ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 335/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 335/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 24508/3 din 24 iunie 2008, reclamantul C.I. l-a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. pentru a fi obligat la

plata despăgubirilor în sumă de 200.000 euro, reprezentând daune materiale și

morale pentru suferințele cauzate de arestarea sa nelegală în perioada 5 mai

1948 - 6 noiembrie 1949.

În motivarea acțiunii a arătat că, a fost arestat

timp de un an și jumătate, în perioada arătată mai sus, în baza Ordinului M.A.I.

nr. 5/1948, fiind acuzat pentru desfășurarea unor activități legionare, dar nu

a fost condamnat.

Mai precizează că, în perioada detenției a fost dus

de la Penitenciarul Giurgiu la închisoarea de la Văcărești, apoi la Aiud,

Ocnele Mari și apoi din nou la Giurgiu, bătut, umilit și înfometat, suferind un

prejudiciu moral, rezultat din atingerile și încălcările dreptului la

libertate. Totodată, a suferit și un prejudiciu material, întrucât înainte de

arestare ocupa funcția de contabil șef la întreprinderea de Transporturi S. și

era student în anul IV la Academia de Înalte Studii Economice, iar după

liberare nu a mai putut ocupa același loc de muncă și nu a mai fost primit la

facultate.

A menționat reclamantul că prin Decizia nr. 705 din 30

mai 2001, emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în

Rezistența Anticomunistă, i s-a conferit „calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă".

În drept și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 504

C. proc. pen., art. 48 alin. (3) din Constituția României și art. 5 din Titlul

1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Statul Român prin M.E.F. a solicitat respingerea

acțiunii, arătând că în temeiul art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954,

privitor la persoanele fizice și juridice, statul nu răspunde pentru

obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, dacă ele sunt persoane

juridice. De asemenea, nici una din aceste persoane juridice nu răspunde pentru

obligațiile statului.

În raport de acest text, s-a arătat că în

eventualitatea în care va cădea în pretenții, a formulat cerere de chemare în

garanție împotriva M.I.R.A.

În drept și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 60-63

C. proc. civ. și art. 998 - 999 C. civ.

Totodată, prin întâmpinare a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii pe considerentul că reclamantul nu a făcut dovada că

s-a aflat în vreuna din situațiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., pentru

a putea fi antrenată răspunderea patrimonială a statului în caz de eroare

judiciară.

Tot prin întâmpinare pârâtul a invocat și excepția

prescripției dreptului material la acțiune, arătând că din punctul lui de

vedere termenul de prescripție de 3 ani instituit prin Decretul Lege nr. 167/1958

curge de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv de la data de 22

decembrie 1989, dacă instanța ar recalifica temeiul daunelor în răspundere

civilă delictuală, reglementată prin prevederile art. 998 C. civ.

În situația în care s-ar menține temeiul indicat în

mod expres prin cerere, respectiv prevederile art. 504 și următoarele C. proc.

pen., termenul de 18 luni instituit prin prevederile art. 506 C. proc. pen. ar

putea curge de la data emiterii adresei din 1 aprilie 1991 de către M.I., prin

care se confirmă perioada detenției.

Prin sentința civilă nr. 1442 din 25 septembrie 2008,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității

și, în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că

potrivit art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării

cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în

cursul procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal

trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere

de sub urmărire penală, sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal

pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Are dreptul la repararea pagubei suferite și persoana

care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau

dezincriminarea faptei.

Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (3) din

Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare, iar răspunderea statului este stabilită în condițiile

legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu

rea credință sau gravă neglijență.

Eroarea judiciară reprezintă eroarea ce are loc cu

prilejul judecării unei cauze penale, constând în greșita stabilire a faptelor,

ceea ce a avut ca urmare pronunțarea unei hotărâri nedrepte .

Admisibilitatea unei acțiuni în antrenarea

răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare

reglementată de art. 504 C. proc. pen. și art. 52 alin. (3) din Constituția

României, este condiționată de existența unei hotărâri definitive date în urma

rejudecării cauzei penale prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a

săvârșit fapta imputată, ori că acea faptă nu există; constatarea nelegalității

măsurilor de privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal;

privarea de libertate ce a intervenit după ce s-a constatat prescripția,

amnistia sau dezincriminarea faptei.

În speță, reclamantul nu a făcut dovada că s-ar afla

în vreuna din situațiile prevăzută de art. 504 C. proc. pen., acesta depunând

la dosar doar o adresă eliberată de către M.I., potrivit căreia a fost arestat

pentru activitate legionară și nu a fost condamnat, deci în speță, nu există o

hotărâre judecătorească sau o ordonanță a procurorului prin care să se fi

constatat nelegalitatea măsurii privative de libertate.

Împrejurarea că reclamantului i-a fost acordată

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit O.U.G. nr. 214/1999,

nu certifică existența unei erori judiciare, ci doar îl îndrituiește să

beneficieze de drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999.

Sentința a fost atacată cu apel de către reclamantul

care a arătat că greșit a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă, căci are

dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură

preventivă nelegală.

Prin Decizia civilă nr. 57 din 27 ianuarie 2009

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de

apelantul-reclamant Constndacatos Ion împotriva sentinței civile nr. 1442 din 25

septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P.

A fost desființată sentința atacată, și cauza trimisă

spre rejudecare Tribunalului București.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că,

într-adevăr în baza art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „are dreptul la repararea

pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de

libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".

Nelegalitatea măsurii de privare sau restrângere de

libertate trebuie însă stabilită prin ordonanță a procurorului, ori prin

hotărâre a instanței de judecată, ambele date în cursul sau urmare a procesului

penal, pentru a deveni aplicabile prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Or, reclamantul nu se află în posesia unei astfel de

hotărâri judecătorești sau ordonanțe date de procuror.

În schimb, instanța a reținut greșit

inadmisibilitatea acțiunii în întregul său, deși reclamantul a invocat ca și

temei juridic și prevederile art. 5 din C.E.D.O.

Conform art. 5 alin. (1) din convenție „orice

persoană are dreptul la libertate și la siguranță". Nimeni nu poate fi

lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Limitarea dreptului la libertate este acceptată numai

în condițiile prevăzute de același text și în cazurile limitative indicate la

pct. a - f.

În raport de acest temei juridic invocat, instanța

era obligată să stabilească dacă prevederile convenției sunt aplicabile

raportului juridic dedus judecății - din punct de vedere ratione temporis, iar

în caz afirmativ, să pună în discuția reclamantului îndeplinirea condițiilor

textului suscitat, cât și temeiul juridic civil al răspunderii pentru daunele

materiale și morale solicitate.

Neprocedând în acest mod și reținând

inadmisibilitatea acțiunii, instanța a încălcat principiile rolului activ al

judecătorului, reglementat prin art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cât și

disponibilității ce guvernează procesul civil și l-a lipsit pe reclamant de

dreptul la acces la un tribunal, ceea ce este contrar prevederilor art. 6 din C.E.D.O.

Conform ultimului text indicat mai sus „orice

persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (.) a cauzei sale, de către

o instanță (.) care va hotărî (.) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor

sale cu caracter civil (.)"

Reluând principiile stabilite de jurisprudența sa,

referitoare la dreptul la o instanță, dreptul de acces fiind un aspect al

acestuia, C.E.D.O. în mai multe cauze, printre care și cauza V. împotriva

României din 24 aprilie 2008, a arătat că în special acest drept este supus

unor limitări care nu ar trebui să restricționeze sau să reducă accesul unei

persoane în așa fel sau într-o așa măsură încât esența însăși a dreptului să

fie atinsă.

Ca și în cauza de față, prevederile art. 504 C. proc.

pen., lex specialis în materie de despăgubiri nu acoperă situația reclamantului,

C. civ. fiind singurul remediu efectiv aflat la dispoziția acestuia.

Din aceste considerente, prin hotărârea pronunțată i

s-a produs reclamantului o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.

În consecință, în baza art. 297 C. proc. civ., s-a

admis apelul, a fost desființa sentința și s-a trimite cauza aceleiași

instanțe, pentru rejudecare în limitele menționate anterior.

Împotriva Deciziei nr. 57 din 27 ianuarie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în termen legal a declarat

recurs pârâtul Statul Român prin M.F.P., care invocând motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele

aspecte:

În primul rând, se susține că hotărârea recurată este

lipsită de temei legal, ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

în acest sens, arată pârâtul că în mod eronat instanța de apel a considerat că

acțiunea nu trebuia respinsă ca inadmisibilă în raport de prevederile art. 504

C. proc. pen.

Susține că, potrivit principiului disponibilității,

reclamantul este singurul în măsură să stabilească cadrul procesual în care

urmează să se desfășoare procesul, prin indicarea temeiului de drept al

acțiunii și persoana pe care înțelege să o cheme în judecată.

Or, în speță reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., art. 48 alin. (3) din Constituția României

și art. 5 din C.E.D.O., solicitând daune morale și materiale în cuantum de

200.000 euro.

Menționează că, potrivit art. 52 alin. (3) din

Constituția României „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii

și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea

credință sau gravă neglijență".

Admisibilitatea unei acțiuni civile în antrenarea

răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare,

reglementată de art. 504 alin. (1) - (4) C. proc. pen. și bazată pe prevederile

art. 52 alin. (3) din Constituția României, este condiționată de existența unei

hotărâri definitive prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârșit

fapta, să se constate nelegalitatea măsurilor de privare sau restrângere a

libertății în cursul procesului penal, privarea de libertate să se realizeze

după ce a intervenit prescripția, admisia sau dezincriminarea faptei.

Pârâtul învederează că reclamantul nu a făcut dovada

că s-ar afla în vreuna dintre situațiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen.,

nefîind vorba de o eroare judiciară care să antreneze răspunderea statului.

O altă critică vizează motivul prevăzut de art. 304 pct.

6 din C. proc. civ., pârâtul arătând că nu poate fi. făcută recomandarea

reclamantului de a-și modifica temeiul de drept al acțiunii, instanța fiind

obligată să se pronunțe în limitele investirii sale.

În fine, se arată că daunele morale și materiale

solicitate au fost acordate de stat prin O.U.G. nr. 214/1999, ce constituie

cadru legal în care s-a acordat calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice.

Învederează recurentul că, dacă voința legiuitorului

ar fi fost să acorde drepturile persoanelor ce au dobândit calitatea de

luptător pe calea dreptului comun, ar fi prevăzut la art. 7 lit. e) din O.U.G. nr.

214/1999 posibilitatea să beneficieze și de alte drepturi prevăzute în lege.

Recursul pârâtei este nefondat.

Reclamantul a solicitat instanței să oblige Statul

Român prin M.F.P. la plata despăgubirilor ce reprezintă daune materiale și

morale pentru suferințele cauzate de arestarea sa în perioada 5 mai 1948 - 06

noiembrie 1949 pentru activitate legionară.

În drept, a invocat dispozițiile art. 504 C. proc. pen.,

art. 48 alin. (3) din Constituția României și art. 5 din Titlul I din C.E.D.O.

Pentru a putea beneficia de efectele textului

menționat, nelegalitatea măsurilor de privare sau restrângere a libertății,

trebuie stabilită prin ordonanța procurorului ori prin hotărârea instanței de

judecată, ambele date în cursul sau urmare a procesului penal.

Reclamantul din cauză nu se află în posesia unei

astfel de hotărâri sau ordonanțe date de procuror.

Este adevărat că, potrivit art. 5 alin. (1) din

Convenție, orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Prin hotărârea recurată corect s-a reținut că

instanța de fond avea obligația să stabilească dacă prevederile Convenției sunt

aplicabile raportului juridic dedus judecății de față și, în caz afirmativ, să

pună în discuția părților îndeplinirea condițiilor textului de mai sus, cât și

temeiul juridic al răspunderii pentru daune materiale și morale.

Instanța de fond a ignorat aceste aspecte și a

reținut inadmisibilitatea acțiunii fără a intra în cercetarea fondului,

încălcând astfel rolul activ al judecătorului, prev. de art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., cât și principiul disponibilității ce guvernează procesul civil,

lipsindu-l pe reclamant de accesul la o instanță, aspect ce contravine

prevederilor art. 6 din C.E.D.O.

Prin ultimul text se prevede dreptul fiecărei

persoane la o judecată echitabilă a cauzei sale de către o instanță care să

hotărască asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil.

De asemenea, trebuie reținut că dispozițiile art. 504

C. proc. pen., care reprezintă lex specialis în materie de despăgubiri nu

include și situația invocată de reclamant în speță, astfel că în mod corect s-a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București care să aibă în

vedere cele expuse mai sus, fiind singura modalitate care să constituie un

remediu efectiv pentru reclamant.

Cu ocazia rejudecării, instanța reinvestită va avea

în vedere și dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Deoarece în cauză nu s-au clarificat toate aspectele

necesare pentru soluționarea cererii reclamantului, iar împrejurările de fapt

ale pricinii nu s-au stabilit pe deplin, așa cum a reținut instanța de apel,

instanța reinvestită cu judecarea pricinii, prin completarea probelor și

stabilirea exactă a temeiului juridic, având în vedere principiul

disponibilității părților, va putea hotărî și va fi în măsură să decidă, în

deplină cunoștință de cauză, asupra cererii de chemare în judecată.

În consecință, reținând ca nefondate criticile

invocate de pârât, urmează ca recursul acestuia să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin M.F.P. împotriva Decizie nr. 57 din 27 ianuarie 2009 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2010.