ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 148/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 10 ianuarie 2012 Curtea de Apel Cluj, secția penală, având de examinat apelurile declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T., de inculpatul recurent și coinculpata S.G., a pus în discuția părților măsura arestării preventive a inculpatului S.G.M. și a dispus menținerea acestei măsuri în temeiul art. 100 b alin. (1) și (3) raportat la art. 300 2 C. proc. pen., pentru motivele pe larg expuse la paginile 3-6 ale încheierii atacate. Împotriva acestei încheieri inculpatul a formulat recurs.

În esență, s-a motivat că inculpatul nu s-a sustras urmăririi penale, la momentul plecării sale neavând cunoștință de existența dosarului și că predarea sa a fost voluntară; că inculpatul până la 29 septembrie 2010 când a fost anunțat că este cercetat, avea posibilitatea ca până la 11 octombrie 2010 (data perchezițiilor) să distrugă mijloacele materiale de probă, că nu a avut legătură cu incinerarea bunurilor, că rezultatul cenușii nu a apărut la dosar, că pericolul social s-a disipat prin trecerea timpului, și față de datele personale se impune revocarea măsurii arestării iar inculpații L.A. și C.D. au fost condamnați la închisoare cu suspendare sub supraveghere. Recursul inculpatului va fi respins, ca nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 300 2 cu referire la art. 160 b C. proc. pen., în cursul judecății, instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel, motivat, a dispus legal și temeinic menținerea stării de arest deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143 și art. 148 C. proc.

pen.) și acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din C.E.D.O., astfel cum acesta a fost interpretat de C.E.D.O. în cauza W. contra Germaniei. În raport de gravitatea faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar mai ales a împrejurărilor concrete, corect instanța de apel a reținut că se impune continuarea privării de libertate (pag. 3-6 a încheierii recurate), iar Înalta Curte apreciază încheierea atacată legală și temeinică iar motivele de recurs ca neîntemeiate.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefundat, recursul inculpatului. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.G.M. împotriva încheierii din 10 ianuarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. 2756/117/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 ianuarie 2012.