ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5177/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta Direcția de Administrare și Gospodărire Locală Brăila a contestat încheierea nr. VI/175/2010 pronunțată de Curtea de Conturi a României, solicitând ca prin hotărârea ce se va da să se dispună anularea acesteia ca nefiind întemeiată. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că în mod eronat auditorii publici din cadrul Camerei de Conturi a României au stabilit, în urma controlului efectuat, că nu a respectat legislația privind gestionarea câinilor fără stăpân. A arătat reclamanta că, în baza contractului de închiriere din 1 februarie 2005 încheiat cu SC I.P.C., potrivit prevederilor Codului fiscal, a achitat acesteia C/val chiriei, prețul fiind stabilit în baza ofertei nr. 293 din 28 ianuarie 2005, act ce nu a fost avut în vedere de auditorii Camerei de Conturi a României.

De asemenea, s-a arătat că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 341/2006 și Legii nr. 9/2008. Curtea de Apel Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 346 din 8 noiembrie 2011 a admis acțiunea formulată de contestatoare și a dispus anularea deciziei nr. 9 din 16 aprilie 2010 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Brăila. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanta a respectat întocmai clauzele contractului de închiriere încheiat cu SC I.P.C. SRL Brăila, suma de 8947,19 lei reprezentând TVA – ul înscris în cele 19 facturi întocmite de locator, fiind utilizată legal de bugetul consolidat al statului. Această sumă este un procent care se adaugă la o bază și este folosită în exclusivitate de bugetul statului, astfel că, prin punerea în executare a deciziei nr. 9/2010 s-ar spori bugetul cu o sumă necuvenită.

Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Curtea de Conturi a României, invocând prevederile art. 309 C. proc. civ., coroborat cu art. 304 C. proc. civ. Mai înainte însă de a trece la analiza motivelor de recurs, urmează să se constate că la termenul de judecată din 6 decembrie 2012, Înalta Curte din oficiu, a pus în discuția părților motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. cât și excepția necompetenței materiale a instanței de fond, de a soluționa litigiul dedus judecății. Analizând actele și lucrările dosarului în raport cu dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că prima instanță, Curtea de Apel Galați a soluționat litigiul dedus judecății cu încălcarea normelor de competență prevăzute de art. 3 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În cauză, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr. VI/175/2010 a Curții de Conturi a României, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei nr. 9 din 16 martie 2010 a Camerei de Conturi Brăila.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, în cauză, actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ este Decizia nr. 9 din 16 martie 2010 a Camerei de Conturi Brăila.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ – fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Este adevărat că, dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227, și că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ, iar potrivit art. 228 din același regulament,

„competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ". Însa, dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

Cum de la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială, se constată că, Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că, instanța competentă să soluționeze litigiul dedus judecății se stabilește în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de argumentele expuse, reținând că obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică locală, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc.

civ., constată că în cauză instanța competentă material să soluționeze, pe fond, litigiul dedus judecății este tribunalul, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brăila - Secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 346 din 8 noiembrie 2011 a Curții de Apel Galați – Secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila – S.C.A.F. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2012.