ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5067/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5067/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul Hunedoara în 29 februarie 2008, intitulată acțiune

în regres, reclamantul A.R. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să

se constate

nulitatea absolută a înscrierii

operate în cartea sa de muncă la poziția nr. 7, unde, contrar evidenței, este

înscrisă mențiunea - încetarea

activității pentru motivul satisfacerii

stagiului militar și înscrierea motivului real, respectiv acela de a fi

executat pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare în perioada 26 februarie 1971 -

14 septembrie 1973, incluzând perioada procesului și perioada în care i-a fost

interzisă angajarea; să i se recalculeze pensia pentru munca depusă și limita

de vârstă, conform noii mențiuni din cartea de muncă; să fie scutit de plata

impozitului; să se facă aplicarea deciziei din 11 iulie 2006 a CEDO și să i se

acorde despăgubiri în valoare de 200.000 Euro, conform prevederilor art. 504,

art. 505, art. 506 C. proc. pen.; să i se acorde calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 16 mai

2006.

In motivare,

reclamantul a arătat că, urmare a convingerilor sale religioase, a fost

condamnat la 4 ani închisoare, din care a executat 1 an și 10 luni, însă în

cartea de muncă s-a operat la punctul 7 - încetarea activității pentru

satisfacerea serviciului militar; că a fost pe

rând încarcerat la

penitenciarul din

Timișoara, Aiud, Pitești, Tulcea

iar

după ce a revenit acasă nu a

avut voie să

se angajeze o perioadă de aproximativ 6 luni.

Prin sentința civilă

nr. 120/2008, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a respins acțiunea.

Prin decizia civilă

nr. 214/A/2008, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamant,

a desființat sentința atacată și trimisă cauza Tribunalului Hunedoara - pentru

rejudecare, cu indicația de a se verifica competența materială de soluționare a

fiecărui capăt de cerere.

În

rejudecare, acțiunea a fost precizată în sensul că reclamantul A.R.

a solicitat, în contradictoriu și cu D.M.P.S. Hunedoara,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a

înscrierii din cartea de muncă de la poziția nr. 7, unde, contrar evidenței,

este trecută mențiunea că și-a încetat

activitatea

din cauza satisfacerii stagiului militar și înlocuirea acestei înscrieri cu

mențiunea

că a executat o pedeapsă privativă de libertate, conform sentinței penale nr.

142 din 22 aprilie 1971, pedeapsă din care a executat 1 an și 10 luni, de la 26

februarie 1971 la 14 septembrie 1973, perioadă în care este inclusă și durata

dezbaterii procesului, precum și perioada în care nu a avut voie să se

angajeze;

să i se recalculeze pensia pentru

munca depusă și limita de vârstă,

conform

noii mențiuni din cartea de muncă și să i se considere continuitatea în

muncă

toată perioada în care a fost încarcerat; să se facă aplicarea deciziei din 11

iulie 2006 a Curții Europene a Drepturilor Omului; să i se acorde despăgubiri

în valoare de 200.000 Euro, conform prevederilor art. 504, art. 505, art. 506 C.

proc. pen. și să i se acorde calitatea de luptător în rezistența anticomunistă,

conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 16 mai 2006.

Reclamantul a

menținut, în esență, motivele invocate odată cu formularea acțiunii în primul

ciclu procesual la Tribunalul Hunedoara.

În drept, a invocat prevederile

art. 504, art. 505, art. 506 C. proc. pen., decizia C.E.D.O. din 11 iulie 2006,

Legea nr. 173/2006, Legea nr. 19/2000.

Prin sentința civilă nr.

133 din 15 mai 2009, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a dispus disjungerea

capătului din precizarea de acțiune formulată de reclamantul A.R. de la punctul

„a" și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Deva,

iar a capătului de cerere de la punctul „b" - Tribunalului Hunedoara, secția

litigii de muncă, în contradictoriu cu pârâta D.M.P.S. Hunedoara; a respins, ca

inadmisibil, capătul de cerere de la

punctul „d" din precizarea de acțiune și a

respins capătul de

cerere privind punctul „c" din precizarea de acțiune, formulată de

reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor reprezentat de D.G.F.P Hunedoara.

S-a reținut, în

considerentele hotărârii, că prin sentința penală nr. 142 din 22 aprilie 1971

pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, în dosar nr. 117/1971, reclamantul A.R.

a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

neprezentare la încorporare.

În motivarea acestei hotărârii

judecătorești s-a reținut că, după ce i s-au întocmit formele de încorporare, reclamantul

a refuzat satisfacerea stagiului militar, susținând că nu-i permite credința

„Martorii lui Iehova", din care făcea parte.

Reclamantul nu a

făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse de art. 504 alin. (3) C. proc.

pen., astfel că a fost respins capătul de cerere referitor la despăgubiri.

In ce privește

decizia CEDO invocată de reclamant, în sprijinul capătului 3 din precizarea de

acțiune, aceasta nu poate constitui precedent judiciar, în condițiile în care

Curtea nu a statuat în drept asupra problemei litigioase, limitându-se a lua

act de înțelegerea intervenită între reclamanți și Guvernul Român.

Punctul

„a" din precizarea de acțiune s-a constatat a fi de competența

Judecătoriei Deva, potrivit prevederilor art. 8 din

Legea nr. 92/1976, unde se prevede că rectificarea din oficiu a înscrierilor

precum și refuzul de a înscrie în carnetul de muncă unele date rezultând din

acte sau de a efectua rectificările

unor

înscrieri, se comunică celui în cauză în scris și motivat în termen de 15

zile

de la data luării măsurii, iar împotriva acestei măsuri titularul carnetului de

muncă poate face plângere la judecătorie.

În ceea ce privește punctul

„b" din precizarea de acțiune s-a constata că revine spre competentă

soluționare Secției de litigii de muncă a Tribunalului Hunedoara, în temeiul

art. 155 din Legea nr. 19/2000.

Solicitarea de la

punctul „d" din precizarea de acțiune a fost respinsă ca inadmisibilă,

față de prevederile art. 1 din Legea nr. 173/2006, pentru modificarea și

completarea O.U.G. nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România, potrivit căruia, constatarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă se stabilește de

Comisia pentru acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă, într-un

termen expres prevăzut de lege.

Prin decizia civilă

nr. 147/A din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a

respins apelul declarat de reclamantul A.R.,

reținând

că Tribunalul Hunedoara a stabilit în mod corect, în funcție de

solicitările formulate de reclamant, competența de soluționare a capătului de

cerere care vizează înscrierea în cartea de muncă a unor mențiuni în favoarea

Judecătoriei Deva, potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 92/1976 și că a

stabilit corect competența de soluționare a cererii de recalculare a pensiei

pentru muncă depusă și limită de vârstă, în favoarea Tribunalului Hunedoara, secția

litigii de muncă. De altfel, apelantul nici nu a contestat stabilirea corectă a

competenței materiale de soluționare a acestor petite, însă a cerut reunirea

celor două petite și soluționarea lor de Tribunalul Hunedoara ca instanță de

fond, prin prorogare legală de competență, solicitare ce poate fi formulată la

instanța căreia i-a fost trimisă cauza spre soluționare, respectiv Judecătoriei

Deva, și care este abilitată împreună cu Tribunalul Hunedoara, să stabilească

dacă se impune și pot fi reunite cele două cauze, spre a fi soluționate

împreună.

În ceea ce privește

hotărârea dată de instanța de fond la pct. „c", Curtea a constatat că

hotărârea este legală, întrucât decizia C.E.D.O. nu poate fi considerată în

acest caz izvor de drept, pentru că nu a tranșat o problemă de drept, ci a luat

doar act de înțelegerea intervenită între Guvernul României și reclamanți, iar

pe de altă parte nu este de natură a repune în termen reclamantul din cauza de

față.

Potrivit art. 504 alin.

(1) C. proc. pen., are drept la repararea de către stat a pagubei suferite,

persoana care a fost condamnată definitiv însă, în urma rejudecării cauzei, a

fost pronunțată o hotărâre definitivă de achitare.

Reclamantul a fost

condamnat definitiv însă cauza sa nu s-a rejudecat și nu este în posesia unei

hotărâri definitive de achitare. Doar în situația în care ar exista o asemenea

hotărâre s-ar putea pune în discuție, termenul în care să fie formulată o

acțiune în regres. Cum această condiție nu este îndeplinită, hotărârea instanței

de fond este legală și temeinică.

Instanța de fond a

respins, așa cum s-a arătat, capătul „d" din precizarea de acțiune ca

inadmisibil, însă apelantul a formulat ca motiv de apel tardivitatea, invocând

repunerea în termen față de decizia C.E.D.O.

S-a constatat că acest

motiv de apel nu are nicio legătură cu motivarea instanței și deci nu a fost

analizat. Din oficiu, instanța de apel a verificat și această dispoziție din

sentința atacată și a constatat că este legală, și că reclamantul trebuia să se

adreseze cu o cerere Comisiei pentru acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă pentru dobândirea unei asemenea calități, față de

prevederile art. 1 din Legea nr. 173/2006 de

modificare și completare a O.U.G. nr.

214/1999.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul A.R., iar în dezvoltarea criticilor

formulate a arătat că art. 46 din C.E.D.O. prevede că „Înaltele părți

contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în

litigiile în care ele sunt părți”, iar decizia invocată de reclamant, dată de

C.E.D.O. și publicată la 11 iulie 2006, conține următoarele aspecte: „Guvernul se

obligă să plătească, conform legii, sumele acordate de instanțele interne cu

titlu de daune morale și materiale și să retragă toate apelurile formulate până

la această dată sau orice apeluri ce ar putea fi formulate ulterior împotriva

hotărârilor instanțelor interne ce acordau aceste daune”; că, dacă se respectă

principiul constituțional care prevede că legile cu vocație internațională au

prioritate față de cele interne, prin aplicarea coroborată a tuturor aspectelor

invocate, reclamantul are pe deplin accesul și dreptul de a i se acorda despăgubiri

morale și materiale, și că decizia recurată motivează respingerea apelului prin

aceea că nu există hotărâre definitivă de achitare.

Or, s-a dovedit, că

în speță sunt incidente prevederile art. 504 C. proc. pen., deoarece fapta

prevăzută de art. 354 C. pen. a fost dezincriminată.

Se mai arată, că,

într-un caz similar, Cosma Vasile versus Statul Român, Curtea de Apel Timișoara

a obligat Statul Român la plata sumei de 300.000 Euro, astfel că potrivit art.

6 din C.E.D.O. trebuie să i se garanteze egalitatea de șanse în fața instanței.

De asemenea, cu

privire la punctul „d” din precizarea de acțiune, arată că Legea nr. 173/2006 a

intrat în vigoare la 16 noiembrie 2006, iar sub aspectul procedurii de

constatare a calității de luptător în rezistența anticomunistă, art. II din această

lege conține o prevedere neconstituțională.

Mai mult, decizia

C.E.D.O. invocată în speță, se poate considera că îl repune pe reclamant în

termenul prevăzut de art. II din Legea nr. 173/2006, de 6 luni de formulare a

cererii pentru constatarea calității de luptător în rezistență anticomunistă.

Or, a se adresa

instituțiilor administrative presupune minimă cenzură, însă știind că nu mai

este în termen, în primul rând a solicitat repunerea în termen, iar, apoi,

analizarea cazului său.

Reclamantul A.R. a

invocat și separat neconstituționalitatea art. II din Legea nr. 173/2006, în raport

de prevederile „art. 46 din C.E.D.O. coroborat cu conținutul deciziei C.E.D.O.

din 11 iulie 2006 și art. 6 din C.E.D.O.”, însă în ședința publică din 7

octombrie 2010, reprezentantul recurentului-reclamant a învederat „că nu

înțelege să mai susțină excepția de neconstituționalitate a art. II din Legea

nr. 173/2006”, situație în care aceasta nu va mai fi analizată.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Așa cum a arătat

reclamantul, prin decizia din 11 iulie 2006, C.E.D.O. a constatat, printre altele, că „Guvernul se obligă să plătească, conform legii, sumele acordate de

instanțele interne cu titlul de daune morale și materiale și să retragă toate

apelurile formulate până la această dată sau orice apeluri ar putea fi

formulate ulterior împotriva hotărârilor instanțelor interne ce acordau aceste

daune”.

Această decizie nu

constituie precedent judiciar și nu a statuat în drept asupra problemei

litigioase, limitându-se a lua act de înțelegerea intervenită între reclamanți

și Guvernul Român, așa cum legal a reținut instanța de apel, pe de o parte,

iar, pe de altă parte, această decizie ia act de înțelegerea intervenită între

reclamanți și Guvernul României de a plăti, conform legii, „sumele acordate de

instanțele interne cu titlu de daune morale și materiale”, ceea ce nu este

cazul în speță, întrucât reclamantul nu se poate prevala de o hotărâre

pronunțată de către instanțele interne prin care să i se fi acordat daune

materiale și morale, pentru repararea pagubei suferite prin condamnarea sa.

În ceea ce privește

critica potrivit căreia, în speță, greșit s-a reținut că nu există o hotărâre

de achitare pentru a deveni incidente prevederile art. 504 C. proc. pen.,

deoarece este îndreptățit la despăgubiri materiale și morale pentru că fapta

prevăzută de art. 354 C. pen. a fost dezincriminată, este, de asemenea,

nefondată.

Astfel, potrivit art.

504 C. proc. pen.;

fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei

suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă

de achitare;

reparare și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de

libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea, în mod nelegal.

restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit.

j), ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin

hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în

art. 10 alin. (1) lit. j).

repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce

a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Prin urmare,

recurentul-reclamant, față de conținutul acestui text de lege, susține că

„fapta pentru care a fost condamnat prevăzută de art. 354 C. pen. a fost

dezincriminată”, astfel că este îndreptățit la repararea pagubei suferite prin

condamnarea sa la pedeapsa închisorii.

Potrivit art. 504

alin. (4) C. proc. pen., pentru ca reclamantul să aibă dreptul la repararea de

către stat a pagubei suferite, pentru condamnarea sa, trebuia ca fapta reținută

în sarcina acestuia, prevăzută de art. 354 C. pen., să fi fost dezincriminată

la momentul condamnării sale în anul 1971, prin sentința penală nr. 142 din 22

aprilie 1971 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj. Or, această faptă nu era

dezincriminată la momentul condamnării inculpatului, astfel că, în speță, nu sunt

incidente prevederile art. 504 alin. (4) C. proc. pen.

Prin urmare, câtă

vreme reclamantul nu face dovada că în speță sunt incidente prevederile art.

504 C. proc. pen., Statul Român nu poate fi obligat la despăgubiri către

acesta, pentru privarea sa de libertate în perioada 26 februarie 1971 – 14

septembrie 1973, în baza sentinței penale nr. 142 din 22 aprilie 1971

pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, susținerea acestuia că, față de o altă

decizie de speță, nu i se garantează egalitatea de șanse în fața instanței,

potrivit art. 6 din C.E.D.O., este neîntemeiată.

Și celelalte critici

formulate de recurentul-reclamant sunt nefondate, deoarece decizia C.E.D.O. nu

l-a repus în termenul de a solicita constatarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă, reglementată de art. II din Legea nr. 173/2006, pe de

o parte, iar, pe de altă parte, această procedură se desfășoară numai în fața

Comisiei pentru acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă,

față de prevederile art. I din Legea nr. 173/2006, de modificare și completare a

O.U.G. nr. 214/1999.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de reclamantul A.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A.R. împotriva deciziei nr. 147/A

din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 octombrie 2010.