ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4802/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul F.P.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice prin I.N. și prin M.S.S., director general, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin Procurorul General L.C.K. solicitând: - să se constate că Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1492/2001 prin care a fost numit director, în mod nelegal, L.G., a determinat desfacerea contractului său de muncă și, să se dispună obligarea pârâtului Statul Român la despăgubirea reclamantului cu suma de 1.000.000 euro, reprezentând daune materiale și morale; - să fie obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să răspundă la petiția nr. 62/C din 14 ianuarie 2011 cu obligarea acestui pârât la plata unor despăgubiri cominatorii de 1.000 lei pe zi și daune morale.

În motivare reclamantul arată că pârâții îi refuză dreptul la informație prevăzut de art. 31 din Constituție, datorită faptului că nu i-au răspuns la petiții. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivare a arătat că reclamantul a formulat două solicitări: la primul punct, a solicitat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție declararea recursului în anulare împotriva deciziei penale nr. 710/R din 26 august 2002 a Curții de Apel Timișoara; iar al doilea punct, referitor la plângerea nr. 5458/2007 formulată de reclamant către Direcția Națională Anticorupție, acesta a solicitat să i se comunice raportul aprobat de ministrul finanțelor privitor la nelegalitatea Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1492 din 07 august 2001. Curtea de Apel Timișoara - Secția de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 457 din 18 octombrie 2011 a respins acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este de observat că acest pârât susține că cererea îndreptată împotriva sa este inadmisibilă, întrucât îi lipsește plângerea prealabilă obligatorie pe de o parte, iar, pe de altă parte, că cererile din acest dosar sunt noi în raport cu cele din petiția înregistrată sub nr. 62/C din 14 ianuarie 2011. Cu privire la refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri s-a reținut că plângerea prealabilă nu este obligatorie iar cu privire la al doilea aspect, că în ciuda unor diferențe de exprimare, reclamantul solicită același lucru.

Referitor la fondul pricinii, s-a reținut că nu a fost dovedită vătămarea presupus rezultată din Ordinul M.F.P. nr. 1492 din 7 august 2011. În consecință nu se pune nici problema despăgubirilor. Instanța a respins și cel de-al doilea capăt de cerere pe considerentul că refuzul Ministerului Public de a soluționa favorabil cererea reclamantului este justificat din două puncte de vedere: Pe de o parte că la data formulării cererii calea extraordinară de atac a recursului în anulare nu mai exista, iar pe de altă parte, este justificat refuzul de a comunica un raport întocmit de o altă autoritate publică căreia reclamantul putea să i se adreseze. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs F.P.N.

Recurentul a susținut, în esență, că instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, încălcând dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul trebuie să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului. Astfel, recurentul susține că nu a fost citat la administrarea probelor și nici la dezbaterea fondului, cu toate că pârâții nu au depus întâmpinări și nu i-au răspuns la cererile menționate și depuse în dosar. Recursul este nefondat. În fapt, prin acțiunea introductivă de instanță reclamantul F.P.N.

a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate: 1) că reprezentanții Ministerului Finanțelor sunt emitenții Ordinului nr. 1492/2001 prin care, în mod nelegal a fost numit director L.G., fapt ce a determinat desfacerea contractului de muncă al reclamantului. 2) să dispună obligarea Statului Român la daune materiale și morale în cuantum de 1.000.000 euro. 3) să oblige Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să răspundă la petiția nr. 62/C din 14 ianuarie 2011 cu obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri cominatorii de 1000 lei pe zi daune morale.

Prin petiția nr. 62/C din 14 ianuarie 2011 la care Ministerul Public a și răspuns, reclamantul a formulat două capete de cerere, solicitând prin primul capăt de cerere declararea de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a unui recurs în anulare împotriva deciziei penale nr. 710/R din 26 august 2002 a Curții de Apel Timișoara, iar prin cel de-al doilea capăt de cerere a solicitat să i se comunice raportul aprobat de ministrul finanțelor privind nelegalitatea Ordinului nr. 1492 din 7 august 2001. Întrucât răspunsul Ministerului Public la cele două solicitări a fost nefavorabil, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la soluționarea cererii, întemeindu-și acțiunea de față pe dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea formulată, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile reglementată de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, precum și pentru faptul că cererile formulate în dosarul de față sunt noi în raport cu cele din petiția nr. 62/C din 14 ianuarie 2011. Excepția inadmisibilității nu este întemeiată, întrucât în cazul refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri plângerea prealabilă nu este obligatorie, iar cu privire la cel de-al doilea aspect, așa cum corect a reținut și instanța de fond, reclamantul solicită același lucru.

Pe fondul cauzei, având în vedere că reclamantul nu a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001 și nici nu a dovedit vătămarea produsă de acesta, capătul de cerere este neîntemeiat, fiind în mod corect respins de către instanța de fond. Nici cel de-al doilea capăt de cerere nu poate fi primit, întrucât la data formulării cererii calea de atac a recursului în anulare nu mai exista, așa încât, refuzul Ministerului Public de a soluționa favorabil cererea reclamantului este justificat, cum justificat este și refuzul pârâtului de a-i comunica reclamantului un raport întocmit de o altă autoritate publică, căreia de altfel, acesta i se putea adresa în mod direct, conform dispozițiilor Legii nr. 544/2001.

Examinând din oficiu hotărârea sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența motivelor de casare recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de F.P.N., împotriva sentinței civile nr. 457 din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012.