ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3795/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3795/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 19 octombrie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,

în dosarul nr. 1957/54/2010 s-au respins cererile de liberare provizorie sub

control judiciar și de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura obligării

de a nu părăsi țara formulate de inculpații M.I., C.O.T., A.L.T. și D.M.B. și

s-a menținut arestarea preventivă pentru fiecare dintre inculpații M.I., C.O.T.,

A.L.T. și D.M.B.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut,

în esență, că au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv,

inculpații M.I., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prev.

de art. 257 C. pen., comb. cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, C.O.T., pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen.,

comb. cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, A.L.T., pentru săvârșirea infracțiunilor

de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen., comb. cu art. 7 alin. (3)

din Legea nr. 78/2000 și complicitate la infracțiunea de luare de mită, prev.

de art. 26 C. pen., rap. la art. 254 C. pen., comb. cu art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2001 și D.M.B., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită,

prev. de art. 254 C. pen., comb. cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, că măsura

arestării preventive a mai fost menținută de instanță, prin încheierile de la

29 iunie, 2 august 2010 și respectiv 8 septembrie, date la care inculpații au

formulat și cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi țara, cereri care au fost respinse de către aceeași

instanță, ambele soluții rămânând definitive, prin respingerea recursurilor

declarate de inculpați aceștia au formulat cereri similare, de liberare sub

control judiciar, care de asemenea, au fost respinse, astfel încât, avându-se

în vedere că situația personală a inculpaților, dar și durata arestării lor

preventive, au făcut obiectul soluțiilor deja pronunțate, atât de către

instanța fondului, cât și de către instanța de control judiciar.

S-a mai reținut că, faptele pentru

care sunt cercetați inculpații sunt grave și se încadrează în categoria

infracțiunilor de corupție, iar calitatea acestora la momentul săvârșirii

presupuselor fapte penale, implică o reacție adecvată din partea autorităților

statului, iar pericolul concret pentru ordinea publică rezidă tocmai în

sentimentul ce s-ar naște în rândul opiniei publice, de insecuritate și de

neîncredere în înfăptuirea actului de justiție.

S-a apreciat că temeiurile prev. de art. 148

lit. f) C. proc. pen., nu s-au modificat, iar în cauză nu s-au administrat

probe din care să rezulte modificări de esență a temeiurilor avute în vedere la

arestarea inițială a inculpaților și nici nu se poate aprecia că durata

privării lor de libertate ar fi dobândit un caracter excesiv, ci se circumscrie

unui termen rezonabil.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, au declarat recurs inculpații M.I., C.O.T., A.L.T. și D.M.B.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie astfel:

- în mod greșit instanța de fond a apreciat că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, circumscrise

art. 148 lit. f) C. proc. pen., subzistă, întrucât pericolul social generic al

infracțiunii este diminuat serios prin recalificarea juridică a faptelor și

reținerea disp. art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 ceea ce a condus la noi limite

de pedeapsă situate între 1 și 5 ani închisoare;

- nu existe date și probe care să impună

privarea de libertate a acestora;

- instanța de fond a apreciat greșit

că statutul socio-profesional al inculpaților ar spori starea de pericol pentru

ordinea publică a faptelor săvârșite;

Referitor la cererea de liberare

provizorie sub control judiciar a inculpaților, apreciază că nu se impune

privarea de libertate a acestora pentru buna desfășurare a procesului penal,

deoarece toate probele ce urmează a fi administrate în cauză nu au legătură cu inculpații

pe care îi reprezintă, care au recunoscut faptele.

Instanța avea obligația de a analiza

circumstanțele personale ale inculpaților și de a raporta aceste circumstanțe personale

la circumstanțele reale ale faptelor presupus săvârșite de acesta.

S-a susținut că în materia măsurilor preventive nu

există autoritate de lucru judecat, iar simpla trecere a timpului reprezintă un

element nou ce trebuie analizat de instanță și că este nejustificată temerea

instanței că inculpații, în stare de libertate, ar influența judecata cauzei.

Recurenții au solicitat admiterea recursurilor formulate,

casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare revocarea măsurii

arestării preventive dispusă față de aceștia, cu consecința punerii de îndată

în libertate.

În subsidiar, au solicitat admiterea

recursurilor declarate, casarea în parte a hotărârii recurate și, în

rejudecare, admiterea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar în

condițiile art. 160

6

- 160

10

C. proc. pen.

Recursurile inculpaților sunt nefondate.

Analizând actele și lucrările dosarului prin

prisma motivelor de recurs invocate de inculpați, precum și a disp. art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că hotărârea recurată este legală și

temeinică.

Astfel, Curtea de Apel Craiova, secția penală și

pentru cauze cu minori, investită cu soluționarea cauzei ce face obiectul

dosarului nr. 1957/54/2010 privind pe inculpații M.I., trimis în judecată în

stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență

prev. de art. 257 C. pen., combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, C.O.T., trimis

în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de

trafic de influență prev. de art. 257 C. pen., combinat cu art. 6 din Legea nr.

78/2000, A.L.T., trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru

săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență prev. de art. 257 C. pen.

combinat cu art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 și complicitate la

infracțiunea de luare de mită prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 256 C. pen.,

combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și D.M.B., trimis în

judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de luare de

mită prev. de art. 254 C. pen. combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,

în temeiul disp. art. 300

2

cu referire la art. 160

b

alin.

(1) și (3) C. proc. pen., verificând arestarea preventivă a inculpaților în

cursul judecății și constatând incidența disp. art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen., a constata legalitatea și temeinicia arestării preventive dispusă

față de inculpații sus-menționați și a dispus menținerea acesteia pe perioada

prev. de art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., prin încheierea din 19

octombrie 2010, pronunțată de această instanță.

În considerarea acestei dispoziții, instanța de

fond a reținut, în mod corect, că prin încheierea nr. 4 din 6 mai 2010,

pronunțată în dosarul nr. 1401/54/2010 al Curții de Apel Craiova, s-a dispus

arestarea preventivă a inculpaților M.I., C.O.T. și A.L.T., pe o durată de 29

de zile, iar prin încheierea nr. 7 din 28 mai 2010, pronunțată în dosarul nr. 1598/54/2010

al Curții de Apel Craiova, s-a dispus prelungirea duratei măsurii arestării

preventive pentru fiecare dintre inculpați pe o durată de 30 zile, începând cu 4

iunie 2010 și până la 3 iulie 2010, inclusiv, iar prin încheierea nr. 9 din 8

iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1703/54/2010 al Curții de Apel Craiova

s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului D.M.B. pe o durată de 29 de zile

începând cu 8 iunie 2010 și până la 6 iulie 2010, inclusiv, apreciindu-se că în

cauză sunt indicii temeinice și probe că aceștia au săvârșit infracțiunile

pentru care au fost trimiși în judecată, iar lăsarea lor în libertate prezintă

pericol concret pentru ordinea publică.

Procedând astfel, s-a reținut temeinic

că faptele pentru care sunt cercetați cei patru inculpați sunt grave și se

încadrează în categoria infracțiunilor de corupție, iar calitatea acestora la

momentul săvârșirii presupuselor fapte penale, implică o reacție adecvată din

partea autorităților statului, pericolul concret pentru ordinea publică

constând tocmai în sentimentul care s-ar naște în rândul opiniei publice, acela

de insecuritate și de neîncredere în înfăptuirea actului de justiție.

Potrivit art. 160

b

alin. (3) C. proc.

pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun

în continuare privarea de libertate, aceasta dispune prin încheiere motivată

menținerea arestării preventive.

Prin prisma acestor dispoziții legale, instanța

de fond a apreciat, în mod corect, că temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f)

C. proc. pen. nu s-au modificat, că în cauză nu s-au administrat probe din care

să rezulte modificări de esență a temeiurilor avute în vedere la arestarea

inculpaților.

În mod just s-a apreciat că pericolul concret pentru

ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaților

trebuie înțeles și apreciat în sens larg prin raportare nu doar la elementele

care țin strict de persoana inculpaților sau de instrumentarea cauzei penale,

ci trebuie apreciat prin prisma naturii infracțiunilor pentru care inculpații sunt

cercetați, astfel încât reacția societății să fie de natură a descuraja orice

alte posibile acțiuni similare ale celorlalți membri ai săi.

Așadar, Curtea de Apel Craiova a menținut starea

de arest a inculpaților recurenți, constatând că nu sunt nici temeiuri care să

impună revocarea acesteia, în baza disp. art. 160

b

alin. (2) C.

proc. pen.

Inculpații recurenți au invocat lipsa vinovăției

cu privire la faptele ce fac obiectul judecății, precum și greșita încadrare juridică

a acestora, însă aceste aspecte nu pot fi examinate de instanța de recurs în

acest moment procesual, fiind atributul instanței care judecă fondul cauzei, ca

pe baza probelor administrate, să stabilească vinovăția sau nevinovăția inculpaților.

De asemenea, recurenții – inculpați au invocat depășirea

termenului de judecare al unei cauze penale, încălcându-se astfel disp. art. 5

din CEDO, precum și ale art. 23 din Constituția României.

Sub acest aspect, se constată că termenul rezonabil

invocat nu a fost depășit și nici durata măsurii arestării preventive; este de

observat că art. 23 din Constituție se referă la arestarea preventivă în cursul

urmăririi penale, care nu poate depăși 180 zile, ceea ce nu este cazul în

speță, inculpații fiind trimiși în judecată înainte de împlinirea acestui

termen.

În raport cu art. 5 din CEDO și art. 23 din

Constituția României, măsura privativă de libertate a unei persoane se poate

dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau

există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi

infracțiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor și

libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Raportat la temeiurile de fapt avute

în vedere de instanța de fond și la pericolul social apreciat și cu referire la

rezonanța faptelor comise, la statutul și funcțiile exercitate de către

inculpați( judecători și avocați), criticile formulate de aceștia privind

depășirea duratei rezonabile a stării de arest preventiv sunt neîntemeiate.

Instanța de fond examinând cererile formulate

de inculpați în cadrul procedurii reglementate de disp. art. 160

8

C.

proc. pen. și art. 160

6

C. proc. pen., a constatat în mod corect că,

condițiile privind admisibilitatea în principiu a cererilor au fost

îndeplinite, însă sub aspectul temeiniciei acestea au fost respinse.

Potrivit art. 160

2

alin.

(2) C. proc. pen., liberarea provizorie nu se acordă în cazul în care există

date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să

săvârșească noi infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, prin alterarea

ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Așa cum s-a statuat liberarea

provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menținerea

temeiurilor arestării preventive.

Din această perspectivă, instanța de

fond a apreciat în mod corect că până la acest moment temeiurile care au stat

la baza arestării preventive a inculpaților nu s-au modificat, nu au încetat,

ele subzistă în continuare, iar în favoarea acestora nu au intervenit elemente

de fapt și de drept care să justifice judecarea lor în stare de libertate.

Pe de altă parte, s-a constatat că

în mod corect că nu există temeiuri noi care să fi justificat revocarea arestării

preventive sau înlocuirea măsurii arestului preventiv dispusă față de inculpați

cu o altă măsură restrictivă de libertate.

Este de netăgăduit dreptul și

posibilitatea fiecărui inculpat de a solicita liberarea provizorie sub control judiciar

pe tot parcursul procesului penal în baza disp. art. 5 C. proc. pen. și art. 5 paragraf

3 din CEDO, însă aprecierea temeiniciei unei astfel de cereri constituie o

facultate a organului judiciar prin raportare la disp. art. 136 alin. (8) C.

proc. pen.

Această împrejurare rezultă din

dispozițiile exprese ale art. 160 și următoarele C. proc. pen., care statuează

asupra posibilității de acordare a liberării provizorii de către organul

judiciar, iar garantarea dreptului legal al inculpaților de a formula o atare

cerere, nu echivalează automat cu însăși admiterea cererii în orice condiții.

Instanța trebuie să analizeze și

oportunitatea unei astfel de cereri prin raportare la disp. art. 136 alin. (2) și

alin. (8) C. proc. pen., având posibilitatea de a admite sau de a respinge

motivat cererea, atunci când aceasta nu servește scopului recunoscut de legea

procesual penală.

Ținând seama de faptul că inculpații

au criticat hotărârea instanței de fond și sub aspectul dispoziției vizând respingerea

cererilor formulate de aceștia de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura

obligării de a nu părăsi țara, în raport de disp. art. 141 alin. (1) teza a

II-a C. proc. pen., criticile nu pot fi analizate, întrucât „ încheierea prin

care prima instanță,...... respinge cererea de înlocuire ..... a măsurii preventive

cu o altă măsură preventivă” nu este supusă niciunei căi de atac.

Pentru

considerentele arătate, văzând disp. art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații

M.I., C.O.T., A.L.T. și D.M.B. împotriva încheierii din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală, pe care o menține ca legală și temeinică.

Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., urmează a dispune obligarea recurenților inculpați la plata

cheltuielilor judiciare către stat ocazionate de judecarea recursurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.I., C.O.T., A.L.T. și D.M.B.

împotriva încheierii din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 1957/54/2010.

Obligă recurenții inculpați la câte 200 lei cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 octombrie

2010.