ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale

de față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 21 decembrie 2012

și înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 15 ianuarie

2013, petentul A. a formulat plângere împotriva Rezoluției nr. 740/P/2012 emisă

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, menținută prin Rezoluția nr. 3925/II/2/2012 din 26

noiembrie 2012 dispusă de procurorul șef al aceleiași secții, solicitând

desființarea acesteia ca netemeinică și nelegală.

În motivarea

plângerii, petentul a criticat rezoluțiile atacate, arătând că intimații au

încălcat legea cu ocazia executării silite realizată de către un executor

judecătoresc.

Analizând plângerea

formulată, Înalta Curte reține că, prin Rezoluția nr. 740/P/2012 din 12

octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de magistrații judecători P.V., I.G., C.C.V., J.I.E., C.D. și Ș.R.

pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât fapta sesizată nu

există.

De asemenea, s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații procurori L.V. și E.D.

în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât fapta

sesizată nu există.

Petentul a formulat

plângere penală împotriva intimaților magistrați anterior enumerați -

judecători și procurori - pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., în raport de

soluțiile pronunțate de aceștia într-o serie de dosare, printre care Dosarele

nr. 297/P/2010, nr. 883/II/2/2010, nr. 688/P/2011, nr. 71 l/P/2011 și nr.

265/II/2/2012.

S-a arătat că

intimata E.D., procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, a

emis Ordonanța nr. 71/P/2011 din data de 14 martie 2012, intimatul L.V.,

procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, ar fi

făcut mențiuni nereale în rezoluțiile din data de 29 noiembrie 2011 și 25

ianuarie 2008, intimatul P.V., judecător la Judecătoria Petroșani, a încuviințat

executarea Sentinței penale nr. 417 din 20 mai 2003 (prin Încheierea nr. 886

din 14 iunie 2005), intimatul I.G., judecător, a pronunțat Sentința civilă nr.

1318 din 12 martie 2010 și ar fi admis nelegal o excepție de tardivitate, iar

intimații C.C., J.I.E., C.D. și Ș.R. au pronunțat Decizia civilă nr.

449/R/2011.

În dovedirea celor

sesizate, persoana vătămată a anexat copiile rezoluțiilor și hotărârilor

invocate anterior.

Constatând că

magistrații procurori L.V. și E.D. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Alba Iulia au gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, cauza a fost înaintată la această din urmă

instituție, unde a fost înregistrată în evidența cauzelor penale sub nr.

740/P/2012din 4 august 2012.

Din examinarea

actelor dosarului rezultă că prin Ordonanța nr. 71/P/2011 din 14 martie 2012,

procurorul E.D. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a

dispus, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (4) raportat la art. 10

lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de O.P., executor

judecătoresc, pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 192 C. pen.,

fapte sesizate de A.M. Soluția a fost comunicată persoanei vătămate, care s-a

adresat cu plângere la Curtea de Apel Alba Iulia, considerând că magistrații

procurori și judecători și-ar fi îndeplinit în mod abuziv atribuțiile de

serviciu cu ocazia adoptării soluțiilor în cauzele invocate anterior.

S-a constatat că

nemulțumirea persoanei vătămate față de soluțiile adoptate în cauzele sesizate

nu poate constitui temei al răspunderii penale, întrucât soluțiile

magistraților judecători și procurori sunt supuse verificărilor numai în căile

de atac prevăzute de lege.

Mai mult, a rezultat

că A.M. s-a adresat în mod repetat instanțelor civile pentru soluționarea

cererilor sale, astfel că, nu se poate aprecia ca fiind circumscrisă ilicitului

penal activitatea magistraților judecători chemați să judece cauzele deduse

judecății, în aceeași măsură fiind apreciată și activitatea procurorilor de a

emite soluții într-o cauză penală, activitate ce este supusă controlului în

condițiile strict prevăzute de legea procesual penală.

Rezoluția nr.

740/P/2012 din 12 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a fost

menținută de procurorul șef al acestei secții, prin Rezoluția nr.

3925/II/2/2012.

În motivare s-a

arătat că, în ceea ce-i privește pe judecătorii față de care petentul a

formulat plângere, se constată că aceștia au pronunțat mai multe hotărâri

defavorabile acestuia. Din verificările efectuate în cauză a rezultat că în

sarcina magistraților menționați nu se poate reține săvârșirea nici unei fapte

de natură penală, iar împrejurarea că petentul este nemulțumit de soluții nu

poate duce la concluzia că aceștia și-au îndeplinit în mod defectuos

atribuțiile de serviciu.

Astfel, conform

prevederilor Constituției, judecătorii sunt independenți și se supun numai

legii, soluțiile lor exprimând convingerea creată în strânsă legătură cu

respectarea dispozițiilor legale.

De asemenea, în

situația când persoana vătămată este nemulțumită de soluția dispusă de

procuror, poate formula plângere împotriva acesteia, conform prevederilor

legale (dispozițiile art. 278 C. proc. pen.), dar nemulțumirea sa nu poate fi

un motiv pentru tragerea la răspundere penală a acelora care au dispus-o.

În legislația

sistemului judiciar român, verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor

pronunțate de magistrați se realizează prin intermediul căilor de atac

prevăzute de lege și nu prin repunerea lor în discuție, în cadrul unui proces

penal îndreptat împotriva acestora.

Altfel spus,

răspunderea unui magistrat va fi antrenată numai atunci când există indicii

temeinice că a săvârșit o infracțiune în legătură cu cauza pe care a fost

chemat să o soluționeze, indicii ce nu au fost indicate și dovedite în

plângerea care a format obiectul Dosarului nr. 740/P/2012 al secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și care s-a bazat doar pe nemulțumirea petentului

cu privire la soluțiile dispuse, fără prezentarea vreunui element care să

susțină aceste afirmații.

În consecință, s-a

menținut soluția dispusă prin Rezoluția nr. 740/P/2012 din 12 octombrie 2012 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, ca fiind legală și temeinică, plângerea petentului

A.M. fiind respinsă.

Împotriva ambelor

rezoluții, în termenul legal, a formulat plângere petentul, conform art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

Plângerea a fost

inițial adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

ulterior fiind înaintată spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în considerarea gradului profesional al intimaților L.V. și E.D.

Verificând

rezoluțiile contestate, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarele

înaintate de parchet, a susținerilor părților și a probelor administrate în

cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 278 alin. (7) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că plângerea cu care a fost sesizată este nefondată, pentru

considerentele ce urmează:

Rezoluțiile

contestate de petent în prezenta cauză sunt legale și temeinice, soluția de

neîncepere a urmăririi penale dispusă în privința intimaților întemeindu-se, în

mod corect, pe lipsa oricăror probe privind săvârșirea de către intimați a

vreunei fapte cu caracter penal, în accepțiunea temeiurilor legale arătate în

plângerea petentului.

Cu referire la soluțiile

dispuse în privința intimaților, Înalta Curte arată că acestea au fost

justificate, întrucât orice litigiu presupune existența unor interese contrarii

promovate în fața justiției, iar magistratul chemat să rezolve diferendul

astfel ivit (procuror sau, după caz, judecător) va examina justețea aspectelor

sesizate prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, pe baza cărora

își va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzațiilor și va da o

soluție, care - în mod invariabil - este nefavorabilă pentru cel puțin una

dintre părțile aflate în litigiu.

Emiterea sau

pronunțarea unei soluții în detrimentul uneia dintre părți - în speță petentul

- nu echivalează cu un abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi sau cu

alte fapte penale, cum opinează petentul și nu se circumscrie conținutului

constitutiv al nici unei alte fapte prevăzute de legea penală.

Din această

perspectivă, în cauza de față, intimații procurori și-au desfășurat activitatea

potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului

ierarhic, procurorii fiind independenți în soluțiile dispuse împotriva acestor

soluții, cei interesați au dreptul legal de a uza de căile legale de atac,

acesta fiind singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată

legalitatea și temeinicia lor.

Cât privește

activitatea intimaților judecători, acești magistrați sunt independenți și se

supun numai legii, soluțiile lor exprimând convingerea creată, în strânsă

legătură cu respectarea dispozițiilor legale.

Înalta Curte reține

că materializarea opiniei intimaților în soluțiile dispuse este rezultatul

aplicării normelor legale în raport de situația de fapt și de probele din

dosarul cauzei. Dacă s-ar admite faptul că împotriva magistraților care au

pronunțat o soluție se poate face plângere penală, ar însemna că se instituie

noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu există indicii care să conducă la concluzia că măsurile și

soluțiile dispuse de către intimați, în exercitarea atribuțiilor de serviciu

specifice, ar fi contrare vreunei dispoziții legale cu incidență în cauza

respectivă.

Pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge plângerea formulată de petentul A.M.

împotriva Rezoluției nr. 740/P/2012 emisă de secția de urmărire penală și

criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

ca nefondată.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petentul A.M. împotriva Rezoluției nr.

740/P/2012 emisă de secția de urmărire penală și criminalistică a Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Menține rezoluția

atacată.

Obligă petentul la

plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 30 aprilie 2013.

Procesat de GGC - LM