ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1251/2013

Deliberând asupra recursului de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Prin rezoluția nr. 2160/P/2011 din 3 aprilie 2012 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații N.E.M., S.I., C.A., D.M., N.M., N.I., și D.M.S., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. proc. pen. reținând ca temei de drept art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Pentru a dispune astfel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a reținut următoarele: Prin plângerea înregistrată din 25 septembrie 2012 petentul V.C. a solicitat, în conformitate cu art. 278 C. proc.

pen. desființarea rezoluției 2160/P/2011 din data de 3 aprilie 2012 pronunțată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și trimiterea cauzei la Parchet pentru începerea urmăririi penale față de N.E.M. comisar șef de poliție, S.I. comisar șef de poliție, C.A. comisar șef de poliție, D.M. inspector de poliție, N.M. comisar de poliție, N.I. și D.M.S. agent principal de poliție, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. În motivarea plângerii și în declarațiile date, petentul a susținut că, în data de 21 aprilie 2009, organele de poliție l-au reținut în mod ilegal, nu i-au adus la cunoștință învinuirea cu ocazia reținerii și că, din anul 2009 nu a primit soluția dispusă în dosarul respectiv.

Totodată, a solicitat efectuarea de cercetări față de polițiștii indicați în plângere, întrucât în perioada 1990-2011, prin modul voit defectuos de soluționare a cererilor și plângerilor sale, au urmărit să-l priveze de dreptul la libertate și i-au adus grave prejudicii morale și materiale. În legătură cu agentul principal de poliție D.M.S., petentul sesizează că aceasta, la data de 28 aprile 2010 și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, în sensul că la acea dată a semnat de primirea unui plic ce conținea o sesizare a numitului V.C., însă sesizarea respectivă nu a fost înregistrată în evidența organelor de poliție. În rezoluția menționată s-a arătat că, din actele premergătoare au rezultat următoarele: La data de 21 aprilie 2009, organele de poliție din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Ilfov - Serviciul de Investigații Criminale prin subcomisar N.M.

și agenții V.A.și B.L., urmare unui articol publicat în 21 aprilie 2009, în cotidianul „L." cu titlu „Am cumpărat doi copii la marginea drumului", s-au sesizat, din oficiu, cu privire la faptul că numiții Z.C și V.C., ambii din orașul B. județul Ilfov, au negociat cu doi reporteri ai cotidianului mai sus amintit pentru „vânzarea" copilului Z.D.D., fiul numitei Z.C, precum și a copilului nenăscut al acesteia, care era în luna a 7-a de sarcină, suma negociată pentru ambii copii fiind de 23.000 euro. Dosarul a fost înregistrat la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București sub nr. 152D/P/2009, în care, prin ordonanța din data de 21 aprilie 2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de Z.C.

și V.C., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori, prevăzută de art. 13 alin. (1), (2) și (3) C. pen. cu referire la art. 12 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 678/2001 și declina competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu în vederea efectuării de cercetări, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 70 din Legea nr. 273/2004. La data de 21 aprilie 2009 Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov Serviciul de Investigații Criminale, prin rezoluția din 21 aprilie 2009 a dispus începerea urmăririi penale față de Z.C. și V.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 70 alin. (1) și (2) din Legea nr. 273/2004. Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu, prin rezoluția 21 aprilie 2009, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (3 1 ) C. proc.

pen., a confirmat începerea urmăririi penale față de numiții V.C. și Z.C, aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 70 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, respectiv art. 70 alin. (2) din Legea nr. 273/2004. Organele de poliție au luat față de numitul V.C. măsura reținerii pe o perioadă de 24 ore începând cu data 21 aprilie 2009, ora 14,00 și au întocmit referat prin care au solicitat punere mișcare a acțiunii penale față de Z.C și V.C. pentru infracțiunile mai sus enumerate și sesizarea instanței de judecată în vederea arestării preventive a susnumiților. Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu, prin ordonanța din data 22 aprilie 2009, a dispus respingerea propunerii de punere în mișcare a acțiunii penale și de arestare preventivă și, în baza dispozițiilor art. 145 C. proc.

pen., a dispus față de învinuiții Z.C. și V.C., măsura obligării de a nu parași țara, respectiv localitatea. La data de 18 iunie 2009, dosarul a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu cu propunerea de trimitere în judecată. La data de 01 aprilie 2010, numitul V.C. a trimis, prin poșta civilă, o petiție, la Poliția Bragadiru. care, conform semnăturii de pe xerocopia cuponului confirmării de primire a fost primită de agent D.S. care efectua la acea dată serviciul pe unitate. La data de 01 iunie 2010, pentru că numitul V.C. nu a primit nici un răspuns la plângerea trimisă prin poștă, s-a prezentat la Poliția Bragadiru, unde a aflat că aceasta nu a fost înregistrată în evidențele poliției.

Acest aspect a fost verificat de Biroul Control Intern, rezultând că numita D.M.S. nu a comis o abatere disciplinară. În cauză au fost audiați numiții N.E.M., S.I., C.A., D.M., N.M. ,N.I. și D.M.S. care, în declarațiile date, arată că toate plângerile formulate de numitul V.C. și împotriva acestuia au fost soluționate cu respectarea dispozițiilor legale. II. împotriva acestei rezoluții, în conformitate cu art. 275-278 C. proc. pen., în termenul legal, a formulat plângere petentul V.C. Prin rezoluția nr. 2565/II-2/2012 din 3 august 2012 procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul V.C. împotriva rezoluției nr. 2160/P/2011 din 3 aprilie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

III. împotriva acestei rezoluții, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. a formulat plângere petentul V.C. solicitând desființarea rezoluțiilor atacate și începerea urmăririi penale față de persoane reclamate. Prin sentința penală nr. 469 din 20 noiembrie 2012 Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul V.C. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din data de 3 aprilie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, din Dosarul nr. 2160/P/2011, a obligat pe acesta la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat. Pentru a se pronunța astfel Curtea de Apel București verificând rezoluția atacată precum și actele și lucrările în conformitate cu art. 278 1 alin. (7) C. proc.

pen., Curtea a constatat că rezoluția atacată este temeinică și legală. Potrivit doctrinei și practicii judiciare, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută în art. 246 C. pen., constă în fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. Pentru existența acestei infracțiuni este necesar ca funcționarul public să-și exercite abuziv atribuțiile de serviciu, fie printr-o inacțiune neîndeplinirea unui act, fie printr-o acțiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

De asemenea, pentru a se putea începe urmărirea penală, într-o cauză sunt necesare două condiții. Prima condiție constă în existența acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării. Cea de-a doua condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b 1 ). Intervenția unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

Potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale. Actele premergătoare pot realiza următoarele obiective: - completează informațiile organului de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmării penale; - verifică informațiile deținute, confirmând sau infirmând concordanța acestora cu realitățile faptice ale cauzei; - fundamentează convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluția de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen. În cauză, s-a constatat că există ultima variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat soluția neînceperii urmăririi penale. Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi și limitate de către organul de urmărire penală.

În prezenta cauză, a fost verificată măsura procesuală a reținerii dispusă în Dosarul 1596/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu constatându-se că au fost respectate dispozițiile legale pertinente în ce privește aducerea la cunoștință a învinuirii și dreptul la apărare,au fost audiați toți intimații care au fost reclamați de către petent și de asemenea s-au cercetat celelalte alegații privind tergiversarea cauzei și neînregistrarea în evidențele poliției a plângerii transmise prin poștă,în luna aprilie 2010 (raport aprobat de șeful Inspectoratului de Poliție a Județului Ilfov, dosar cercetare).

Curtea de Apel București a constatat că din actele premergătoare efectuate nu au rezultat minime date care să conducă la presupunerea că au fost îndeplinite, în mod defectuos, de către organele de poliție - în cadrul cercetării penale efectuate împotriva petentului ori în cadrul soluționării plângerilor formulate de acesta - activități de natură să lezeze interesele legale ale petentului. Astfel, a constatat că măsura reținerii a fost dispusă de poliție, în baza art. 136 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., petentul fiind învinuit de o infracțiune cu o potențială gravitate, exprimată în limite de pedeapsă de la 2 la 7 ani. Petentului i-a fost adusă la cunoștință învinuirea și dreptul de a da declarații și a avut asigurată apărarea printr-un apărător desemnat din oficiu,în condițiile legii.

De asemenea, după ce a expediat prin poștă petiția care ulterior nu a mai fost înregistrată în evidențele poliției datorită unor deficiențe, cercetate pe tărâm disciplinar, petentul a depus personal, o xerocopie a aceleiași plângeri din 1 iunie 2009 și a fost soluționată, neexistând în acest caz vreo vătămare a intereselor sale legale. III. împotriva acestei sentințe penale a declarat recurs petentul V.C., prin motivele scrise, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței penale nr. 469 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, și rejudecând să dispună trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în vederea începeri urmăririi penale față de intimați.

Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil. Examinând hotărârea recurată, astfel cum impun dispozițiile art. 385 6 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) lit.a) teza a II-a C. proc. pen., constată că recursul formulat de recurent este inadmisibil, având în vedere că sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, e definitivă. Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate. Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Înalta Curte reține că, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

Potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, sentința judecătorului prin care s-a respins plângerea, cu consecința menținerii rezoluției sau ordonanței de neurmărire penală, respectiv de netrimitere în judecată, este definitivă. În consecință, constatând că în speță, sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 20 noiembrie 2012, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reține că această hotărâre este definitivă, mențiune existentă de altfel atât în minuta, cât și în dispozitivul sentinței atacate.

Printre modificările aduse C. proc. pen., de natură a contribui la accelerarea soluționării proceselor se regăsește și suprimarea unor căi de atac, respectiv și a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în materia plângerii împotriva rezoluțiilor și ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive determinate de lege. Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere dispozițiile menționate mai sus, care prevăd în mod expres că doar hotărârile nedefinitive pot fi atacate cu recurs, văzând că hotărârea atacată este o hotărâre definitivă, Înalta Curte potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul V.C. împotriva sentinței penale nr. 469 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, și în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul V.C. împotriva sentinței penale nr. 469 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi, 10 aprilie 2013.