ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4048/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrata pe rolul Curții de

Apel Galați, reclamanta SC D.C. SRL Brăila a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit București, anularea

Deciziei nr. 18006 din 26 august 2010.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a accesat fonduri SAPARD pentru înființarea

unei ferme de creștere a melcilor, îndeplinind toate condițiile de

eligibilitate, pentru buna desfășurare a activității fermei, încheind un

contract de colaborare cu societatea A.N.P.B., contract ce avea ca obiect

desfacerea produselor rezultate.

A mai arătat

reclamanta că ulterior încheierii contractului, societatea cocontractantă a

intrat în faliment, astfel că a fost în imposibilitate de a realiza investiția.

A apreciat reclamanta

că falimentul societății constituie un caz fortuit, solicitând astfel anularea

deciziei emisă de pârâtă.

Prin Sentința nr.

296/2011 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția contencios

administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit art. 3 din Contractul de

finanțare beneficiarul are obligația de a respecta pe toată durata

contractului, criteriile de eligibilitate și de selecție înscrise în cererea de

finanțare.

A mai reținut

judecătorul fondului că în urma controlului efectuat s-a constatat că

reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze viabilitatea economico-financiară

a firmei, având pierderi financiare, aceasta fiind în cunoștință de cauză cu

privire la condițiile ce trebuie respectate în ceea ce privește acordarea

ajutorului financiar nerambursabil prin programul SAPARD, încă de la depunerea

cererii de finanțare.

Totodată, potrivit

Ghidului Solicitantului aferent măsurii 3.4. submăsura 6, la cererea de

finanțare este obligatorie depunerea unui precontract încheiat cu un cumpărător

care să asigure desfacerea a cel puțin 30% din produsul obținut, pentru

valorificarea celorlalte produse, beneficiarul având obligația de a contracta

cu alți beneficiari în scopul obținerii veniturilor din exploatarea

investiției.

A constatat instanța

fondului că reclamanta nu a făcut dovada că a încheiat contracte pentru

desfacerea produselor și a apreciat totodată că rezilierea contractului de

colaborare cu societatea A.N.P.B. nu constituie un caz de forță majoră, nefiind

întrunite condițiile prevăzute de art. 18 alin. (2) din Contractul-cadru.

exercitată

Împotriva Sentinței

nr. 296/2011 a formulat recurs reclamanta SC D.C. SRL susținând netemeinicia și

nelegalitatea acesteia.

În motivarea căii de

atac recurenta-reclamantă aduce următoarele critici sentinței recurate:

2.1. Instanța de fond

a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței de ordine publică a altei

instanțe invocată în cauză.

Se arată că prima

instanță, deși a statuat că este competentă să soluționeze cauza, nu a

menționat în dispozitivul sentinței soluția asupra excepției invocată din

oficiu la 13 septembrie 2011.

De asemenea, se

susține că în raport de faptul că obiectul litigiului viza o creanță bugetară,

în sumă de 33.330,39 RON, competența trebuia stabilită în funcție de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit criteriului

valoric, astfel că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului

Brăila, secția contencios administrativ și fiscal.

2.2. Instanța nu a

făcut o cercetare completă a cauzei, motivarea fiind sumară, eliptică.

Intimata-pârâtă

A.P.D.R.P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat, combătând criticile recurentei și susținând că stabilirea

competenței nu se face în funcție de criteriul valoric, ci în funcție de rangul

autorității contractante, iar pe fond acțiunea este neîntemeiată.

de recurs

Înalta Curte,

analizând recursul în raport de criticile formulate, apreciază că acesta este

fondat pentru următoarele considerente.

Criticile menționate

la pct. 2/2.1. al prezentei decizii se circumscriu motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte reține

că este întemeiată excepția invocată în cauză, hotărârea recurată fiind dată cu

încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

Astfel cum rezultă

din expunerea prezentată anterior, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr.

18006 din 26 august 2010 emisă de A.P.D.R.P., urmare a soluționării

contestației împotriva Procesului-verbal de constatare nr. 13128 din 25 iunie

2010, prin care a fost stabilită ca debit pentru SC D.C. SRL suma de 33.330,39

RON.

Actele menționate au

fost emise în baza prevederilor O.G. nr. 79/2003 privind controlul și

recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare

aferente utilizate necorespunzător, cu modificările și completările ulterioare,

în vigoare la acel moment și incidentă în cauză, conform art. 66 din O.U.G. nr.

66/2011.

Prin urmare, în ceea

ce privește procesul-verbal de control, Înalta Curte reține incidența

următoarelor dispoziții ale O.G. nr. 79/2003:

„Art. 1. - Prezenta

ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor

plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de

Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a

unor nereguli.”;

„Art. 2. - În sensul

prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum

urmează: […] d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de

recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele

administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de

cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor

comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii

necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare

integrală ori parțială a acestor fonduri”;

„Art. 3 alin. (2)

lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare,

stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare

rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”;

Art. 3 alin. (4) -

(6):

„(4) Titlul de

creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și

cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de

procedură fiscală, precum și elemente specifice, acolo unde este necesar.

(5) Titlul de creanță

se comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură

fiscală.

(6) Împotriva

titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în

condițiile și termenele stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare”;

Art. 4 alin. (2):

„Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale,

în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu

competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și

debitorilor”.

Din cuprinsul

dispozițiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal menționat

în prezenta cauză este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art.

41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de

același cod, respectiv Titlul IX - „Soluționarea contestațiilor formulate

împotriva actelor administrative fiscale”.

Decizia nr.

18006/2010 a fost emisă în temeiul dispozițiilor Codului de procedură fiscală

ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal și

poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același cod, conform

cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către

contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a

contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios

administrativ competentă, în condițiile legii.”

În temeiul normei de

trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce

privește stabilirea instanței de contencios administrativ competente să

soluționeze contestația formulată împotriva Deciziei nr. 18006/2010, sunt

aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În interpretarea și

aplicarea normelor de competență cuprinse la art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, în jurisprudența Instanței Supreme s-a reținut cu caracter unitar că

aceste dispoziții instituie două criterii de determinare a competenței

materiale a instanței de fond, după cum urmează:

- criteriul

poziționării în cadrul sistemului administrației publice (rangul autorității centrale

sau locale) a autorității publice emitente a actului atacat;

- criteriul valoric,

stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau datoriei

vamale care face obiectul actului administrativ contestat.

Cu alte cuvinte, dacă

litigiul are caracter fiscal, în sensul că privește taxe, impozite,

contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, competența se stabilește

în funcție de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru

departajarea competenței tribunalului de cea a curții de apel fiind suma de

500.000 RON.

În cauză, fiind vorba

de un litigiu având ca obiect o creanță bugetară - în sumă de 33.330,39 RON -

asimilată creanțelor fiscale în sensul prevederilor Codului de procedură

fiscală, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială

a instanței de contencios administrativ se stabilește în funcție de criteriul

valoric și revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului

Brăila, competent și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3)

din aceeași lege.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin.

(3) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului Brăila, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, care

va avea în vedere și motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc

fondul pricinii.

De altfel, această

soluție este în consens cu jurisprudența unitară a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în astfel de litigii,

exemplu în acest sens fiind Deciziile nr. 2288/2012, nr. 4290/2011, nr.

1416/2010, nr. 3998/2010, nr. 2654/2010, etc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de SC D.C. SRL Brăila împotriva Sentinței nr. 296/2011 din 11

octombrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brăila,

secția de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ