ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4802/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul F.P.N. a

chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul

Finanțelor Publice prin I.N. și prin M.S.S., director general, și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Procurorul General L.C.K. solicitând:

- să se constate că

Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1492/2001 prin care a fost numit

director, în mod nelegal, L.G., a determinat desfacerea contractului său de

muncă și, să se dispună obligarea pârâtului Statul Român la despăgubirea

reclamantului cu suma de 1.000.000 euro, reprezentând daune materiale și

morale;

- să fie obligat

pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție să răspundă la petiția nr. 62/C din 14 ianuarie 2011 cu obligarea

acestui pârât la plata unor despăgubiri cominatorii de 1.000 lei pe zi și daune

morale.

În motivare

reclamantul arată că pârâții îi refuză dreptul la informație prevăzut de art. 31

din Constituție, datorită faptului că nu i-au răspuns la petiții.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare

prin care a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar

în subsidiar respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivare a arătat

că reclamantul a formulat două solicitări: la primul punct, a solicitat

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție declararea recursului în anulare împotriva deciziei penale nr. 710/R

din 26 august 2002 a Curții de Apel Timișoara; iar al doilea punct, referitor

la plângerea nr. 5458/2007 formulată de reclamant către Direcția Națională

Anticorupție, acesta a solicitat să i se comunice raportul aprobat de ministrul

finanțelor privitor la nelegalitatea Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr.

1492 din 07 august 2001.

Curtea de Apel

Timișoara - Secția de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr.

457 din 18 octombrie 2011 a respins acțiunea formulată de reclamant ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut următoarele:

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este de observat că

acest pârât susține că cererea îndreptată împotriva sa este inadmisibilă,

întrucât îi lipsește plângerea prealabilă obligatorie pe de o parte, iar, pe de

altă parte, că cererile din acest dosar sunt noi în raport cu cele din petiția

înregistrată sub nr. 62/C din 14 ianuarie 2011.

Cu privire la refuzul

nejustificat de soluționare a unei cereri s-a reținut că plângerea prealabilă

nu este obligatorie iar cu privire la al doilea aspect, că în ciuda unor

diferențe de exprimare, reclamantul solicită același lucru.

Referitor la fondul

pricinii, s-a reținut că nu a fost dovedită vătămarea presupus rezultată din

Ordinul M.F.P. nr. 1492 din 7 august 2011.

În consecință nu se

pune nici problema despăgubirilor.

Instanța a respins și

cel de-al doilea capăt de cerere pe considerentul că refuzul Ministerului

Public de a soluționa favorabil cererea reclamantului este justificat din două

puncte de vedere:

Pe de o parte că la

data formulării cererii calea extraordinară de atac a recursului în anulare nu

mai exista, iar pe de altă parte, este justificat refuzul de a comunica un

raport întocmit de o altă autoritate publică căreia reclamantul putea să i se

adreseze.

Împotriva acestei

sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs F.P.N.

Recurentul a

susținut, în esență, că instanța a soluționat procesul fără a intra în

cercetarea fondului, încălcând dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ.

potrivit cărora judecătorul trebuie să stăruie prin toate mijloacele legale pentru

aflarea adevărului.

Astfel, recurentul

susține că nu a fost citat la administrarea probelor și nici la dezbaterea

fondului, cu toate că pârâții nu au depus întâmpinări și nu i-au răspuns la

cererile menționate și depuse în dosar.

Recursul este

nefondat.

În fapt, prin

acțiunea introductivă de instanță reclamantul F.P.N. a chemat în judecată

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicitând instanței

ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate:

1) că reprezentanții

Ministerului Finanțelor sunt emitenții Ordinului nr. 1492/2001 prin care, în

mod nelegal a fost numit director L.G., fapt ce a determinat desfacerea

contractului de muncă al reclamantului.

2) să dispună

obligarea Statului Român la daune materiale și morale în cuantum de 1.000.000

euro.

3) să oblige

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

să răspundă la petiția nr. 62/C din 14 ianuarie 2011 cu obligarea pârâtului la

plata unor despăgubiri cominatorii de 1000 lei pe zi daune morale.

Prin petiția nr. 62/C

din 14 ianuarie 2011 la care Ministerul Public a și răspuns, reclamantul a

formulat două capete de cerere, solicitând prin primul capăt de cerere

declararea de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție a unui recurs în anulare împotriva deciziei penale nr. 710/R

din 26 august 2002 a Curții de Apel Timișoara, iar prin cel de-al doilea capăt

de cerere a solicitat să i se comunice raportul aprobat de ministrul finanțelor

privind nelegalitatea Ordinului nr. 1492 din 7 august 2001.

Întrucât răspunsul

Ministerului Public la cele două solicitări a fost nefavorabil, reclamantul a

solicitat obligarea pârâtului la soluționarea cererii, întemeindu-și acțiunea

de față pe dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea

formulată, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii

prealabile reglementată de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, precum

și pentru faptul că cererile formulate în dosarul de față sunt noi în raport cu

cele din petiția nr. 62/C din 14 ianuarie 2011.

Excepția

inadmisibilității nu este întemeiată, întrucât în cazul refuzului nejustificat

de soluționare a unei cereri plângerea prealabilă nu este obligatorie, iar cu

privire la cel de-al doilea aspect, așa cum corect a reținut și instanța de

fond, reclamantul solicită același lucru.

Pe fondul cauzei,

având în vedere că reclamantul nu a solicitat anularea actului administrativ

reprezentat de Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001

și nici nu a dovedit vătămarea produsă de acesta, capătul de cerere este

neîntemeiat, fiind în mod corect respins de către instanța de fond.

Nici cel de-al doilea

capăt de cerere nu poate fi primit, întrucât la data formulării cererii calea

de atac a recursului în anulare nu mai exista, așa încât, refuzul Ministerului

Public de a soluționa favorabil cererea reclamantului este justificat, cum

justificat este și refuzul pârâtului de a-i comunica reclamantului un raport

întocmit de o altă autoritate publică, căreia de altfel, acesta i se putea

adresa în mod direct, conform dispozițiilor Legii nr. 544/2001.

Examinând din oficiu

hotărârea sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se

existența motivelor de casare recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de F.P.N., împotriva sentinței civile nr. 457 din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.