ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată la 21 decembrie 2012 și înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 15 ianuarie 2013, petentul A. a formulat plângere împotriva Rezoluției nr. 740/P/2012 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, menținută prin Rezoluția nr. 3925/II/2/2012 din 26 noiembrie 2012 dispusă de procurorul șef al aceleiași secții, solicitând desființarea acesteia ca netemeinică și nelegală. În motivarea plângerii, petentul a criticat rezoluțiile atacate, arătând că intimații au încălcat legea cu ocazia executării silite realizată de către un executor judecătoresc.

Analizând plângerea formulată, Înalta Curte reține că, prin Rezoluția nr. 740/P/2012 din 12 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători P.V., I.G., C.C.V., J.I.E., C.D. și Ș.R. pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât fapta sesizată nu există. De asemenea, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații procurori L.V. și E.D. în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât fapta sesizată nu există.

Petentul a formulat plângere penală împotriva intimaților magistrați anterior enumerați - judecători și procurori - pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., în raport de soluțiile pronunțate de aceștia într-o serie de dosare, printre care Dosarele nr. 297/P/2010, nr. 883/II/2/2010, nr. 688/P/2011, nr. 71 l/P/2011 și nr. 265/II/2/2012.

S-a arătat că intimata E.D., procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, a emis Ordonanța nr. 71/P/2011 din data de 14 martie 2012, intimatul L.V., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, ar fi făcut mențiuni nereale în rezoluțiile din data de 29 noiembrie 2011 și 25 ianuarie 2008, intimatul P.V., judecător la Judecătoria Petroșani, a încuviințat executarea Sentinței penale nr. 417 din 20 mai 2003 (prin Încheierea nr. 886 din 14 iunie 2005), intimatul I.G., judecător, a pronunțat Sentința civilă nr. 1318 din 12 martie 2010 și ar fi admis nelegal o excepție de tardivitate, iar intimații C.C., J.I.E., C.D. și Ș.R. au pronunțat Decizia civilă nr. 449/R/2011.

În dovedirea celor sesizate, persoana vătămată a anexat copiile rezoluțiilor și hotărârilor invocate anterior. Constatând că magistrații procurori L.V. și E.D. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia au gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza a fost înaintată la această din urmă instituție, unde a fost înregistrată în evidența cauzelor penale sub nr. 740/P/2012din 4 august 2012. Din examinarea actelor dosarului rezultă că prin Ordonanța nr. 71/P/2011 din 14 martie 2012, procurorul E.D. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a dispus, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de O.P., executor judecătoresc, pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 192 C. pen., fapte sesizate de A.M. Soluția a fost comunicată persoanei vătămate, care s-a adresat cu plângere la Curtea de Apel Alba Iulia, considerând că magistrații procurori și judecători și-ar fi îndeplinit în mod abuziv atribuțiile de serviciu cu ocazia adoptării soluțiilor în cauzele invocate anterior. S-a constatat că nemulțumirea persoanei vătămate față de soluțiile adoptate în cauzele sesizate nu poate constitui temei al răspunderii penale, întrucât soluțiile magistraților judecători și procurori sunt supuse verificărilor numai în căile de atac prevăzute de lege.

Mai mult, a rezultat că A.M. s-a adresat în mod repetat instanțelor civile pentru soluționarea cererilor sale, astfel că, nu se poate aprecia ca fiind circumscrisă ilicitului penal activitatea magistraților judecători chemați să judece cauzele deduse judecății, în aceeași măsură fiind apreciată și activitatea procurorilor de a emite soluții într-o cauză penală, activitate ce este supusă controlului în condițiile strict prevăzute de legea procesual penală. Rezoluția nr. 740/P/2012 din 12 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a fost menținută de procurorul șef al acestei secții, prin Rezoluția nr. 3925/II/2/2012.

În motivare s-a arătat că, în ceea ce-i privește pe judecătorii față de care petentul a formulat plângere, se constată că aceștia au pronunțat mai multe hotărâri defavorabile acestuia. Din verificările efectuate în cauză a rezultat că în sarcina magistraților menționați nu se poate reține săvârșirea nici unei fapte de natură penală, iar împrejurarea că petentul este nemulțumit de soluții nu poate duce la concluzia că aceștia și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu. Astfel, conform prevederilor Constituției, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, soluțiile lor exprimând convingerea creată în strânsă legătură cu respectarea dispozițiilor legale. De asemenea, în situația când persoana vătămată este nemulțumită de soluția dispusă de procuror, poate formula plângere împotriva acesteia, conform prevederilor legale (dispozițiile art. 278 C. proc.

pen.), dar nemulțumirea sa nu poate fi un motiv pentru tragerea la răspundere penală a acelora care au dispus-o. În legislația sistemului judiciar român, verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate de magistrați se realizează prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege și nu prin repunerea lor în discuție, în cadrul unui proces penal îndreptat împotriva acestora. Altfel spus, răspunderea unui magistrat va fi antrenată numai atunci când există indicii temeinice că a săvârșit o infracțiune în legătură cu cauza pe care a fost chemat să o soluționeze, indicii ce nu au fost indicate și dovedite în plângerea care a format obiectul Dosarului nr. 740/P/2012 al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și care s-a bazat doar pe nemulțumirea petentului cu privire la soluțiile dispuse, fără prezentarea vreunui element care să susțină aceste afirmații.

În consecință, s-a menținut soluția dispusă prin Rezoluția nr. 740/P/2012 din 12 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, ca fiind legală și temeinică, plângerea petentului A.M. fiind respinsă. Împotriva ambelor rezoluții, în termenul legal, a formulat plângere petentul, conform art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. Plângerea a fost inițial adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ulterior fiind înaintată spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerarea gradului profesional al intimaților L.V. și E.D. Verificând rezoluțiile contestate, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarele înaintate de parchet, a susținerilor părților și a probelor administrate în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 278 alin. (7) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că plângerea cu care a fost sesizată este nefondată, pentru considerentele ce urmează: Rezoluțiile contestate de petent în prezenta cauză sunt legale și temeinice, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în privința intimaților întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa oricăror probe privind săvârșirea de către intimați a vreunei fapte cu caracter penal, în accepțiunea temeiurilor legale arătate în plângerea petentului.

Cu referire la soluțiile dispuse în privința intimaților, Înalta Curte arată că acestea au fost justificate, întrucât orice litigiu presupune existența unor interese contrarii promovate în fața justiției, iar magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit (procuror sau, după caz, judecător) va examina justețea aspectelor sesizate prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, pe baza cărora își va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzațiilor și va da o soluție, care - în mod invariabil - este nefavorabilă pentru cel puțin una dintre părțile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunțarea unei soluții în detrimentul uneia dintre părți - în speță petentul - nu echivalează cu un abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi sau cu alte fapte penale, cum opinează petentul și nu se circumscrie conținutului constitutiv al nici unei alte fapte prevăzute de legea penală.

Din această perspectivă, în cauza de față, intimații procurori și-au desfășurat activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, procurorii fiind independenți în soluțiile dispuse împotriva acestor soluții, cei interesați au dreptul legal de a uza de căile legale de atac, acesta fiind singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată legalitatea și temeinicia lor. Cât privește activitatea intimaților judecători, acești magistrați sunt independenți și se supun numai legii, soluțiile lor exprimând convingerea creată, în strânsă legătură cu respectarea dispozițiilor legale. Înalta Curte reține că materializarea opiniei intimaților în soluțiile dispuse este rezultatul aplicării normelor legale în raport de situația de fapt și de probele din dosarul cauzei.

Dacă s-ar admite faptul că împotriva magistraților care au pronunțat o soluție se poate face plângere penală, ar însemna că se instituie noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil. În consecință, Înalta Curte constată că nu există indicii care să conducă la concluzia că măsurile și soluțiile dispuse de către intimați, în exercitarea atribuțiilor de serviciu specifice, ar fi contrare vreunei dispoziții legale cu incidență în cauza respectivă. Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge plângerea formulată de petentul A.M. împotriva Rezoluției nr. 740/P/2012 emisă de secția de urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.M. împotriva Rezoluției nr. 740/P/2012 emisă de secția de urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Menține rezoluția atacată. Obligă petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 30 aprilie 2013. Procesat de GGC - LM