ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 188/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 2 iulie 2009, reclamantul S.S. a solicitat instanței, obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 3.000.000 Ron, cu titlu de daune morale pentru condamnarea cu caracter politic la 2 ani închisoare, dispusă în baza art. 324 alin. (1) C. pen., în perioada 9 ianuarie 1970-8 ianuarie 1972. Prin sentința civilă nr. 108 din 29 ianuarie 2010, Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului S.S. și, în consecință, a fost obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P. la plata sumei de 200.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept: Prin sentința penală nr. 466 din 04 martie 1970, pronunțată în dosar nr. 820/1970 al Judecătoriei Brașov reclamantul a fost condamnat la 2 ani pedeapsă cu închisoarea, în baza art. 324 alin. (1) C. pen., sentința rămânând definitivă prin respingerea recursului. Prin decizia nr. 35/2000, emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Din adresa din 15 ianuarie 1971 emisă de Direcția Penitenciarelor rezultă că reclamantul a efectuat cei 2 ani de pedeapsă, fiind arestat la data de 19 ianuarie 1970 și pus în libertate, la data de 08 ianuarie 1972. În ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a arătat că s-a avut în vedere executarea pedepsei și consecințele condamnării asupra reclamantului cât și familiei acestuia, ulterior condamnării.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul S.S. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Pe parcursul judecării apelului s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010, pronunțate de Curtea Constituțională. Prin decizia nr. 60/ A din 26 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul pârâtului Statul Român, prin M.F.P. și a fost schimbată sentința apelată în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, iar apelul reclamantului a fost respins ca nefondat. Soluția a fost astfel pronunțată, în raport de faptul că prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 acțiunea reclamantului nu mai are temei de drept.

Instanța a mai constatat că reclamantul a beneficiat atât de Decretul-lege nr. 118/1990, cât și de recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă, situație în care a beneficiat atât de măsuri reparatorii materiale cât și morale. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamantul S.S. prin care a solicitat schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată. În susținerea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant a arătat că prin decizia pronunțată, instanța de apel a refuzat a analiza condițiile condamnării și consecințele dramatice ale acesteia.

Mai mult, deși a fost invocată incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1), art. 5 din Convenție, art. 3 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, reglementari internaționale precum și dispoziții constituționale și de dreptul comun intern, instanța nu a făcut nici-o analiza a acestui cadru legislativ imperativ. Cu privire la condamnarea dispusă în anul 1970, a arătat că aceasta este o condamnare politică, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, text normativ în deplină forța juridică, care nu a fost abrogat, suspendat, declarat neconstituțional și care își produce efectele în continuare. Față de această împrejurare este de neînțeles soluția instanței de apel care având de analizat o condamnare nelegală și prejudiciile cauzate de aceasta a considerat că totuși nu se impune acordarea vreunei despăgubiri.

Arată că este necesar a fi analizat și fondul Legii nr. 221/2009, prin care persoanelor care nu beneficiaseră de promovarea caii de atac a recursului în anulare până în anul 2004 împotriva condamnărilor din perioada comunista, li s-a redat această posibilitate pentru o analiza oficială a fiecărei condamnări. Invocând dispozițiile art. 1 din Protocol Adițional nr. 1 la Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, recurentul reclamant a arătat că instanța era obligată la a stabili și a acorda despăgubiri ținând cont de faptul că exista un "bun" în sensul convenției și astfel, avea speranța legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.(cauzele P.C.N.

SA și alții împotriva Belgiei, G. și G. împotriva Cehiei, D. împotriva Franței, V.M. contra Belgiei, S. contra Letoniei, A. contra Letoniei). În ceea ce privește cauza dedusă judecații, cu privire la constatarea condamnării politice era de observat că existența unui „bun" în sensul Convenției rezulta din întrunirea a 3 condiții, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, voința subsemnatului de a beneficia de lege manifestată prin depunerea cererii și existența unei „speranțe legitime. Au fost invocate și art. 6 și 14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, privind dreptul efectiv de acces la instanță și tratamentul nediscriminatoriu.

În ceea ce privește despăgubirile pentru prejudiciile suferite de persoanele condamnate politic, a arătat că prin acceptarea tezei refuzului de a analiza și acorda despăgubiri de către instanța de apel s-a creat premisa încălcării art. 6.1 din Convenție, întrucât nu a existat nici-o altă modalitate prin care persoanele condamnate politic să poată să se adreseze unor instanțe de judecată. Elocventă este și Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care în cuprinsul art. 8 impune ca despăgubirile acordate foștilor deținuți politici din perioada comunistă să fie pe de o parte acordate, iar pe de alta parte, cuantumul acestora să fie similar cu despăgubirile acordate în instanțele de drept comun la momentul actual.

Curtea a statuat în mod constant că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, statuând în jurisprudența sa, că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica, deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil. În cauza de față, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, și de eventualele căi de atac exercitate.

Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, întrucât în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, altfel s-ar aduce atingere art. 14 din Convenție aplicat în conjuncție cu art. 6 alin. (1) din Convenție, existând deja hotărâri executorii și irevocabile în ceea ce privește condamnații politic. C.E.D.O. a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim sau nu există un" raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (H.M.

împotriva Belgiei). Recurentul reclamant a invocat și dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, dispozițiile art. 998-999 C. civ. și prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., ce statuează necesitatea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei condamnări nelegale. În ceea ce privește modul în care instanțele de judecată trebuia să procedeze, în cazul declarării ca neconstituțional a unui text legislativ, ca urmare a invocării excepției de neconstituționalitate în fața instanțelor de judecată, a arătat că trebuia făcută o clară distincție față de situația admiterii neconstituționalității în cazul procedurii controlului anterior promulgării.

Astfel, instanța de judecata care avea de soluționat o cauză a căror prevederi legislative au fost declarate neconstituționale prin procedura invocării excepției în fața instanței, nu putea elimina pur și simplu textul legal, în absența unor reglementări legale care să fi înlocuit ori completat prevederile cu privire la care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale, altfel s-ar încălca principiul suveranității legii. În ceea ce privește prejudiciul cauzat, a arătat că era necesar a fi analizat concret modul în care s-a dispus condamnarea, condițiile de detenție și consecințele acestei condamnări în toate aspectele vieții sale. Atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, ca dreptul la integritatea fizică și psihică (art. 15 pct. 1, art. 22 și art. 23 din Constituția României), onoarea, reputația, demnitatea, dreptul la imagine, trebuia compensată prin acordarea de despăgubiri echivalente atributelor lezate.

Mai arată că un alt element pe care instanța trebuie să îl aibă în vedere este și acela al preîntâmpinării pe viitor a unor asemenea erori judiciare, contribuind astfel la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, prin mecanismul justiției, statul, fiind ținut ca indiferent de regimul socio-politic să respecte aceste minime premise ale statului de drept. Pentru toate aceste motive a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Deși recurentul invocă în drept motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., care reglementează situația în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, în realitate acest motiv este invocat pur formal, întrucât prin criticile formulate nu se face nicio referire la situația prevăzută de text. Criticile formulate de reclamant intră însă sub incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, se susține nelegalitatea hotărârii instanței de apel, sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor deciziilor prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional textul prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin urmare, problema care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în raport de care acțiunea reclamantului a rămas fără temei legal.

Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.S. împotriva deciziei nr. 60/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.