ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 567/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 august 2011, reclamantul N.E., a chemat în judecată pe pârâții I.G.P.R., M.A.I., Inspectoratul de Poliție Județean Vâlcea, M.D., P.M. și T.Z., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul I.P.J. Vâlcea, la încadrarea reclamantului pe postul de Șef al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog Vâlcea, constatarea faptului că a câștigat concursul organizat în perioada 20 - 22 august 2003, la Școala de Agenți de Poliție V.L.

Câmpina, având media finală 9,42, obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor reprezentând diferența dintre salariu și celelalte drepturi pe care le avea la data promovării examenului și drepturile aferente funcției de Șef al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog Vâlcea, pentru intervalul cuprins între data numirii pe acest post a altei persoane și data încadrării efective a reclamantului pe funcția de Șef al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog Vâlcea, drepturi reactualizate și la 100.000 lei daune morale,cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că s-au efectuat cercetări penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen., cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen., de către pârâții M.D., P.M.

și T.Z., însă prin rezoluția din 18 mai 2011, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus încetarea urmăririi penale față de aceștia, întrucât, deși se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii respective, a intervenit prescripția răspunderii penale. A mai arătat că pârâtul T.Z., se face vinovat de modificarea rezultatelor concursului pentru ocuparea funcțiilor de Șefi al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog Buzău, Cluj, Alba, Maramureș, Teleorman, Hunedoara și Vâlcea, pârâtul M.D.

în calitate de președinte al comisiei de examinare a prezentat tabelele cu mediile finale pârâtului T.Z., iar P.M., în funcție de secretar al comisiei de examinare, a refăcut tabelele din calculator cu modificările făcute, în sensul că, a fost declarat drept câștigător al concursului pentru ocuparea funcției de Șef Serviciu de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog Vâlcea, a contracandidatului reclamantului, C.G.A., care a obținut media finală 8,12, aspectele menționate fiind confirmate și de M.A.I.

prin raportul din 12 mai 2005. Mai arată reclamantul că s-a constituit parte civilă în Dosarele penale nr. 900/P/2005 și 838/P/2008, însă latura civilă a rămas nesoluționată, având în vedere că a intervenit prescripția răspunderii penale a pârâților, astfel că, prin fraudarea concursului de către cei trei pârâți, persoane fizice, reclamantul a suferit un prejudiciu material, constând în diferența drepturilor salariale pe care le avea la data când trebuia numit pe postul pe care a concurat și l-a câștigat și drepturile salariale pe care ar fi urmat să le primească, acestea urmând a fi stabilite de către I.P.J.

Vâlcea sau prin efectuarea unei expertize contabile pe perioada cuprinsă între data de 10 septembrie 2003 și data încadrării efective pe postul pentru care a concurat, prejudiciul moral solicitat, justificându-se prin faptul prejudicierii imaginii publice a reclamantului, obținând cea mai mare notă pe tară la concursul respectiv, fiind absolvent al studiilor de doctorat din cadrul Academiei de Poliție A.I.C. Pârâții au formulat întâmpinări, invocând excepțiile inadmisibilității acțiunii ca urmare a neefectuării procedurii prealabile de către reclamant potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată, excepția decăderii reclamantului din dreptul de a formula acțiunea, potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea.

Reclamantul, prin cererea înregistrată la data de 08 noiembrie 2011, a modificat cererea inițială în sensul că renunță la judecată privind capătul de cerere care vizează obligarea I.P.J. Vâlcea la încadrarea sa pe postul de Șef al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog Vâlcea, menținând celelalte capete de cerere. Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinările pârâților, solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a I.P.J. Vâlcea, față de cererea modificatoare și respingerea celorlalte excepții ca neîntemeiate. Prin cererea de la fila 119 a dosarului, reclamantul a modificat din nou acțiunea, solicitând în baza art. 184 C. proc. civ., să se constate ca fiind false toate actele contrafăcute, prin care au fost concretizate datele concursului organizat în perioada 20 - 22 august 2003, la Școala de Poliție Câmpina, în ceea ce-l privește.

Pârâtul T.Z., ca urmare a modificării și precizării acțiunii de către reclamant, a formulat întâmpinare invocând excepția prescripției dreptului la acțiune, pentru răspunderea civilă delictuală, excepția netimbrării acțiunii civile, după care, a precizat și argumentat că, de fapt, acțiunea reclamantului este o acțiune în contencios administrativ, invocând excepția inadmisibilității acțiunii și excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea de a soluționa cauza. Prin sentința nr. 367/2012, Tribunalul Vâlcea a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut calitatea de funcționar public special a reclamantului și obiectul acțiunii, constând în recunoașterea unui drept pentru ocuparea unei funcții publice, în urma câștigării concursului.

Curtea de Apel Pitești, investită cu soluționarea prezentei pricini și în aplicarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., a rămas în pronunțare asupra excepțiilor invocate în cauză, reținând că eventuala lor incidență poate face inutilă cercetarea fondului. Cu privire la excepția de necompetență materială a Tribunalului Vâlcea a apreciat că aceasta nu se mai impune a fi analizată câtă vreme declinarea de competență a fost determinată tocmai ca efect al aprecierii ei ca întemeiată. Raportat la această soluție, a apreciat inutil a se cerceta și excepția privind necompetența teritorială a tribunalului, în condițiile în care pricina nu se mai află pe rolul acestei instanțe, iar în fața Înaltei Curți nu s-a mai invocat această lipsă de competență.

Prin Sentința nr. 187/ F-CONT din 24 aprilie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca nefondată și a obligat pe reclamant să plătească 2.220 lei, cheltuieli de judecată, față de pârâtul T.Z. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: În ceea ce privește verificarea excepțiilor privind netimbrarea, decăderea din acest drept, prescripția dreptului material la acțiune, legitimarea procesuală pasivă și inadmisibilitatea pentru lipsa procedurii prealabile invocate de pârâți, s-a constatat că: - excepția de netimbrare, nu este incidentă în cauză, raportat la obiectul acțiunii, constând în recunoașterea câștigării concursului din august 2003 într-o funcție publică în cadrul M.A.I.

și indemnizarea prejudiciului produs prin refuzul autorității de a-și însuși această realitate.

Reținând și calitatea de funcționar public special supus Legii nr. 360/2002, act normativ ce se completează cu dispozițiile Legii nr. 188/1999 și pe cale de consecință și cu cele ale Codului muncii, se reține că taxa datorată este cea fixată în ședința din 4 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești și care a fost achitată potrivit înscrisului de la fila 17. - Referitor la excepția prescripției și decăderea din dreptul material la acțiune, a apreciat prima instanță că sunt excepții ce se impun a fi analizate în raport de natura juridică a litigiului, aspect asupra cărora părțile au pus concluzii, raportat și la precizarea reclamantului, potrivit căreia instanța nu este sesizată cu o acțiune de contencios administrativ, ci cu o acțiune de antrenare a răspunderii civile delictuale, consecință a săvârșirii unor infracțiuni (fila 114). În acest context a reținut instanța de fond că primul capăt al acțiunii, respectiv constatarea câștigării concursului, în condițiile în care nu se cere valorificarea acestui drept, nu reprezintă decât premiza ce trebuia îndeplinită pentru a se putea discuta de existența unui prejudiciu nejustificat prin nerecunoașterea faptului că reclamantul este acela care a obținut cea mai mare notă cu ocazia testării din august 2003. Așadar, de vreme ce reclamantul nu solicită să fie numit în funcția pentru care a candidat,

ci numai să primească sumele ce le-ar fi primit cu ocazia unei astfel de numiri, se impune aprecierea că așa numita cerere în constatare nu trebuie privită ca o pretenție în sine, ci ca un element de natură să justifice pretențiile în bani din celelalte capete de cerere. În acest sens, s-a apreciat că obiectul acțiunii cu care este investită instanța este acela al plății unor daune materiale și morale, pe care reclamantul le pretinde pentru acoperirea unui prejudiciu, încercat ca urmare al activității pârâților, pe care reclamantul o califică drept ilicită, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală.

În continuare, prima instanță a arătat că deși, de principiu, acțiunea în pretenții pentru acoperirea unui prejudiciu de această natură nu primește calificarea necesară a atrage competența instanței de contencios administrativ, totuși, în cauză, această natura juridică a acțiunii este determinată de calitatea de funcționar public special a reclamantului (art. 1 din Legea nr. 360/2002) și de faptul că pretinsele activități ilicite s-au săvârșit cu ocazia desfășurării unui concurs, organizat pentru ocuparea unor funcții publice din cadrul M.A.I. În concluzie, se reține natura de litigiu de contencios administrativ special în cauză, chiar dacă nu se urmărește anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică sau sancționarea refuzului unei astfel de autorități, ci numai constatarea existenței faptului vătămător și a prejudiciului pe care acesta l-a determinat.

În raport de această calificare juridică, prima instanță a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc un termen special de prescripție pentru obligarea la despăgubiri atunci când ele sunt consecința anulării actului administrativ sau a cenzurării refuzului de emitere a acestuia. De asemenea, s-a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (2) și (5) din același act normativ, dispoziții la care s-a făcut trimitere în întâmpinări pentru susținerea decăderii din dreptul material la acțiune, pentru aceleași rațiuni mai sus expuse și anume că, natura de contencios administrativ este atrasă nu de incidența Legii nr. 554/2004, ci de o lege specială aplicabilă funcționarilor publici.

În continuarea raționamentului, instanța de fond a apreciat că un astfel de drept este un drept patrimonial și el se supunea termenului general de prescripție la care se refereau dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare până la data de 1 octombrie 2011, și el este de 3 ani, ce încep să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. A constatat instanța că, în cauză, un astfel de moment este reprezentat de momentul de la care reclamantul a luat cunoștință de nota obținută atât de el, cât și de contracandidatul său, note ce rezultă din procesul verbal depus în copie la filele 37 și 38 și de momentul numirii pentru postul de șef Serviciu de combaterea crimei organizate și antidrog Vâlcea (filele 39-41).

Aceste înscrisuri s-au întocmit în anul 2003, iar reclamantul, angajat în structurile Ministerului de Interne și anterior și ulterior momentului de organizare a concursului, a avut posibilitatea să ia la cunoștință de notele acordate și numirea făcută pe postul pentru care a candidat. S-a apreciat că în anul 2003 a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, termen care s-a împlinit mult anterior introducerii acțiunii, neputându-se reține vreo cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției extinctive În concluzie, prima instanță a apreciat că acțiunea reclamantului are natură patrimonială, chiar și în măsura în care se privește cererea în constatare ca având un caracter autonom, iar celelalte capete au un caracter patrimonial și evaluabil în bani, că este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, termen care s-a împlinit anterior introducerii prezentei acțiuni, ceea ce face incidentă excepția de prescripție invocată în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul N.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ. și solicitând casarea În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant formulează următoarele critici: - instanța de fond a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în sensul că a stabilit eronat momentul la care recurentul a luat cunoștință sau putea să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, ca fiind anul 2003, când s-au comunicat rezultatele concursului și a fost numit în funcție contracandidatul său. Susține că, în realitate, a aflat de fraudarea rezultatelor concursului și de persoanele vinovate de această faptă, în anul 2011, când a fost chemat pentru prima oară în fața organelor de cercetare penală să dea declarație de parte vătămată și constituire de parte civilă.

- mai arată că instanța de fond nu a ținut cont de soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal privind pe pârâții persoane fizice din prezenta cauză, care au statuat irevocabil că solicitările formulate de petiționari privind repararea prejudiciului material și moral pot fi valorificate fie prin acțiune civilă alăturată celei penale, în măsura în care aceasta va fi exercitată, fie printr-o acțiune civilă separată. În acest context arată că, în cauză, reclamantul a optat pentru acțiunea civilă separată, întrucât procesul penal a încetat în faza urmăririi penale, procurorul neavând competența să soluționeze latura civilă, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ.

raportat la art. 14 C. proc. pen. Recursul este întemeiat. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele expuse în continuare. Un prim motiv de nelegalitate pe care Înalta Curte îl reține din analiza sentinței recurate constă în contradictorialitatea dintre motivarea dezvoltată de prima instanță, exclusiv cu referire la temeinicia excepției prescripției dreptului la acțiune și dispozitivul sentinței, prin care se respinge acțiunea ca nefondată. Această contradicție sesizată în structura hotărârii recurate, reprezintă, în fapt, o încălcare a dispozițiilor art. 261alin.

(5) C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, iar dispozitivul sentinței reprezintă exprimarea juridică concordantă și finală a acestei convingeri. Or, modul în care prima instanță a înțeles să pronunțe soluția, prin respingerea acțiunii ca nefondată, induce părților o stare de incertitudine față de raționamentul juridic avut în vedere de judecător în dezlegarea pretențiilor deduse judecății, dar aduce atingere și posibilității de exercitare a controlului judecătoresc de către instanța superioară.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că și considerentele reținute de instanța de fond în motivarea soluției sunt contradictorii, în sensul că inițial prima instanță califică din punct de vedere juridic acțiunea ca fiind una în pretenții de natură patrimonială, constatând în același timp că nu există un capăt de cerere de obligare a autorităților pârâte la satisfacerea unei pretenții cu caracter administrativ. În continuarea raționamentului, instanța de fond reține că deși, ca principiu, o astfel de acțiune excede sferei contenciosului administrativ, totuși, calitatea de funcționar public cu statut special a reclamantului atrage natura juridică de contencios administrativ a litigiului.

Cu toate acestea, instanța de fond, în contradicție cu dezlegarea dată asupra calificării juridice a acțiunii ca fiind una în contencios administrativ, reține că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004 referitoare la acordarea despăgubirilor și termenele în care se poate introduce o astfel de acțiune și aplică dreptul comun în materie de prescripție, respectiv Decretul nr. 167/1958, mai exact dispozițiile referitoare la prescripția în materia răspunderii civile delictuale, care nu sunt incidente în răspunderea administrativ-patrimonial, cu regim juridic special potrivit Legii nr. 554/2004. În acest context, Înalta Curte constată că motivarea sentinței de către instanța de fond nu respectă exigențele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., nereușind să înlăture orice arbitrariu sau să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea soluției pronunțate, și aceasta, inclusiv din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil. Reținând și precizarea recurentului-reclamant, reiterată în cadrul motivelor de recurs, în sensul că, în cauză, a optat pentru acțiunea civilă separată, întrucât procesul penal a încetat încă din faza de urmărire penală prin rezoluția procurorului, care nu avea competența să soluționeze latura civilă, temeiul de drept fiind dispozițiile art. 998-999, art. 1000 alin. (3) C. civ., Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, instanța de fond, cu ocazia rejudecării, trebuie să stabilească, fără echivoc, natura juridică a litigiului dedus judecății, în raport de pretențiile concrete invocate de reclamant și de izvorul de drept care a dat naștere dreptului pretins de reclamant și obligației corelative a pârâților chemați în judecată. Prin urmare, în urma stabilirii corecte a situației de fapt se procedează la calificarea juridică a acțiunii și, în continuare, la stabilirea instanței competente, ulterior, putându-se identifica dispozițiile legale aplicabile în speță, fie pentru soluționarea excepțiilor invocate de pârâți, fie pentru rezolvarea fondului pricinii.

Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor aduse sentinței pe aspectul prescripției dreptului la acțiune, această chestiune urmând a fi tranșată în etapa procesuală a rejudecării cauzei de către instanța de fond. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5), raportate la cele ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de N.E., împotriva Sentinței nr. 187/ F-CONT din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2013.