ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1106/2011

Asupra recursurilor penale de față constată:

Prin Încheierea din 11 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul nr. 1957/54/2010, s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

și art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., menținerea stării de arest a inculpaților M.I., A.L.T. și D.S.M. și respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.I., ca neîntemeiată.

S-a reținut de către instanță că inculpații în cauză erau arestați preventiv în baza mandatelor emise de Curtea de Apel Craiova, sub acuzația de comitere a unor infracțiuni de corupție implicând calitatea de magistrați a inculpaților A.L.T. și D.S.M. în cadrul Tribunalului Dolj și de avocat în Baroul Olt a inculpatului M.I.

Măsura arestării preventive a fost luată pe temeiul dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se pentru toți inculpații că lăsarea lor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea acuzațiilor, presupusa modalitate de comitere a faptelor, scopul în vederea căruia se acționase și rezultatul negativ produs asupra imaginii justiției, prin subminarea încrederii opiniei publice în corectitudinea actului de justiției.

Prin Rechizitoriul nr. 39/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova din 28 iunie 2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpaților M.I., A.L.T. și D.S.M., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, ca urmare a strămutării judecării cauzei de la Curtea de Apel Craiova, instanță pe rolul căreia fusese inițial înregistrată cauza.

După emiterea mandatelor de arestare pe numele inculpaților în cauză, măsura preventivă luată a fost menținută succesiv, constatându-se subzistența temeiurilor arestării inițiale și necesitatea prezervării ordinii publice.

Având de apreciat asupra menținerii în continuare a detenției provizorii, prima instanță a constatat că nu există temeiuri legale care să justifice revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, argumentele avute în vedere la luarea măsurii preventive impunând și în prezent privarea de libertate a inculpaților.

În analiza efectuată, prima instanță a făcut referire la principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene în legătură cu elementele în raport de care se apreciază caracterul rezonabil al duratei detenției provizorii, considerând că aceasta nu a fost încălcată în cauză, raportat la complexitatea dosarului, numărul de participanți și stadiul avansat al cercetării judecătorești.

De asemenea, s-a apreciat că timpul scurs de la data săvârșirii presupuselor infracțiuni nu estompase rezonanța socială negativă, privarea de libertate a inculpaților fiind în continuare necesară pentru protejarea prioritară a ordinii publice, având în vedere interesul general actual referitor la prevenirea generală în cazul infracțiunilor de corupție, cu precădere în ipotezele în care este afectată imaginea justiției.

Pe baza acestor elemente, s-a constatat că măsura preventivă luată față de inculpați servea pe mai departe scopului privind buna desfășurare a procesului penal, cercetarea judecătorească fiind în curs de derulare, prin audierea unui număr relativ mare de martori și depunerea unei expertize informatice.

S-a mai arătat și că în cadrul examinării stării de arest a inculpaților, controlul instanței este limitat la verificarea subzistenței temeiurilor arestării, prin prisma perioadei scurse de la ultima menținere a stării de arest.

Or, la termenele anterioare, când a avut loc verificarea temeiniciei cererilor de liberare provizorie sub control judiciar și a legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, situația personală a inculpatului D.M.B., precum și atitudinea procesuală a inculpatului M.I. manifestată la data formulării acuzațiilor, au fost cunoscute instanțelor - fond și recurs, și nu au influențat reținerea incidenței pe mai departe a dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se că periculozitatea lor socială subzista, chiar și în condițiile existenței unor probleme de sănătate și de familie pentru inculpatul D.M.B. și a recunoașterii necondiționate a faptelor pentru inculpatul M.I.

Prin urmare, s-a considerat că toate împrejurările invocate în favoare nu aduceau nicio schimbare asupra temeiurilor de fapt și de drept inițiale, neexistând motive întemeiate care să justifice revocarea sau înlocuirea măsurii preventive ori punerea în libertate provizorie a inculpatului M.I.

Ca atare, constatând îndeplinite dispozițiile art. 300

2

și art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., prima instanță a menținut starea de arest a inculpaților M.I., A.L.T. și D.S.M.

Pe cale de consecință, au fost respinse cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive și de liberare provizorie sub control judiciare formulate de inculpatul M.I.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpații M.I., A.L.T. și D.S.M.

Nelegalitatea hotărârii primei instanțe a fost susținută de inculpații A.L.T. și D.S.M. în raport de încălcarea dispozițiilor art. 305 C. proc. pen., invocându-se pronunțarea în cauză a două încheieri de ședință separate pentru dezbaterile ce au avut loc la termenul din 11 martie 2011 deși dispoziția de lege enunțată stabilește expres că mersul dezbaterilor se consemnează în cuprinsul unei singure încheieri.

De asemenea, a fost criticată dispoziția de menținere a inculpaților în stare de arest preventiv, arătându-se că soluția primei instanțe nu a ținut seamă de durata excesivă a detenției de până în prezent, inculpații fiind arestați de aproape 1 an de zile, de situația personală a fiecăruia dintre cei doi inculpați, cu copii minori în întreținere, unul cu probleme grave de sănătate și, respectiv, faptul că era unic întreținător al familiei sale.

Totodată, a fost subliniată și împrejurarea că niciunul dintre cei doi inculpați nu mai îndeplinește în prezent funcția de magistrat, situație în care nu există date obiective care să prezume un potențial risc de repetare a infracțiunilor.

La rândul său, inculpatul M.I. a invocat greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 160

b

C. proc. pen., cu motivarea că măsura arestării preventive nu se mai justifica a fi menținută, având în vedere că recunoscuse în totalitate fapta de care era acuzat încă de la urmărirea penală, iar după sesizarea instanței solicitase ca judecata să se facă în procedura simplificată reglementată de art. 320

1

C. proc. pen.

Ca urmare, s-a susținut că măsura preventivă nu mai servea scopului privind buna desfășurare a procesului penal, hotărârea de condamnare pronunțându-se pe baza probelor administrate exclusiv în faza de urmărire penală.

Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu sub toate aspectele cauzei, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată fondat recursul inculpatului M.I. și neîntemeiate criticile celorlalți doi inculpați.

I. Din actul de sesizare a instanței se reține că împotriva inculpaților au fost formulate acuzații dintre cele mai grave, faptele pretins săvârșite implicând calitatea de magistrați în cadrul Tribunalului Dolj a inculpaților A.L.T. și D.S.M. și de avocați în Baroul Olt pentru inculpatul M.I. și coacuzatul C.O.T., calități de care s-au folosit pentru a face acte contrare obligațiilor de serviciu și, respectiv, pentru traficarea influenței pe lângă magistrați în scopul deturnării actului de justiție.

Potrivit rechizitoriului, în ziua de 5 mai 2010, inculpatul M.I. a pretins și primit suma de 45.000 euro de la denunțătorul D.G.A., din care a reținut pentru sine suma de 13.000 euro, în scopul de a interveni prin intermediul avocatului C.O.T. și al inculpatului A.L. - judecător la Tribunalul Dolj, pe lângă inculpatul D.M.B., judecător la aceeași instanță și care avea spre soluționare cauza penală privind pe S.S., D.C. și C.M., cercetați în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, pentru a dispune lăsarea persoanelor cercetate în stare de libertate și aplicarea unor pedepse favorabile acestora.

S-a reținut că inculpatul A.L.T. a primit din suma pretinsă de la denunțător, prin intermediul avocatului C.O.T., suma de 20.000 euro, din care a păstrat pentru sine suma de 5.000 euro, diferența de 15.000 euro predând-o inculpatului D.M.B. în scopul susmenționat, înmânarea sumei de bani având loc la sediul instanței, în prezența unui alt magistrat al instanței, coleg de birou al inculpatului D.M.B. și coleg de serviciu al coinculpatului A.L.T.

II. În raport de situația de fapt prezentată, gravitatea deosebită a infracțiunilor este de necontestat.

Natura și gravitatea infracțiunilor de care inculpații sunt acuzați, modalitatea în care se presupune că au acționat, dar mai ales calitatea de care s-au prevalat la săvârșirea faptelor și consecințele produse asupra imaginii justiției, prin subminarea încrederii publice și în contextul mai larg al prevenirii și combaterii corupției, constituie elemente în raport de care se examinează necesitatea prezervării ordinii publice.

Sub acest aspect, este de menționat că jurisprudența Curții Europene nu exclude refuzul de eliberare a unui acuzat numai pe temeiul gravității faptelor, dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în liberate se aduce un prejudiciu real ordinii publice.

În speță, așa cum bine a subliniat și prima instanță, interesul public al prezervării ordinii publice continuă să fie actual, în raport de gravitatea infracțiunilor, faptul că acestea au fost săvârșite de magistrați și avocați în cadrul atribuțiilor implicând corecta administrare a justiției, durata detenției provizorii de până în prezent și impactul negativ asupra opiniei publice în situația în care inculpații ar fi cercetați în libertate, prin acreditarea ideii că nu toți cetățenii sunt egali în fața legii și că autoritățile judiciare nu reacționează ferm împotriva persoanelor care săvârșesc asemenea fapte.

Toate aceste elemente au fost corect evaluate de prima instanță atunci când a decis menținerea stării de arest a inculpaților A.L.T. și D.S.M., calitatea specială deținută de aceste persoane, aceea de magistrați chemați să asigure aplicarea corectă și imparțială a legii, constituind o împrejurare deosebit de relevantă în aprecierea periculozității lor sociale și a ripostei ce trebuie manifestată în cazurile în care se constată existența unor situații de deturnare a rolului organelor judiciare și canalizarea lor spre scopuri ilicite.

Prin urmare, încetarea ulterioară a calității de magistrat nu modifică cu nimic subzistența temeiurilor arestării inițiale, cu atât mai mult cu cât respectiva împrejurare exista și la momentul luării măsurii arestării preventive a inculpaților din cauză.

Aceeași concluzie este valabilă și în ceea ce privește situația familială a ambilor inculpați, împrejurările invocate în favoare fiind deopotrivă cunoscute de instanțele care au decis plasarea inculpaților în arest preventiv.

În plus, trebuie menționat că în contextul în care inculpații A.L.T. și D.S.M. au negat acuzațiile ce formează obiectul judecății în cauză și între aceștia și ceilalți participanți care au facilitat comiterea faptelor există o anumită relație de încredere, apare justificată temerea că, lăsați în libertate, inculpații ar putea influența cursul procesului, având în vedere și experiența lor în domeniul juridic.

Prin urmare, nu pot fi primite criticile inculpaților A.L.T. și D.S.M. referitoare la greșita aplicare a legii de către prima instanță.

Tot astfel, se constată că nici cealaltă neregularitate privitoare la pronunțarea a două încheieri de ședință pentru termenul de dezbateri din 11 martie 2011 nu afectează valabilitatea actelor procedurale emise de instanța Curții de Apel Cluj.

Din actele dosarului se reține că pentru termenul de judecată din 11 martie 2011, instanța Curții de Apel Cluj a consemnat într-o încheiere separată cererile și concluziile părților formulate cu ocazia verificării efectuate asupra necesității menținerii inculpaților în stare de arest preventiv, despre celelalte măsuri procesuale dispuse în cursul cercetării judecătorești făcându-se mențiune într-o altă încheiere de ședință.

Deși exactă susținerea inculpaților în sensul că desfășurarea procesului în ședința de judecată se consemnează într-o încheiere al cărei conținut este cel prevăzut de art. 305 C. proc. pen., procedeul folosit în cauză de prima instanță nu produce consecințe practice în caz, rezultând că drepturile inculpaților nu au fost în niciun fel încălcate, în lipsa oricărei vătămări care să se fi produs în drepturile lor procesuale.

Procedeul folosit de prima instanță a urmărit exclusiv rezolvarea chestiunilor administrative legate de trimiterea dosarului la instanța competentă să soluționeze eventualele cereri de recurs, soluțiile pronunțate în materia măsurilor preventive fiind prevăzute cu o cale de atac separată hotărârii date pe fondul cauzei.

În raport de cele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații A.L.T. și D.S.M., conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., constatând legalitatea și temeinicia încheierii atacate sub toate aspectele criticate.

În schimb, Înalta Curte constată că motivele expuse de prima instanță nu justifică valabil refuzul de eliberare din arest a inculpatului M.I.

Se reține astfel că inculpatul în cauză a avut o atitudine procesuală corespunzătoare încă de la data punerii sub acuzare, prin declarațiile date în cursul urmăririi penale contribuind în mod hotărâtor la stabilirea adevărului și justa soluționare a cauzei, acesta fiind și motivul pentru care prin actul de trimitere în judecată s-a propus în privința acestui inculpat atenuarea răspunderii penale.

Inculpatul a fost consecvent conduitei sale procesuale, solicitând în fața primei instanțe ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în procedura simplificată a recunoașterii vinovăției, conform art. 320

1

C. proc. pen.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că invocarea beneficiului dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. constituie o situație nouă care modifică temeiurile arestării inițiale și care justifică înlocuirea măsurii preventive cu o alta mai puțin restrictivă de libertate, neexistând elemente care să prezume în mod obiectiv, în contextul recunoașterii integrale și necondiționate a vinovăției în circumstanțele și pe baza probelor menționate în rechizitoriu, un eventual risc de influențare a procesului penal.

Cum cercetarea judecătorească ce se efectuează în cauză nu se desfășoară și față de inculpatul M.I., invocarea beneficiului dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. constituind un act de dispoziție ce nu mai poate fi retractat ulterior pe parcursul procedurii, Înalta Curte constată că judecata în cauză poate continua și cu inculpatul în stare de libertate, având în vedere modificările intervenite asupra temeiurilor care au determinat arestarea inițială.

În consecință, constatând îndeplinită situația prevăzută de art. 139 C. proc. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul inculpatului M.I., va casa în parte încheierea atacată, iar în rejudecare, va dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen., cu impunerea obligațiilor de la art 145 alin. (1

1

) lit. a) - d) C. proc. pen.

Se va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului M.I. dacă nu este arestat în altă cauză.

În raport de soluția dispusă în cauză, va fi respinsă ca rămasă fără obiect cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de același inculpat, verificarea subzistenței temeiurilor care au determinat arestarea inițială, având drept consecință înlocuirea măsurii preventive, fiind prioritară și prealabilă examinării cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) și (3) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva Încheierii din 11 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 1957/54/2010.

Casează, în parte, Încheierea din 11 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori și, rejudecând:

Înlocuiește măsura arestării preventive a inculpatului M.I. cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Conform art. 145

1

alin. (1) cu referire la art. 145 C. proc. pen. stabilește pe durata obligării de a nu părăsi țara, în sarcina inculpatului, respectarea următoarelor obligații:

a) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să se prezinte la organul de poliție din raza de domiciliu conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura;

d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului M.I.  de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 4 din 6 mai 2010 emis de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, dacă nu este arestat în altă cauză.

Dispune efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 145

1

alin. (2) raportat la art. 145 alin. (2

1

) C. proc. pen.

Respinge, ca rămasă fără obiect, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.I.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații A.L.T. și D.M.B. împotriva aceleiași încheierii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat M.I., în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurenții inculpați A.L.T. și D.M.B. la plata sumelor de câte 125 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 martie 2011.