ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 148/2012

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

10 ianuarie 2012 Curtea de Apel Cluj, secția penală, având de examinat

apelurile declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

– D.I.I.C.O.T., de inculpatul recurent și coinculpata S.G., a pus în discuția

părților măsura arestării preventive a inculpatului S.G.M. și a dispus

menținerea acestei măsuri în temeiul art. 100

b

alin. (1) și (3) raportat

la art. 300

2

C. proc. pen., pentru motivele pe larg expuse la

paginile 3-6 ale încheierii atacate.

Împotriva acestei

încheieri inculpatul a formulat recurs.

În esență, s-a

motivat că inculpatul nu s-a sustras urmăririi penale, la momentul plecării

sale neavând cunoștință de existența dosarului și că predarea sa a fost

voluntară; că inculpatul până la 29 septembrie 2010 când a fost anunțat că este

cercetat, avea posibilitatea ca până la 11 octombrie 2010 (data perchezițiilor)

să distrugă mijloacele materiale de probă, că nu a avut legătură cu incinerarea

bunurilor, că rezultatul cenușii nu a apărut la dosar, că pericolul social s-a

disipat prin trecerea timpului, și față de datele personale se impune revocarea

măsurii arestării iar inculpații L.A. și C.D. au fost condamnați la închisoare

cu suspendare sub supraveghere.

Recursul inculpatului

va fi respins, ca nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 300

2

cu referire la art. 160

b

C. proc. pen., în cursul judecății,

instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive.

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel, motivat, a

dispus legal și temeinic menținerea stării de arest deoarece, pe de o parte,

niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut

(art. 143 și art. 148 C. proc. pen.) și acestea impun în continuare privarea de

libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie

la pedeapsa închisorii, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a

apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de

libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din C.E.D.O., astfel cum

acesta a fost interpretat de C.E.D.O. în cauza W. contra Germaniei.

În raport de

gravitatea faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar mai

ales a împrejurărilor concrete, corect instanța de apel a reținut că se impune

continuarea privării de libertate (pag. 3-6 a încheierii recurate), iar Înalta

Curte apreciază încheierea atacată legală și temeinică iar motivele de recurs

ca neîntemeiate.

Față de cele

reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefundat, recursul inculpatului.

Potrivit art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.G.M. împotriva încheierii din 10

ianuarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în

dosarul nr. 2756/117/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20

ianuarie 2012.