiind prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) în ce privesc dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, și ale art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Prin întâmpinarea depusă la filele 19, intimata SC R. SRL Brașov nu s-a opus admiterii recursului pârâților. Intimații P.C.S., M.D., P.I., P.M., P.E., D.A.R., P.M., C.S., O.L. și V.S.L. prin interpretarea depusă la filele 27 – 34 s-au opus admiterii recursului. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia nr. 1757 din 16 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a casat cu trimitere spre rejudecare decizia civilă nr. 271 din 21 februarie 2005 a Curții de Apel Brașov.

Prin decizia de casare rezultă că instanța de recurs a analizat doar aspectele legate de faptul că cererea modificatoare și completatoare din 13 septembrie 2004 a fost promovată de reclamanți la prima zi de înfățișare. Se mai reține că modificarea de acțiune privește constatarea nulității absolute a unui act juridic, și aceasta ar putea fi examinată de instanță chiar dacă partea ar fi formulat-o peste prima zi de înfățișare deoarece existența unei cauze de nulitate absolută poate fi invocată de parte oricând și chiar de instanță din oficiu. Ca atare decizia de casare nu cuprinde nici o referire la excepția prescripției extinctive, cum greșit a reținut instanța de fond și cea de apel. Nefiind dezlegată de instanța de casare problema prescripției extinctive, în mod greșit s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți, această excepție dirimanta, peremptorie și absolută operează în temeiul dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001. Astfel art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145 din 12 noiembrie 2001. Astfel acest din urmă acest act normativ prevede că termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se prelungește cu trei luni. Termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este un termen de prescripție.

Repunerea reclamanților în termenul de prescripție ar fi putut opera dacă ar fi fost îndeplinite cerințele art. 19 din decretul nr. 167/1958. Dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 prevăd posibilitatea repunerii părții în termenul de prescripție doar pentru motive temeinic justificate. Or, astfel de motive temeinic justificate nu sunt prezente. Instituția repunerii în termenul de prescripție operează ca un beneficiu pe care legea îl acordă titularilor dreptului la acțiune, care au fost împiedicați din cauze temeinic justificate să-și exercite dreptul la acțiune înăuntrul termenului de prescripție, de a fi socotiți, totuși că au introdus acțiunea în justiție în cadrul termenului legal.

Prin „cauze temeinic justificate” trebuie să înțelegem numai acele împrejurări care fără a avea gravitatea forței majore exclud orice culpă din partea titularului dreptului pentru depășirea termenului de prescripție. Astfel repunerea în termen trebuie să excludă și forța majoră și culpa, iar domeniul ei începe unde încetează culpa și unde începe forța majoră. Când există culpă, cauza depășirii termenului de prescripție extinctivă, nu poate fi temeinic justificată. Or raportând cele expuse la situația reținută de instanță că reclamanții nu au avut cunoștință de actul adițional a cărui nulitate se solicită, nu justifică incidența repunerii în termenul de prescripție. Câtă vreme reclamanții nu au făcut dovada existenței unor cauze temeinic justificate ce i-ar fi împiedicat să acționeze în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Față de cele expuse, rezultă fără posibilitate de echivoc că neoperând instituția repunerii în termenul de prescripție, sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Fiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se admite recursul a se casa decizia și sentința și pe cale de consecință a se respinge acțiunea reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții S.E. și S.M. împotriva deciziei nr. 54/A din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Brașov. Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr. 409 din 14 septembrie 2007 a Tribunalului Brașov, secția civilă, și în consecință respinge acțiunea reclamanților C.S., D.A.R., M.D., P.E., P.I., P.M., P.M.D.G., P.S.C., P.L., V.S.E.J. și V.S.L. împotriva pârâților S.E., S.M. și S.C. R. SRL Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2010.