ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 760/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1.Obiectul acțiunii. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC C. SRL prin administrator judiciar E.I. S.P.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, anularea actelor administrative reprezentate de procesul verbal de constatare din 4 martie 2010 și Decizia nr. 7150 din 15 aprilie 2010 și, în consecință, admiterea contestației și desființarea tuturor măsurilor dispuse prin procesul verbal atacat, respectiv exonerarea de plata sumei de 69.625,50 lei (19.000 euro) și a majorărilor de întârziere aferente, precum și suspendarea executării acestor măsuri.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că decizia atacată și măsurile dispuse prin procesul verbal atacat vădit nelegale și lipsite de orice fundament real, nesocotind prevederile legale aplicabile în cauză. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, arătând că reclamanta nu a respectat clauzele contractuale convenite de comun acord și asumate prin semnarea contractului de finanțare nerambursabilă. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 5665 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată, reținând, în esență, că actele administrative atacate au fost emise cu respectarea prevederilor legale aplicabile în cauză, având în vedere nerespectarea de către beneficiarul programului S.A.P.A.R.D.

a prevederilor contractului de finanțare încheiat cu A.P.D.R.P. și a dispozițiilor legale incidente. Cât privește cererea de suspendare a executării procesului verbal atacat până la soluționarea prezentei cauzei, prima instanță a reținut că asupra acestei cereri s-a pronunțat Înalta Curte prin Decizia nr. 5062/2010. 3. Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC C. SRL prin administrator judiciar E.I. S.P.R.L., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând în drept prevederile art. 394 pct. 7 și 9 C. proc. civ. 4. Apărarea intimatei-pârâte. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a primei instanțe. 1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică. Obiectul acțiunii îl constituie anularea procesului verbal de constatare din 4 martie 2010 și a Deciziei nr. 7150 din 15 aprilie 2010 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva procesului verbal sus menționat, prin care s-a stabilit că recurenta-reclamantă datorează suma de 69.625,50 lei, reprezentând creanță bugetară cuvenită bugetului Uniunii Europene – Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală.

În partea finală a procesului – verbal de control se menționează că acesta constituie titlu de creanță potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 79/2003, iar în temeiul art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003, coroborat cu art. 137 alin. (2) C. proc. fisc., în cazul neplății în termen a sumei datorate, procesul-verbal constituie titlu executoriu. Referitor la procesul-verbal de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G. nr. 79/2003: „Art. 1 - Prezenta ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli”; „Art.

2. - În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: […] d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri”; „Art.

3 alin. (2) lit. a)): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”; Art. 3 alin. (4) - (6): „(4) Titlul de creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum și elemente specifice, acolo unde este necesar. (5) Titlul de creanță se comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală. (6) Împotriva titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile și termenele stabilite de O.G.

92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare”; Art. 4 alin. (2): „Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”. Din cuprinsul dispozițiilor menționate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal întocmit de Echipa de control din cadrul autorității pârâte a cărei anulare se solicită este un act administrativ fiscal, în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

Decizia a cărei anulare se cere a fost emisă în temeiul dispozițiilor Codului de procedură fiscală ca urmare a soluționării contestației formulate de reclamantă împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.” În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competente să soluționeze contestația formulată împotriva unei asemenea decizii emise de autoritate sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În interpretarea și aplicarea normelor de competență cuprinse la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în jurisprudența Instanței Supreme s-a reținut cu caracter unitar că aceste dispoziții instituie două criterii de determinare a competenței materiale a instanței de fond, după cum urmează: - criteriul poziționării în cadrul sistemului administrației publice (rangul autorității centrale sau locale) a autorității publice emitente a actului atacat; - criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.

Altfel spus, dacă litigiul are caracter fiscal, în sensul că privește taxe, impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, competența se stabilește în funcție de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenței tribunalului de cea a curții de apel fiind suma de 500.000 lei, neavând relevanță rangul autorității publice emitente a actului contestat. În speță, fiind vorba de un litigiu având ca obiect o creanță bugetară – în sumă de 69.625,50 lei - asimilată creanțelor fiscale în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ se stabilește în funcție de criteriul valoric și revine Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Ialomița.

În raport cu soluția adoptată, Înalta Curte nu va analiza și motivele de recurs invocate de reclamantă și care privesc fondul pricinii, acestea vor fi avute în vedere de instanța de trimitere la rejudecarea pricinii. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Ialomița, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de SC C. SRL prin administrator judiciar E.I. S.P.R.L. împotriva sentinței nr. 5665 din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Ialomița, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 februarie 2013.