ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 188/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 188/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 2 iulie

2009, reclamantul S.S. a solicitat instanței, obligarea pârâtului Statul Român

prin M.F.P. la plata sumei de 3.000.000 Ron, cu titlu de daune morale pentru

condamnarea cu caracter politic la 2 ani închisoare, dispusă în baza art. 324

alin. (1) C. pen., în perioada 9 ianuarie 1970-8 ianuarie 1972.

Prin sentința civilă

nr. 108 din 29 ianuarie 2010, Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte acțiunea reclamantului S.S. și, în consecință, a fost obligat

pârâtul Statul Român, prin M.F.P. la plata sumei de 200.000 lei reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Prin sentința penală

nr. 466 din 04 martie 1970, pronunțată în dosar nr. 820/1970 al Judecătoriei

Brașov reclamantul a fost condamnat la 2 ani pedeapsă cu închisoarea, în baza

art. 324 alin. (1) C. pen., sentința rămânând definitivă prin respingerea recursului.

Prin decizia nr.

35/2000, emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în

Rezistența Anticomunistă, reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător

în rezistența anticomunistă.

Din adresa din 15

ianuarie 1971 emisă de Direcția Penitenciarelor rezultă că reclamantul a

efectuat cei 2 ani de pedeapsă, fiind arestat la data de 19 ianuarie 1970 și

pus în libertate, la data de 08 ianuarie 1972.

În ce privește

stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a arătat că s-a avut în vedere executarea

pedepsei și consecințele condamnării asupra reclamantului cât și familiei

acestuia, ulterior condamnării.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantul S.S. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Pe parcursul

judecării apelului s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, prin deciziile

nr. 1358 și nr. 1360/2010, pronunțate de Curtea Constituțională.

Prin decizia nr. 60/

A din 26 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-a admis apelul pârâtului Statul Român, prin M.F.P. și a fost

schimbată sentința apelată în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca

neîntemeiată, iar apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

Soluția a fost astfel

pronunțată, în raport de faptul că prin declararea neconstituționalității art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 acțiunea reclamantului nu mai are

temei de drept.

Instanța a mai

constatat că reclamantul a beneficiat atât de Decretul-lege nr. 118/1990, cât

și de recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă, situație

în care a beneficiat atât de măsuri reparatorii materiale cât și morale.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel a declarat recurs reclamantul S.S. prin care a solicitat

schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii în totalitate a cererii de

chemare în judecată.

În susținerea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentul reclamant a arătat că prin decizia pronunțată, instanța

de apel a refuzat a analiza condițiile condamnării și consecințele dramatice

ale acesteia.

Mai mult, deși a fost

invocată incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la

Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1), art. 5 din

Convenție, art. 3 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție,

reglementari internaționale precum și dispoziții constituționale și de dreptul

comun intern, instanța nu a făcut nici-o analiza a acestui cadru legislativ

imperativ.

Cu privire la

condamnarea dispusă în anul 1970, a arătat că aceasta este o condamnare

politică, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, text normativ în

deplină forța juridică, care nu a fost abrogat, suspendat, declarat

neconstituțional și care își produce efectele în continuare.

Față de această

împrejurare este de neînțeles soluția instanței de apel care având de analizat

o condamnare nelegală și prejudiciile cauzate de aceasta a considerat că totuși

nu se impune acordarea vreunei despăgubiri.

Arată că este necesar

a fi analizat și fondul Legii nr. 221/2009, prin care persoanelor care nu

beneficiaseră de promovarea caii de atac a recursului în anulare până în anul

2004 împotriva condamnărilor din perioada comunista, li s-a redat această

posibilitate pentru o analiza oficială a fiecărei condamnări.

Invocând dispozițiile

art. 1 din Protocol Adițional nr. 1 la Convenția Europeană privind Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, recurentul reclamant a arătat

că instanța era obligată la a stabili și a acorda despăgubiri ținând cont de

faptul că exista un "bun" în sensul convenției și astfel, avea

speranța legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de

proprietate.(cauzele P.C.N. SA și alții împotriva Belgiei, G. și G. împotriva

Cehiei, D. împotriva Franței, V.M. contra Belgiei, S. contra Letoniei, A.

contra Letoniei).

În ceea ce privește

cauza dedusă judecații, cu privire la constatarea condamnării politice era de

observat că existența unui „bun" în sensul Convenției rezulta din întrunirea

a 3 condiții, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, voința subsemnatului de

a beneficia de lege manifestată prin depunerea cererii și existența unei

„speranțe legitime.

Au fost invocate și

art. 6 și 14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, privind dreptul efectiv de acces la instanță și

tratamentul nediscriminatoriu.

În ceea ce privește

despăgubirile pentru prejudiciile suferite de persoanele condamnate politic, a

arătat că prin acceptarea tezei refuzului de a analiza și acorda despăgubiri de

către instanța de apel s-a creat premisa încălcării art. 6.1 din Convenție,

întrucât nu a existat nici-o altă modalitate prin care persoanele condamnate

politic să poată să se adreseze unor instanțe de judecată.

Elocventă este și

Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care în

cuprinsul art. 8 impune ca despăgubirile acordate foștilor deținuți politici

din perioada comunistă să fie pe de o parte acordate, iar pe de alta parte,

cuantumul acestora să fie similar cu despăgubirile acordate în instanțele de

drept comun la momentul actual.

Curtea a statuat în

mod constant că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite, statuând în jurisprudența sa, că situațiile în care se află anumite

categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica,

deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe

un criteriu obiectiv și rezonabil.

În cauza de față,

tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea

cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești, și de eventualele căi de atac

exercitate.

Stabilirea unui

asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în

contradicție cu principiul egalității în fața legii, întrucât în situații

egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, altfel s-ar aduce

atingere art. 14 din Convenție aplicat în conjuncție cu art. 6 alin. (1) din

Convenție, existând deja hotărâri executorii și irevocabile în ceea ce privește

condamnații politic.

C.E.D.O. a evidențiat

că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă

"nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu

urmărește un "scop legitim sau nu există un" raport rezonabil de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (H.M.

împotriva Belgiei).

Recurentul reclamant

a invocat și dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României,

dispozițiile art. 998-999 C. civ. și prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen.,

ce statuează necesitatea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei

condamnări nelegale.

În ceea ce privește

modul în care instanțele de judecată trebuia să procedeze, în cazul declarării

ca neconstituțional a unui text legislativ, ca urmare a invocării excepției de

neconstituționalitate în fața instanțelor de judecată, a arătat că trebuia

făcută o clară distincție față de situația admiterii neconstituționalității în

cazul procedurii controlului anterior promulgării.

Astfel, instanța de

judecata care avea de soluționat o cauză a căror prevederi legislative au fost

declarate neconstituționale prin procedura invocării excepției în fața

instanței, nu putea elimina pur și simplu textul legal, în absența unor

reglementări legale care să fi înlocuit ori completat prevederile cu privire la

care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale, altfel s-ar încălca

principiul suveranității legii.

În ceea ce privește

prejudiciul cauzat, a arătat că era necesar a fi analizat concret modul în care

s-a dispus condamnarea, condițiile de detenție și consecințele acestei

condamnări în toate aspectele vieții sale. Atingerea adusă drepturilor și

libertăților fundamentale ale persoanei, ca dreptul la integritatea fizică și

psihică (art. 15 pct. 1, art. 22 și art. 23 din Constituția României), onoarea,

reputația, demnitatea, dreptul la imagine, trebuia compensată prin acordarea de

despăgubiri echivalente atributelor lezate.

Mai arată că un alt

element pe care instanța trebuie să îl aibă în vedere este și acela al

preîntâmpinării pe viitor a unor asemenea erori judiciare, contribuind astfel

la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților

acesteia, prin mecanismul justiției, statul, fiind ținut ca indiferent de

regimul socio-politic să respecte aceste minime premise ale statului de drept.

Pentru toate aceste

motive a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Deși recurentul

invocă în drept motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., care reglementează situația în care instanța a acordat mai mult decât s-a

cerut ori ceea ce nu s-a cerut, în realitate acest motiv este invocat pur

formal, întrucât prin criticile formulate nu se face nicio referire la situația

prevăzută de text.

Criticile formulate

de reclamant intră însă sub incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. În esență, se susține nelegalitatea hotărârii instanței de apel, sub

aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor deciziilor prin care Curtea

Constituțională a declarat neconstituțional textul prevăzut de art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, problema

care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, în raport de care acțiunea reclamantului a rămas

fără temei legal.

Cererea reclamantului

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.S. împotriva deciziei nr. 60/ A

din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2012.