ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 567/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 567/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11

august 2011, reclamantul N.E., a chemat în judecată pe pârâții I.G.P.R., M.A.I.,

Inspectoratul de Poliție Județean Vâlcea, M.D., P.M. și T.Z., pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul I.P.J. Vâlcea, la încadrarea

reclamantului pe postul de Șef al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate

și Antidrog Vâlcea, constatarea faptului că a câștigat concursul organizat în

perioada 20 - 22 august 2003, la Școala de Agenți de Poliție V.L. Câmpina,

având media finală 9,42, obligarea în solidar a pârâților la plata

despăgubirilor reprezentând diferența dintre salariu și celelalte drepturi pe

care le avea la data promovării examenului și drepturile aferente funcției de

Șef al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog Vâlcea, pentru

intervalul cuprins între data numirii pe acest post a altei persoane și data

încadrării efective a reclamantului pe funcția de Șef al Serviciului de

Combatere a Crimei Organizate și Antidrog Vâlcea, drepturi reactualizate și la

100.000 lei daune morale,cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că s-au efectuat cercetări penale sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

prevăzute de art. 246 C. pen., cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen., de către

pârâții M.D., P.M. și T.Z., însă prin rezoluția din 18 mai 2011, emisă de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus încetarea

urmăririi penale față de aceștia, întrucât, deși se fac vinovați de săvârșirea

infracțiunii respective, a intervenit prescripția răspunderii penale.

A mai arătat că

pârâtul T.Z., se face vinovat de modificarea rezultatelor concursului pentru

ocuparea funcțiilor de Șefi al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate și

Antidrog Buzău, Cluj, Alba, Maramureș, Teleorman, Hunedoara și Vâlcea, pârâtul M.D.

în calitate de președinte al comisiei de examinare a prezentat tabelele cu

mediile finale pârâtului T.Z., iar P.M., în funcție de secretar al comisiei de

examinare, a refăcut tabelele din calculator cu modificările făcute, în sensul

că, a fost declarat drept câștigător al concursului pentru ocuparea funcției de

Șef Serviciu de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog Vâlcea, a contracandidatului

reclamantului, C.G.A., care a obținut media finală 8,12, aspectele menționate

fiind confirmate și de M.A.I. prin raportul din 12 mai 2005.

Mai arată reclamantul

că s-a constituit parte civilă în Dosarele penale nr. 900/P/2005 și 838/P/2008,

însă latura civilă a rămas nesoluționată, având în vedere că a intervenit

prescripția răspunderii penale a pârâților, astfel că, prin fraudarea

concursului de către cei trei pârâți, persoane fizice, reclamantul a suferit un

prejudiciu material, constând în diferența drepturilor salariale pe care le

avea la data când trebuia numit pe postul pe care a concurat și l-a câștigat și

drepturile salariale pe care ar fi urmat să le primească, acestea urmând a fi

stabilite de către I.P.J. Vâlcea sau prin efectuarea unei expertize contabile

pe perioada cuprinsă între data de 10 septembrie 2003 și data încadrării

efective pe postul pentru care a concurat, prejudiciul moral solicitat,

justificându-se prin faptul prejudicierii imaginii publice a reclamantului,

obținând cea mai mare notă pe tară la concursul respectiv, fiind absolvent al

studiilor de doctorat din cadrul Academiei de Poliție A.I.C.

Pârâții au formulat

întâmpinări, invocând excepțiile inadmisibilității acțiunii ca urmare a

neefectuării procedurii prealabile de către reclamant potrivit art. 7 din Legea

nr. 554/2004, republicată, excepția decăderii reclamantului din dreptul de a

formula acțiunea, potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, excepția necompetenței materiale

a Tribunalului Vâlcea. Reclamantul, prin cererea înregistrată la data de 08

noiembrie 2011, a modificat cererea inițială în sensul că renunță la judecată

privind capătul de cerere care vizează obligarea I.P.J. Vâlcea la încadrarea sa

pe postul de Șef al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog

Vâlcea, menținând celelalte capete de cerere.

Reclamantul a

formulat răspuns la întâmpinările pârâților, solicitând admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a I.P.J. Vâlcea, față de cererea

modificatoare și respingerea celorlalte excepții ca neîntemeiate.

Prin cererea de la

fila 119 a dosarului, reclamantul a modificat din nou acțiunea, solicitând în

baza art. 184 C. proc. civ., să se constate ca fiind false toate actele

contrafăcute, prin care au fost concretizate datele concursului organizat în

perioada 20 - 22 august 2003, la Școala de Poliție Câmpina, în ceea ce-l

privește.

Pârâtul T.Z., ca

urmare a modificării și precizării acțiunii de către reclamant, a formulat

întâmpinare invocând excepția prescripției dreptului la acțiune, pentru

răspunderea civilă delictuală, excepția netimbrării acțiunii civile, după care,

a precizat și argumentat că, de fapt, acțiunea reclamantului este o acțiune în

contencios administrativ, invocând excepția inadmisibilității acțiunii și

excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea de a soluționa cauza.

Prin sentința nr. 367/2012,

Tribunalul Vâlcea a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat

soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut calitatea de funcționar public special a

reclamantului și obiectul acțiunii, constând în recunoașterea unui drept pentru

ocuparea unei funcții publice, în urma câștigării concursului.

Curtea de Apel

Pitești, investită cu soluționarea prezentei pricini și în aplicarea

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., a rămas în pronunțare asupra excepțiilor

invocate în cauză, reținând că eventuala lor incidență poate face inutilă

cercetarea fondului.

Cu privire la

excepția de necompetență materială a Tribunalului Vâlcea a apreciat că aceasta

nu se mai impune a fi analizată câtă vreme declinarea de competență a fost

determinată tocmai ca efect al aprecierii ei ca întemeiată.

Raportat la această

soluție, a apreciat inutil a se cerceta și excepția privind necompetența

teritorială a tribunalului, în condițiile în care pricina nu se mai află pe

rolul acestei instanțe, iar în fața Înaltei Curți nu s-a mai invocat această

lipsă de competență.

Prin Sentința nr. 187/

F-CONT din 24 aprilie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca nefondată și a obligat

pe reclamant să plătească 2.220 lei, cheltuieli de judecată, față de pârâtul T.Z.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește

verificarea excepțiilor privind netimbrarea, decăderea din acest drept,

prescripția dreptului material la acțiune, legitimarea procesuală pasivă și

inadmisibilitatea pentru lipsa procedurii prealabile invocate de pârâți, s-a

constatat că:

- excepția de

netimbrare, nu este incidentă în cauză, raportat la obiectul acțiunii, constând

în recunoașterea câștigării concursului din august 2003 într-o funcție publică

în cadrul M.A.I. și indemnizarea prejudiciului produs prin refuzul autorității

de a-și însuși această realitate. Reținând și calitatea de funcționar public

special supus Legii nr. 360/2002, act normativ ce se completează cu dispozițiile

Legii nr. 188/1999 și pe cale de consecință și cu cele ale Codului muncii, se

reține că taxa datorată este cea fixată în ședința din 4 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești și care a fost achitată potrivit înscrisului de la fila 17.

- Referitor la excepția

prescripției și decăderea din dreptul material la acțiune, a apreciat prima

instanță că sunt excepții ce se impun a fi analizate în raport de natura

juridică a litigiului, aspect asupra cărora părțile au pus concluzii, raportat

și la precizarea reclamantului, potrivit căreia instanța nu este sesizată cu o

acțiune de contencios administrativ, ci cu o acțiune de antrenare a răspunderii

civile delictuale, consecință a săvârșirii unor infracțiuni (fila 114).

În acest context a

reținut instanța de fond că primul capăt al acțiunii, respectiv constatarea

câștigării concursului, în condițiile în care nu se cere valorificarea acestui

drept, nu reprezintă decât premiza ce trebuia îndeplinită pentru a se putea

discuta de existența unui prejudiciu nejustificat prin nerecunoașterea faptului

că reclamantul este acela care a obținut cea mai mare notă cu ocazia testării

din august 2003.

Așadar, de vreme ce

reclamantul nu solicită să fie numit în funcția pentru care a candidat, ci

numai să primească sumele ce le-ar fi primit cu ocazia unei astfel de numiri,

se impune aprecierea că așa numita cerere în constatare nu trebuie privită ca o

pretenție în sine, ci ca un element de natură să justifice pretențiile în bani

din celelalte capete de cerere.

În acest sens, s-a

apreciat că obiectul acțiunii cu care este investită instanța este acela al

plății unor daune materiale și morale, pe care reclamantul le pretinde pentru

acoperirea unui prejudiciu, încercat ca urmare al activității pârâților, pe

care reclamantul o califică drept ilicită, de natură să atragă răspunderea

civilă delictuală.

În continuare, prima

instanță a arătat că deși, de principiu, acțiunea în pretenții pentru

acoperirea unui prejudiciu de această natură nu primește calificarea necesară a

atrage competența instanței de contencios administrativ, totuși, în cauză,

această natura juridică a acțiunii este determinată de calitatea de funcționar

public special a reclamantului (art. 1 din Legea nr. 360/2002) și de faptul că

pretinsele activități ilicite s-au săvârșit cu ocazia desfășurării unui

concurs, organizat pentru ocuparea unor funcții publice din cadrul M.A.I.

În concluzie, se

reține natura de litigiu de contencios administrativ special în cauză, chiar

dacă nu se urmărește anularea unui act administrativ emis de o autoritate

publică sau sancționarea refuzului unei astfel de autorități, ci numai

constatarea existenței faptului vătămător și a prejudiciului pe care acesta l-a

determinat.

În raport de această

calificare juridică, prima instanță a apreciat că nu sunt incidente

dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc un termen special

de prescripție pentru obligarea la despăgubiri atunci când ele sunt consecința

anulării actului administrativ sau a cenzurării refuzului de emitere a

acestuia.

De asemenea, s-a

apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (2) și (5) din același

act normativ, dispoziții la care s-a făcut trimitere în întâmpinări pentru

susținerea decăderii din dreptul material la acțiune, pentru aceleași rațiuni

mai sus expuse și anume că, natura de contencios administrativ este atrasă nu

de incidența Legii nr. 554/2004, ci de o lege specială aplicabilă

funcționarilor publici.

În continuarea

raționamentului, instanța de fond a apreciat că un astfel de drept este un

drept patrimonial și el se supunea termenului general de prescripție la care se

refereau dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare până la data

de 1 octombrie 2011, și el este de 3 ani, ce încep să curgă

de

la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe

cel care răspunde de ea.

A

constatat instanța că, în cauză, un astfel de moment este reprezentat de

momentul de la care reclamantul a luat cunoștință de nota obținută atât de el,

cât și de contracandidatul său, note ce rezultă din procesul verbal depus în

copie la filele 37 și 38 și de momentul numirii pentru postul de șef Serviciu

de combaterea crimei organizate și antidrog Vâlcea (filele 39-41).

Aceste

înscrisuri s-au întocmit în anul 2003, iar reclamantul, angajat în structurile

Ministerului de Interne și anterior și ulterior momentului de organizare a

concursului, a avut posibilitatea să ia la cunoștință de notele acordate și

numirea făcută pe postul pentru care a candidat.

S-a

apreciat că în anul 2003 a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani,

termen care s-a împlinit mult anterior introducerii acțiunii, neputându-se

reține vreo cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției

extinctive

În concluzie, prima

instanță a apreciat că acțiunea reclamantului are natură patrimonială, chiar și

în măsura în care se privește cererea în constatare ca având un caracter

autonom, iar celelalte capete au un caracter patrimonial și evaluabil în bani,

că este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, termen care s-a împlinit

anterior introducerii prezentei acțiuni, ceea ce face incidentă excepția de

prescripție invocată în cauză.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul N.E., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ. și

solicitând casarea

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant formulează următoarele critici:

- instanța de fond a

aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958

privind prescripția extinctivă, în sensul că a stabilit eronat momentul la care

recurentul a luat cunoștință sau putea să cunoască paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea, ca fiind anul 2003, când s-au comunicat rezultatele concursului

și a fost numit în funcție contracandidatul său. Susține că, în realitate, a

aflat de fraudarea rezultatelor concursului și de persoanele vinovate de

această faptă, în anul 2011, când a fost chemat pentru prima oară în fața

organelor de cercetare penală să dea declarație de parte vătămată și

constituire de parte civilă.

- mai arată că

instanța de fond nu a ținut cont de soluțiile pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție în dosarul penal privind pe pârâții persoane fizice din

prezenta cauză, care au statuat irevocabil că solicitările formulate de

petiționari privind repararea prejudiciului material și moral pot fi

valorificate fie prin acțiune civilă alăturată celei penale, în măsura în care

aceasta va fi exercitată, fie printr-o acțiune civilă separată. În acest

context arată că, în cauză, reclamantul a optat pentru acțiunea civilă

separată, întrucât procesul penal a încetat în faza urmăririi penale,

procurorul neavând competența să soluționeze latura civilă, acțiunea fiind

întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. raportat la art.

14 C. proc. pen.

Recursul este

întemeiat.

Examinând

cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru

considerentele expuse în continuare.

Un prim motiv de

nelegalitate pe care Înalta Curte îl reține din analiza sentinței recurate

constă în contradictorialitatea dintre motivarea dezvoltată de prima instanță,

exclusiv cu referire la temeinicia excepției prescripției dreptului la acțiune și

dispozitivul sentinței, prin care se respinge acțiunea ca nefondată.

Această contradicție sesizată

în structura hotărârii recurate, reprezintă, în fapt, o încălcare a

dispozițiilor art. 261alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârea

trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, iar dispozitivul sentinței reprezintă exprimarea juridică

concordantă și finală a acestei convingeri.

Or, modul în care

prima instanță a înțeles să pronunțe soluția, prin respingerea acțiunii ca

nefondată, induce părților o stare de incertitudine față de raționamentul

juridic avut în vedere de judecător în dezlegarea pretențiilor deduse

judecății, dar aduce atingere și posibilității de exercitare a controlului judecătoresc

de către instanța superioară.

Pe de altă parte,

Înalta Curte constată că și considerentele reținute de instanța de fond în

motivarea soluției sunt contradictorii, în sensul că inițial prima instanță califică

din punct de vedere juridic acțiunea ca fiind una în pretenții de natură

patrimonială, constatând în același timp că nu există un capăt de cerere de

obligare a autorităților pârâte la satisfacerea unei pretenții cu caracter

administrativ.

În continuarea

raționamentului, instanța de fond reține că deși, ca principiu, o astfel de

acțiune excede sferei contenciosului administrativ, totuși, calitatea de

funcționar public cu statut special a reclamantului atrage natura juridică de

contencios administrativ a litigiului.

Cu toate acestea,

instanța de fond, în contradicție cu dezlegarea dată asupra calificării

juridice a acțiunii ca fiind una în contencios administrativ, reține că nu sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004 referitoare la acordarea

despăgubirilor și termenele în care se poate introduce o astfel de acțiune și

aplică dreptul comun în materie de prescripție, respectiv Decretul nr. 167/1958,

mai exact dispozițiile referitoare la prescripția în materia răspunderii civile

delictuale, care nu sunt incidente în răspunderea administrativ-patrimonial, cu

regim juridic special potrivit Legii nr. 554/2004.

În acest context,

Înalta Curte constată că motivarea sentinței de către instanța de fond nu

respectă exigențele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.,

nereușind să înlăture orice arbitrariu sau să convingă părțile în litigiu de

temeinicia și legalitatea soluției pronunțate, și aceasta, inclusiv din

perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil.

Reținând și precizarea

recurentului-reclamant, reiterată în cadrul motivelor de recurs, în sensul că, în

cauză, a optat pentru acțiunea civilă separată, întrucât procesul penal a

încetat încă din faza de urmărire penală prin rezoluția procurorului, care nu

avea competența să soluționeze latura civilă, temeiul de drept fiind dispozițiile

art. 998-999, art. 1000 alin. (3) C. civ., Înalta Curte constată că se impune casarea

sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Totodată, în temeiul

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că,

instanța de fond, cu ocazia rejudecării, trebuie să stabilească, fără echivoc,

natura juridică a litigiului dedus judecății, în raport de pretențiile concrete

invocate de reclamant și de izvorul de drept care a dat naștere dreptului

pretins de reclamant și obligației corelative a pârâților chemați în judecată.

Prin urmare, în urma

stabilirii corecte a situației de fapt se procedează la calificarea juridică a

acțiunii și, în continuare, la stabilirea instanței competente, ulterior,

putându-se identifica dispozițiile legale aplicabile în speță, fie pentru

soluționarea excepțiilor invocate de pârâți, fie pentru rezolvarea fondului

pricinii.

Având în vedere cele

expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea

criticilor aduse sentinței pe aspectul prescripției dreptului la acțiune,

această chestiune urmând a fi tranșată în etapa procesuală a rejudecării cauzei

de către instanța de fond.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5),

raportate la cele ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va

casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de N.E., împotriva Sentinței nr. 187/ F-CONT din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2013.