ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2709/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2709/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 409 din 14 septembrie 2007 a Tribunalului Brașov s-a admis în parte acțiunea precizată și completată formulată de

contestatorii P.S.C., N.D., P.I., P.M., V.S.M., P.E., D.A.R., P.M.D.G. și C.S.,

toți prin mandatar P.S.C. împotriva pârâților SC R. SRL Brașov, S.E. și S.M. și

s-a constatat nulitatea absolută a actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare

nr. 2161 din 14 februarie 1997 încheiat la 26 octombrie 1998 între SC R. SRL

Brașov în calitate de vânzător și intimații S.E. și S.M. în calitate de cumpărător.

A fost modificată Decizia nr. 260

din 12 decembrie 2003 emisă de SC R. SRL Brașov în sensul că s-a dispus

restituirea în natură către contestatori și a spațiului cu destinația de

magazie situat în imobilul din Brașov, înscris în C.F. nr. 250 Brașov sub nr.

topo 5263, spațiu ce a format obiectul actului translativ de proprietate. Au

fost menținute celelalte prevederi ale deciziei contestate și s-au respins

restul pretențiilor formulate de contestatori.

Pentru a pronunța această hotărâre

au fost reținute următoarele considerente:

Art. 45 din Legea nr. 10/2001

republicată se referă la regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca

obiect imobilele preluate în mod abuziv, ce cad sub incidența Legii nr.

10/2001, încheiate până la data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare

a acestui act normativ.

Sub aspectul promovării unei acțiuni

în constatarea nulității absolute a actelor translative de proprietate mai sus-arătate,

alin. (5) al textului de lege menționat stipulează că acesta este de 18 luni de

la data intrării în vigoare a Legii.

Fiind vorba de un termen de

prescripție, termenul de 18 luni este supus dispozițiilor de drept comun

privitoare la întreruperea, suspendarea și repunerea în termenul de

prescripție.

Repunerea în termenul de prescripție

extinctivă reprezintă beneficiul acordat de lege titularului dreptului la

acțiune care, din motive temeinice, nu a putut declanșa acțiunea înăuntrul

termenului de prescripție, astfel că organul de jurisdicție este îndreptățit să

soluționeze, în fond, cererea de chemare în judecată, deși a fost introdusă

după împlinirea termenului de prescripție.

Cauzele de repunere în termenul de

prescripție extinctivă nu sunt menționate în lege, textul art. 19 din Decretul

nr. 167/1958 precizând în mod generic că este vorba de cauze temeinic

justificate.

În doctrină s-a conturat opinia

potrivit căreia, prin cauze temeinic justificate, trebuie să se înțeleagă doar

acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, sunt exclusive de

culpă.

În speță, se reține că, prin Decizia

Civilă nr. 1757 din 16 februarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că, contestatorii au luat cunoștință de existența actului adițional la

contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617 din 14 februarie 1997, doar la

termenul de judecată din data de 14 iulie 2004, intimata SC R. SRL Brașov

neaducându-i-le la cunoștință existența acestui act juridic în cadrul

procedurii prealabile reglementată de Legea nr. 10/2001, deși avea această

obligație legală.

Raportat la considerentele ce

preced, tribunalul reține că, prin hotărârea pe care a pronunțat-o, instanța de

recurs a soluționat una dintre problemele de drept incidente în cauză, și anume

cea relativă la data la care contestatorii au luat cunoștință despre existența

actului juridic a cărui nulitate au invocat-o, astfel că, în conformitate cu

dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., dezlegarea dată de instanța de

recurs acestei probleme de drept este obligatorie pentru instanța de

rejudecare.

Sub aspectul datei la care contestatorii

au luat cunoștință de existența actului juridic mai sus-arătat, tribunalul

reține că, susținerea făcută de intimata SC R. SRL, prin întâmpinarea formulată

în cauză, în sensul că, părțile menționate au atacat în justiție, în anul 2002,

acest act juridic, este nefondată, deoarece, acțiunea pe care intimata și-a

bazat susținerea nu a vizat actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare

nr. 21617 din 14 februarie 1997, ci doar acest contract, astfel cum rezultă din

actele aflate la filele 44 - 65 din dosarul cauzei.

De asemenea, tot sub aspectul

analizat, tribunalul reține că, actul juridic a cărui nulitate absolută s-a

solicitat a fi constatată nu a fost înscris în evidențele de publicitate

imobiliară, în privința lui nefăcându-se formalitățile de publicitate

imobiliară, fapt care rezultă din copia cărții funciare nr. 250 Brașov și

recunoscut de părțile litigiului.

Față de considerentele ce preced,

instanța constată că, din motive temeinice, contestatorii nu au formulat o

cerere de constatare a nulității absolute a actului adițional la contractul de

vânzare-cumpărare nr. 21617 din 14 februarie 1997 în termenul instituit de art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât aceștia au luat cunoștință de

existența acestui act juridic doar la data de 14 iulie 2004, astfel că, va

reține incidența în cauză a prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și,

pe cale de consecință, va respinge excepția de ordine publică invocată în cauză

și va analiza pe fond această cerere.

În ceea ce privește fondul cauzei,

tribunalul, analizând contestația dedusă judecății în raport cu motivele

invocate în susținerea ei, cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile

legale incidente în speță, reține următoarele:

Urmând procedura prealabilă

obligatorie reglementată de Legea nr. 10/0201, contestatorii au înregistrat, la

data de 4 iulie 2001, pe rolul intimatei SC R. SRL, o notificare, prin care au

solicitat a le fi restituit în natură imobilul situat în Brașov, înscris în C.F.

nr. 250 Brașov, sub nr. top. 5263, compus din casă și teren în suprafață de 819

mp (fila 83 din dosarul nr. 186/2004 al Tribunalului Brașov).

Prin Decizia nr. 17 din 26 iulie

2001, intimata SC R. SRL Brașov a dispus restituirea în natură către

contestatori a spațiilor din imobilul mai sus-identificat ce nu au fost

înstrăinate și care fac obiectul contractelor de închiriere nr. 32893/2000,

33216/2000, 9117/1999 și 52/1991 (filele 54 - 55 din dosarul nr. 186/2004).

Prin Decizia nr. 17 bis din 31

ianuarie 2003, intimata menționată a rectificat Decizia nr. 17 din 26 iulie

2001 în sensul că a dispus restituirea în natură către contestatori și a

spațiului cu destinația de garaj, deținut de intimatul S.E. (filele 56 - 57 din

dosarul nr. 186/2004).

Ulterior, la data de 12 decembrie

2003, intimata SC R. SRL a emis decizia nr. 260, contestată în cadrul

prezentului proces, prin care a rectificat deciziile pe care le-a emis

anterior, în sensul că a procedat la identificarea în regim de carte funciară a

spațiilor ce au fost restituite în natură contestatorilor (fila 16 din dosarul

nr. 186/2004).

Având în vedere că solicitarea

contestatorilor de restituire în natură a spațiului ce a format obiectul material

al actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617 din 14

februarie 1997, depinde de modul de soluționare a petitului relativ la

constatarea nulității absolute a acestui act juridic, tribunalul va analiza cu

prioritate acest petit, iar, în acest sens, reține următoarele:

La data de 14 februarie 1997, între

intimata SC R. SRL Brașov, în calitate de vânzător - și intimații S. în

calitate de cumpărători - a fost încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr.

112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617, prin care intimaților S.

le-a fost transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care îl dețineau

în baza contractului de închiriere nr. 307/88 din 15 octombrie 1988, apartament

compus din trei camere, bucătărie, baie, wc, antreu, hol, pivniță și terasă

(fila 49 din dosarul nr. 186/2004).

Ulterior, la data de 26 octombrie

1988, între aceleași părți a fost încheiat actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare

mai sus-menționat, în temeiul căruia intimaților S. le-a fost transmis și

dreptul de proprietate asupra spațiului cu destinația de magazie (fila 50 din

dosarul nr. 186/2004).

Conform contractului de închiriere

nr. 928 din 1 august 1969, aflat la fila 88 din prezentul dosar, spațiul mai

sus-indicat a avut, inițial, destinația de garaj, el fiind deținut, cu titlu de

închiriere, de numitul M.M..

La data de 4 decembrie 1997, numitul

M.M. a solicitat intimatei SC R. SRL să procedeze la schimbarea destinației

spațiului în litigiu și să îi reînnoiască contractul de închiriere pe care îl

deține asupra acestui spațiu (fila 87).

Prin Hotărârea nr. 237 din 31 august

1998, Consiliul Local al Municipiului Brașov a admis cererea formulată de M.M.

și a dispus schimbarea destinației spațiului pe care acesta îl deținea cu titlu

de închiriere, din garaj în magazie (fila 86).

La data de 8 decembrie 1997, numitul

M.M. a dat o declarație autentificată sub nr. 3949, de Biroul Notarului Public C.E.,

prin care a învederat că cedează drepturile locative pe care le are asupra

spațiului cu destinația de magazie, spațiu situat în Brașov, în favoarea

intimaților S., cu scopul ca acești intimați să cumpere acest spațiu (fila 84).

În baza acestei declarații, între

intimații din prezenta cauză a fost încheiat actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare

nr. 21617 din 14 februarie 1997, a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi

constatată.

În drept, tribunalul reține că art.

9 din Legea nr. 112/1995, act normativ în temeiul căruia a fost perfectat actul

juridic supus analizei, reglementează dreptul persoanelor ce aveau calitatea de

chiriaș la data intrării în vigoare a acestui act normativ, de a cumpăra

apartamentele ce nu s-au restituit în natură foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora.

Prin urmare, una dintre condițiile

pe care legea o instituie pentru achiziționarea unor imobile în temeiul actului

normativ menționat este aceea că, persoana care formulează cererea de cumpărare

să fi avut calitatea de chiriaș al spațiului pe care dorește să îl cumpere, la

data intrării în vigoare a Legii, respectiv la data de 29 ianuarie 1996.

Această condiție este reglementată

și de art. 25 din H.G.R. nr. 20/1996 republicată pentru aprobarea Normelor

Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.

În speța dedusă judecății,

tribunalul a constatat că această condiție imperativă instituită de Legea nr.

112/1995 nu este îndeplinită, deoarece, intimații S. nu au avut calitatea de

chiriași ai spațiului cu destinația de magazie în litigiu, la data intrării în

vigoare a Legii, astfel că ei nu puteau cumpăra acest spațiu, în temeiul

actului normativ menționat.

În ceea ce privește susținerea

intimatei SC R. SRL, făcută în sensul că intimații S. nu au avut calitatea de

chiriași ai spațiului cu destinația de magazie în litigiu, la data intrării în

vigoare a Legii, astfel că ei nu puteau cumpăra acest spațiu, în temeiul

actului normativ menționat.

În ceea ce privește susținerea

intimatei SC R. SRL, făcută în sensul că intimații S. s-au subrogat în

drepturile locative ale numitului M.M., instanța a reținut că aceasta este

nefondată, contract încheiat în temeiul unui act normativ special, care

instituie condiții imperative sub aspectul persoanelor care pot beneficia de

prevederile sale, condiții pe care le-am redat mai sus.

Prin urmare, pentru ca intimații S.

să poată beneficia de prevederile Legii nr. 112/1995, în ceea ce privește

spațiul în litigiu, este necesar să se constate că ei au avut calitatea de

chiriași ai acestuia, în ceea ce privește spațiul în litigiu, este necesar să

se constate că ei au avut calitatea de chiriași ai acestuia, la data de 29

ianuarie 1996, iar această calitate să fie atestată de un contract de

închiriere, pentru respectarea dispozițiilor legale.

Or, așa cum am subliniat, părțile

menționate nu au avut o astfel de calitate, declarația unilaterală dată de

numitul M.M., la data de 8 decembrie 1997, în sensul celor mai sus-expuse,

nefiind de natură să confere acestora calitatea de beneficiari ai prevederilor

art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Raportat la considerentele ce

preced, tribunalul constată că actul adițional la contractul de vânzare-cumpărare

nr. 21617 din 14 februarie 1997, a fost încheiat cu fraudarea legii, astfel că,

în privința lui operează sancțiunea nulității absolute.

Ca o consecință a desființării

actului translativ de proprietate mai sus-arătat, instanța reține că, în

privința spațiului ce a format obiectul său material, nu mai este incident

cazul de imposibilitate de restituire în natură, instituit de art. 18 lit. c)

din Legea nr. 10/2001, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 1 alin.

(1), art. 7 și art. 9 din actul normativ menționat, el trebuie restituit în

natură contestatorilor.

În ceea ce privește critica adusă de

contestatori deciziei atacate sub aspectul identificării în mod greșit, în

regim de carte funciară a imobilului ce constituie obiectul contractului de

închiriere deținut de numitul I.G., tribunalul apreciază că aceasta este

nefondată, pentru următoarele considerente:

Conform actului aflat la fila 42 din

dosarul nr. 186/2004 al Tribunalului Brașov, la data întocmirii documentației

de dezmembrare a imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 250 Brașov,

nr. top. 5263/10 corespundea apartamentului deținut de V.I.

Din actul aflat la fila 48 din

dosarul nr. 186/2004 al Tribunalului Brașov, rezultă că, contractul de

închiriere, pe care numita V.I. l-a deținut asupra spațiului locativ mai

sus-identificat, a fost reziliat, iar acest spațiu a fost atribuit familiei

Iorga, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Brașov, adoptată la

data de 2 octombrie 2000.

Potrivit aceluiași înscris, spațiul

locativ ce a fost deținut cu titlu de închiriere de numita V.I. și care

ulterior, a fost atribuit familiei Iorga, este compus dintr-o cameră și

dependințe.

În baza Hotărârii Consiliului Local

al Municipiului Brașov, emisă la data de 2 octombrie 2000, intimata SC R. SRL a

încheiat cu numitul I.G., contractul de închiriere nr. 33216 din 5 octombrie

2000, în temeiul căruia a transmis persoanei menționate și membrilor familiei

acesteia dreptul e folosință asupra spațiului locativ ce a fost deținut,

inițial, de numita V.I. (filele 45 – 47).

Raportat la considerentele ce

preced, tribunalul reține că, identificarea în regim de carte funciară, a

apartamentului din imobilul în litigiu, ce este deținut cu titlu de închiriere

de numitul I.G., a fost făcută în mod corect de intimata SC R. SRL Brașov, prin

decizia atacată.

Așa fiind, tribunalul, având în

vedere considerentele de fapt și de drept mai sus-expuse, în temeiul art. 19

din Decretul nr. 167/1958, a respins excepția prescripției dreptului material la

acțiune, invocată de intimați iar, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 coroborat cu prevederile legale arătate în considerente, va admite în

parte, astfel cum a fost precizată și completată, contestația supusă judecății

și, în consecință, va constata nulitatea absolută a actului adițional la

contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617 din 14 februarie 1997, va modifica

decizia atacată în sensul că va dispune restituirea în natură a spațiului cu

destinația de magazie, ce a format obiectul material al actului juridic mai sus-arătat,

urmând a menține restul prevederilor acestei decizii și a respinge restul

pretențiilor formulate de contestatori.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel pârâții S.M., SC R. SRL Brașov iar prin decizia civilă nr. 54 din

23 aprilie 2009 a Curții de Apel Brașov, cu majoritate de voturi și opinie

separată, s-au respins apelurile ca nefondate, reținându-se următoarele:

Critica privind prescripția

dreptului material la acțiune a fost examinată și soluționată de Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1757/2006, astfel încât devin incidente

în speță dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care instituie caracterul

obligatoriu al problemei de drept dezlegate de către instanța de recurs și

judecătorii fondului.

Înalta Curte de Casație și Justiție

a reținut că „în cazul dedus judecății, după ce societatea pârâtă a emis la

insistențele repetate ale reclamanților, alte două decizii de rectificare a

celei dintâi, urmare a unor erori evidente săvârșite de pârâtă, ea a clarificat

situația juridică a spațiului litigios abia la termenul din 14 iunie 2004,

astfel că cererea modificatoare și completatoare din 13 septembrie 2004, a fost promovată de reclamanți la prima zi de înfățișare ce a urmat, în condițiile în care

reclamanților, terți față de actul juridic a cărui nulitate se cere, nu li s-a

adus la cunoștință de către pârâtă, în faza administrativ - prealabilă,

situația juridică a spațiului, deși pârâta SC R. SRL avea această obligație

legală.

Întrucât situația imprevizibilă

survenită în cursul judecății a fost generat de pârâtă, nu li se poate reproșa

reclamanților, prin neprimirea acțiunii completatoare, recunoașterea acestei

împrejurări, astfel, Tribunalul era dator, confruntat cu cererea completatoare,

să dispună amânarea cauzei și să comunice cererea atât pârâtei vânzătoare, cât

și pârâtului cumpărător al spațiului și să procedeze la soluționarea ei.

Prin urmare, prevederile art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu rol sancționator pentru titularul dreptului

care nu a sesizat în termen instanța nu sunt aplicabile în speță față de lipsa

de culpă a contestatorilor care au formulat în termen petiția având în vedere

data luării la cunoștință a situației juridice a imobilului și care face

inaplicabile și dispozițiile cu privire la repunerea în termen.

În consecință, critica va fi

respinsă.

În același temei, art. 315 C. proc.

civ. urmează a fi respinsă și critica privind necompetența materială a

tribunalului, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând că petiția de

constatare a nulității absolute are caracter de modificare, completare a

acțiunii inițiale făcută conform art. 132 C. proc. civ. și poate fi examinată

de instanță.

Prin urmare, în speță sunt

aplicabile și dispozițiile art. 17 C. proc. civ., conform cărora „cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente a judeca cererea

principală”.

Cu privire la fondul cauzei se

reține că acțiunea a fost precizată conform dispozițiilor art. 32 C. proc. civ.

și în consecință, în mod corect, s-a constatat fraudarea legii (art. 9 din Legea

nr. 112/1995, art. 25 din H.G. nr. 20/1996), la încheierea actului adițional la

contractul de vânzare-cumpărare nr. 21617/97, iar spațiul ce a format obiectul

său a fost supus restituirii în natură.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs pârâții S.E. și S.M. solicitând modificarea ei în sensul

admiterii apelului astfel cum a fost formulat și pe cale de consecință a se

respinge acțiunea reclamanților.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurenții susțin că în mod nelegal

nu a fost admisă excepția prescripției dreptului de acțiune, excepție ridicată

după casarea cu trimitere spre rejudecare și introducerea lor în cauză.

S-a mai învederat faptul că instanța

a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, (fiind prezent motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) în ce privesc dispozițiile

art. 45 din Legea nr. 10/2001, și ale art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Prin întâmpinarea depusă la filele

19, intimata SC R. SRL Brașov nu s-a opus admiterii recursului pârâților.

Intimații P.C.S., M.D., P.I., P.M., P.E.,

D.A.R., P.M., C.S., O.L. și V.S.L. prin interpretarea depusă la filele 27 – 34

s-au opus admiterii recursului.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia nr. 1757 din 16

februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, s-a casat cu trimitere spre rejudecare decizia civilă

nr. 271 din 21 februarie 2005 a Curții de Apel Brașov.

Prin decizia de casare rezultă că

instanța de recurs a analizat doar aspectele legate de faptul că cererea

modificatoare și completatoare din 13 septembrie 2004 a fost promovată de reclamanți la prima zi de înfățișare.

Se mai reține că modificarea de

acțiune privește constatarea nulității absolute a unui act juridic, și aceasta

ar putea fi examinată de instanță chiar dacă partea ar fi formulat-o peste

prima zi de înfățișare deoarece existența unei cauze de nulitate absolută poate

fi invocată de parte oricând și chiar de instanță din oficiu.

Ca atare decizia de casare nu

cuprinde nici o referire la excepția prescripției extinctive, cum greșit a

reținut instanța de fond și cea de apel.

Nefiind dezlegată de instanța de

casare problema prescripției extinctive, în mod greșit s-a reținut că sunt

incidente dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

În ce privește excepția prescripției

dreptului material la acțiune invocată de pârâți, această excepție dirimanta,

peremptorie și absolută operează în temeiul dispozițiilor art. 45 din Legea nr.

10/2001.

Astfel art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 prevede că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza

de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data

intrării în vigoare a prezentei legi”.

Termenul de un an a fost prelungit

succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145 din 12 noiembrie 2001.

Astfel acest din urmă acest act

normativ prevede că termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 se prelungește cu trei luni.

Termenul prevăzut de art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 este un termen de prescripție.

Repunerea reclamanților în termenul

de prescripție ar fi putut opera dacă ar fi fost îndeplinite cerințele art. 19

din decretul nr. 167/1958.

Dispozițiile art. 19 din Decretul

nr. 167/1958 prevăd posibilitatea repunerii părții în termenul de prescripție

doar pentru motive temeinic justificate.

Or, astfel de motive temeinic

justificate nu sunt prezente.

Instituția repunerii în termenul de

prescripție operează ca un beneficiu pe care legea îl acordă titularilor

dreptului la acțiune, care au fost împiedicați din cauze temeinic justificate

să-și exercite dreptul la acțiune înăuntrul termenului de prescripție, de a fi

socotiți, totuși că au introdus acțiunea în justiție în cadrul termenului

legal.

Prin „cauze temeinic justificate”

trebuie să înțelegem numai acele împrejurări care fără a avea gravitatea forței

majore exclud orice culpă din partea titularului dreptului pentru depășirea

termenului de prescripție.

Astfel repunerea în termen trebuie

să excludă și forța majoră și culpa, iar domeniul ei începe unde încetează

culpa și unde începe forța majoră.

Când există culpă, cauza depășirii

termenului de prescripție extinctivă, nu poate fi temeinic justificată.

Or raportând cele expuse la situația

reținută de instanță că reclamanții nu au avut cunoștință de actul adițional a

cărui nulitate se solicită, nu justifică incidența repunerii în termenul de

prescripție.

Câtă vreme reclamanții nu au făcut

dovada existenței unor cauze temeinic justificate ce i-ar fi împiedicat să

acționeze în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Față de cele expuse, rezultă fără

posibilitate de echivoc că neoperând instituția repunerii în termenul de

prescripție, sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001.

Fiind astfel prezent motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se admite recursul

a se casa decizia și sentința și pe cale de consecință a se respinge acțiunea

reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții S.E. și S.M.

împotriva deciziei nr. 54/A din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Brașov.

Casează decizia recurată precum și

sentința civilă nr. 409 din 14 septembrie 2007 a Tribunalului Brașov, secția civilă, și în consecință respinge acțiunea reclamanților C.S., D.A.R.,

M.D., P.E., P.I., P.M., P.M.D.G., P.S.C., P.L., V.S.E.J. și V.S.L. împotriva

pârâților S.E., S.M. și S.C. R. SRL Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai

2010.