ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5177/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta Direcția

de Administrare și Gospodărire Locală Brăila a contestat încheierea nr. VI/175/2010

pronunțată de Curtea de Conturi a României, solicitând ca prin hotărârea ce se

va da să se dispună anularea acesteia ca nefiind întemeiată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a susținut că în mod eronat auditorii publici din cadrul Camerei de

Conturi a României au stabilit, în urma controlului efectuat, că nu a respectat

legislația privind gestionarea câinilor fără stăpân.

A arătat reclamanta

că, în baza contractului de închiriere din 1 februarie 2005 încheiat cu SC I.P.C.,

potrivit prevederilor Codului fiscal, a achitat acesteia C/val chiriei, prețul

fiind stabilit în baza ofertei nr. 293 din 28 ianuarie 2005, act ce nu a fost

avut în vedere de auditorii Camerei de Conturi a României.

De asemenea, s-a

arătat că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 341/2006 și Legii nr. 9/2008.

Curtea de Apel Galați

- Secția de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 346 din

8 noiembrie 2011 a admis acțiunea formulată de contestatoare și a dispus

anularea deciziei nr. 9 din 16 aprilie 2010 emisă de Curtea de Conturi a

României – Camera de Conturi Brăila.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că reclamanta a respectat întocmai

clauzele contractului de închiriere încheiat cu SC I.P.C. SRL Brăila, suma de

8947,19 lei reprezentând TVA – ul înscris în cele 19 facturi întocmite de

locator, fiind utilizată legal de bugetul consolidat al statului.

Această sumă este un

procent care se adaugă la o bază și este folosită în exclusivitate de bugetul

statului, astfel că, prin punerea în executare a deciziei nr. 9/2010 s-ar spori

bugetul cu o sumă necuvenită.

Împotriva acestei

sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Curtea de

Conturi a României, invocând prevederile art. 309 C. proc. civ., coroborat cu art.

304 C. proc. civ.

Mai înainte însă de a

trece la analiza motivelor de recurs, urmează să se constate că la termenul de

judecată din 6 decembrie 2012, Înalta Curte din oficiu, a pus în discuția

părților motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. cât și

excepția necompetenței materiale a instanței de fond, de a soluționa litigiul

dedus judecății.

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport cu dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte

constată că prima instanță, Curtea de Apel Galați a soluționat litigiul dedus

judecății cu încălcarea normelor de competență prevăzute de art. 3 alin. (1) C.

proc. civ. și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În cauză, obiectul

cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr. VI/175/2010

a Curții de Conturi a României, prin care a fost respinsă contestația formulată

împotriva deciziei nr. 9 din 16 martie 2010 a Camerei de Conturi Brăila.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a

legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată și cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, în cauză, actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice și care poate constitui obiectul unei cereri adresate

instanței de contencios administrativ este Decizia nr. 9 din 16 martie 2010 a Camerei

de Conturi Brăila.

Referindu-se

la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ – fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel".

Este

adevărat că, dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea

Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 cuprinde procedura de contestare a

deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227,

și că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ, iar

potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a

sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii

emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de

contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază

teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii

contenciosului administrativ".

Însa,

dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții

de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului

administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de

contencios administrativ.

Cum

de la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se

poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică

specială, se constată că, Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții

de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel

că, instanța competentă să soluționeze litigiul dedus judecății se stabilește

în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

argumentele expuse, reținând că obiectul litigiului este un act administrativ

emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică

locală, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 și art. 2 C. proc. civ., constată că în cauză instanța competentă

material să soluționeze, pe fond, litigiul dedus judecății este tribunalul,

astfel că, în temeiul art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința

atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brăila -

Secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 346 din 8

noiembrie 2011 a Curții de Apel Galați – Secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila –

S.C.A.F.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2012.