ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5067/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara în 29 februarie 2008, intitulată acțiune în regres, reclamantul A.R.

a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a înscrierii operate în cartea sa de muncă la poziția nr. 7, unde, contrar evidenței, este înscrisă mențiunea - încetarea activității pentru motivul satisfacerii stagiului militar și înscrierea motivului real, respectiv acela de a fi executat pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare în perioada 26 februarie 1971 - 14 septembrie 1973, incluzând perioada procesului și perioada în care i-a fost interzisă angajarea; să i se recalculeze pensia pentru munca depusă și limita de vârstă, conform noii mențiuni din cartea de muncă; să fie scutit de plata impozitului; să se facă aplicarea deciziei din 11 iulie 2006 a CEDO și să i se acorde despăgubiri în valoare de 200.000 Euro, conform prevederilor art. 504, art. 505, art. 506 C. proc.

pen.; să i se acorde calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 16 mai 2006. In motivare, reclamantul a arătat că, urmare a convingerilor sale religioase, a fost condamnat la 4 ani închisoare, din care a executat 1 an și 10 luni, însă în cartea de muncă s-a operat la punctul 7 - încetarea activității pentru satisfacerea serviciului militar; că a fost pe rând încarcerat la penitenciarul din Timișoara, Aiud, Pitești, Tulcea iar după ce a revenit acasă nu a avut voie să se angajeze o perioadă de aproximativ 6 luni. Prin sentința civilă nr. 120/2008, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a respins acțiunea. Prin decizia civilă nr. 214/A/2008, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința atacată și trimisă cauza Tribunalului Hunedoara - pentru rejudecare, cu indicația de a se verifica competența materială de soluționare a fiecărui capăt de cerere.

În rejudecare, acțiunea a fost precizată în sensul că reclamantul A.R. a solicitat, în contradictoriu și cu D.M.P.S.

Hunedoara, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a înscrierii din cartea de muncă de la poziția nr. 7, unde, contrar evidenței, este trecută mențiunea că și-a încetat activitatea din cauza satisfacerii stagiului militar și înlocuirea acestei înscrieri cu mențiunea că a executat o pedeapsă privativă de libertate, conform sentinței penale nr. 142 din 22 aprilie 1971, pedeapsă din care a executat 1 an și 10 luni, de la 26 februarie 1971 la 14 septembrie 1973, perioadă în care este inclusă și durata dezbaterii procesului, precum și perioada în care nu a avut voie să se angajeze; să i se recalculeze pensia pentru munca depusă și limita de vârstă, conform noii mențiuni din cartea de muncă și să i se considere continuitatea în muncă toată perioada în care a fost încarcerat; să se facă aplicarea deciziei din 11 iulie 2006 a Curții Europene a Drepturilor Omului; să i se acorde despăgubiri în valoare de 200.000 Euro, conform prevederilor art. 504, art. 505, art. 506 C. proc.

pen. și să i se acorde calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 16 mai 2006. Reclamantul a menținut, în esență, motivele invocate odată cu formularea acțiunii în primul ciclu procesual la Tribunalul Hunedoara. În drept, a invocat prevederile art. 504, art. 505, art. 506 C. proc. pen., decizia C.E.D.O. din 11 iulie 2006, Legea nr. 173/2006, Legea nr. 19/2000. Prin sentința civilă nr. 133 din 15 mai 2009, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a dispus disjungerea capătului din precizarea de acțiune formulată de reclamantul A.R. de la punctul „a" și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Deva, iar a capătului de cerere de la punctul „b" - Tribunalului Hunedoara, secția litigii de muncă, în contradictoriu cu pârâta D.M.P.S.

Hunedoara; a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere de la punctul „d" din precizarea de acțiune și a respins capătul de cerere privind punctul „c" din precizarea de acțiune, formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de D.G.F.P Hunedoara. S-a reținut, în considerentele hotărârii, că prin sentința penală nr. 142 din 22 aprilie 1971 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, în dosar nr. 117/1971, reclamantul A.R. a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare. În motivarea acestei hotărârii judecătorești s-a reținut că, după ce i s-au întocmit formele de încorporare, reclamantul a refuzat satisfacerea stagiului militar, susținând că nu-i permite credința „Martorii lui Iehova", din care făcea parte.

Reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse de art. 504 alin. (3) C. proc. pen., astfel că a fost respins capătul de cerere referitor la despăgubiri. In ce privește decizia CEDO invocată de reclamant, în sprijinul capătului 3 din precizarea de acțiune, aceasta nu poate constitui precedent judiciar, în condițiile în care Curtea nu a statuat în drept asupra problemei litigioase, limitându-se a lua act de înțelegerea intervenită între reclamanți și Guvernul Român.

Punctul „a" din precizarea de acțiune s-a constatat a fi de competența Judecătoriei Deva, potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 92/1976, unde se prevede că rectificarea din oficiu a înscrierilor precum și refuzul de a înscrie în carnetul de muncă unele date rezultând din acte sau de a efectua rectificările unor înscrieri, se comunică celui în cauză în scris și motivat în termen de 15 zile de la data luării măsurii, iar împotriva acestei măsuri titularul carnetului de muncă poate face plângere la judecătorie. În ceea ce privește punctul „b" din precizarea de acțiune s-a constata că revine spre competentă soluționare Secției de litigii de muncă a Tribunalului Hunedoara, în temeiul art. 155 din Legea nr. 19/2000.

Solicitarea de la punctul „d" din precizarea de acțiune a fost respinsă ca inadmisibilă, față de prevederile art. 1 din Legea nr. 173/2006, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, potrivit căruia, constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă se stabilește de Comisia pentru acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, într-un termen expres prevăzut de lege.

Prin decizia civilă nr. 147/A din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul A.R., reținând că Tribunalul Hunedoara a stabilit în mod corect, în funcție de solicitările formulate de reclamant, competența de soluționare a capătului de cerere care vizează înscrierea în cartea de muncă a unor mențiuni în favoarea Judecătoriei Deva, potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 92/1976 și că a stabilit corect competența de soluționare a cererii de recalculare a pensiei pentru muncă depusă și limită de vârstă, în favoarea Tribunalului Hunedoara, secția litigii de muncă.

De altfel, apelantul nici nu a contestat stabilirea corectă a competenței materiale de soluționare a acestor petite, însă a cerut reunirea celor două petite și soluționarea lor de Tribunalul Hunedoara ca instanță de fond, prin prorogare legală de competență, solicitare ce poate fi formulată la instanța căreia i-a fost trimisă cauza spre soluționare, respectiv Judecătoriei Deva, și care este abilitată împreună cu Tribunalul Hunedoara, să stabilească dacă se impune și pot fi reunite cele două cauze, spre a fi soluționate împreună. În ceea ce privește hotărârea dată de instanța de fond la pct. „c", Curtea a constatat că hotărârea este legală, întrucât decizia C.E.D.O. nu poate fi considerată în acest caz izvor de drept, pentru că nu a tranșat o problemă de drept, ci a luat doar act de înțelegerea intervenită între Guvernul României și reclamanți, iar pe de altă parte nu este de natură a repune în termen reclamantul din cauza de față.

Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., are drept la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana care a fost condamnată definitiv însă, în urma rejudecării cauzei, a fost pronunțată o hotărâre definitivă de achitare. Reclamantul a fost condamnat definitiv însă cauza sa nu s-a rejudecat și nu este în posesia unei hotărâri definitive de achitare. Doar în situația în care ar exista o asemenea hotărâre s-ar putea pune în discuție, termenul în care să fie formulată o acțiune în regres. Cum această condiție nu este îndeplinită, hotărârea instanței de fond este legală și temeinică. Instanța de fond a respins, așa cum s-a arătat, capătul „d" din precizarea de acțiune ca inadmisibil, însă apelantul a formulat ca motiv de apel tardivitatea, invocând repunerea în termen față de decizia C.E.D.O.

S-a constatat că acest motiv de apel nu are nicio legătură cu motivarea instanței și deci nu a fost analizat. Din oficiu, instanța de apel a verificat și această dispoziție din sentința atacată și a constatat că este legală, și că reclamantul trebuia să se adreseze cu o cerere Comisiei pentru acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă pentru dobândirea unei asemenea calități, față de prevederile art. 1 din Legea nr. 173/2006 de modificare și completare a O.U.G. nr. 214/1999. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.R., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că art. 46 din C.E.D.O. prevede că „Înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți”, iar decizia invocată de reclamant, dată de C.E.D.O.

și publicată la 11 iulie 2006, conține următoarele aspecte: „Guvernul se obligă să plătească, conform legii, sumele acordate de instanțele interne cu titlu de daune morale și materiale și să retragă toate apelurile formulate până la această dată sau orice apeluri ce ar putea fi formulate ulterior împotriva hotărârilor instanțelor interne ce acordau aceste daune”; că, dacă se respectă principiul constituțional care prevede că legile cu vocație internațională au prioritate față de cele interne, prin aplicarea coroborată a tuturor aspectelor invocate, reclamantul are pe deplin accesul și dreptul de a i se acorda despăgubiri morale și materiale, și că decizia recurată motivează respingerea apelului prin aceea că nu există hotărâre definitivă de achitare.

Or, s-a dovedit, că în speță sunt incidente prevederile art. 504 C. proc. pen., deoarece fapta prevăzută de art. 354 C. pen. a fost dezincriminată. Se mai arată, că, într-un caz similar, Cosma Vasile versus Statul Român, Curtea de Apel Timișoara a obligat Statul Român la plata sumei de 300.000 Euro, astfel că potrivit art. 6 din C.E.D.O. trebuie să i se garanteze egalitatea de șanse în fața instanței. De asemenea, cu privire la punctul „d” din precizarea de acțiune, arată că Legea nr. 173/2006 a intrat în vigoare la 16 noiembrie 2006, iar sub aspectul procedurii de constatare a calității de luptător în rezistența anticomunistă, art. II din această lege conține o prevedere neconstituțională. Mai mult, decizia C.E.D.O.

invocată în speță, se poate considera că îl repune pe reclamant în termenul prevăzut de art. II din Legea nr. 173/2006, de 6 luni de formulare a cererii pentru constatarea calității de luptător în rezistență anticomunistă. Or, a se adresa instituțiilor administrative presupune minimă cenzură, însă știind că nu mai este în termen, în primul rând a solicitat repunerea în termen, iar, apoi, analizarea cazului său. Reclamantul A.R. a invocat și separat neconstituționalitatea art. II din Legea nr. 173/2006, în raport de prevederile „art. 46 din C.E.D.O. coroborat cu conținutul deciziei C.E.D.O. din 11 iulie 2006 și art. 6 din C.E.D.O.”, însă în ședința publică din 7 octombrie 2010, reprezentantul recurentului-reclamant a învederat „că nu înțelege să mai susțină excepția de neconstituționalitate a art. II din Legea nr. 173/2006”, situație în care aceasta nu va mai fi analizată.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Așa cum a arătat reclamantul, prin decizia din 11 iulie 2006, C.E.D.O. a constatat, printre altele, că „Guvernul se obligă să plătească, conform legii, sumele acordate de instanțele interne cu titlul de daune morale și materiale și să retragă toate apelurile formulate până la această dată sau orice apeluri ar putea fi formulate ulterior împotriva hotărârilor instanțelor interne ce acordau aceste daune”.

Această decizie nu constituie precedent judiciar și nu a statuat în drept asupra problemei litigioase, limitându-se a lua act de înțelegerea intervenită între reclamanți și Guvernul Român, așa cum legal a reținut instanța de apel, pe de o parte, iar, pe de altă parte, această decizie ia act de înțelegerea intervenită între reclamanți și Guvernul României de a plăti, conform legii, „sumele acordate de instanțele interne cu titlu de daune morale și materiale”, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât reclamantul nu se poate prevala de o hotărâre pronunțată de către instanțele interne prin care să i se fi acordat daune materiale și morale, pentru repararea pagubei suferite prin condamnarea sa. În ceea ce privește critica potrivit căreia, în speță, greșit s-a reținut că nu există o hotărâre de achitare pentru a deveni incidente prevederile art. 504 C. proc.

pen., deoarece este îndreptățit la despăgubiri materiale și morale pentru că fapta prevăzută de art. 354 C. pen. a fost dezincriminată, este, de asemenea, nefondată. Astfel, potrivit art. 504 C. proc. pen.; 1. - Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; 2. - Are dreptul la reparare și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea, în mod nelegal.

3. - Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). 4. - Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Prin urmare, recurentul-reclamant, față de conținutul acestui text de lege, susține că „fapta pentru care a fost condamnat prevăzută de art. 354 C. pen. a fost dezincriminată”, astfel că este îndreptățit la repararea pagubei suferite prin condamnarea sa la pedeapsa închisorii. Potrivit art. 504 alin. (4) C. proc. pen., pentru ca reclamantul să aibă dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, pentru condamnarea sa, trebuia ca fapta reținută în sarcina acestuia, prevăzută de art. 354 C. pen., să fi fost dezincriminată la momentul condamnării sale în anul 1971, prin sentința penală nr. 142 din 22 aprilie 1971 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj. Or, această faptă nu era dezincriminată la momentul condamnării inculpatului, astfel că, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 504 alin. (4) C. proc.

pen. Prin urmare, câtă vreme reclamantul nu face dovada că în speță sunt incidente prevederile art. 504 C. proc. pen., Statul Român nu poate fi obligat la despăgubiri către acesta, pentru privarea sa de libertate în perioada 26 februarie 1971 – 14 septembrie 1973, în baza sentinței penale nr. 142 din 22 aprilie 1971 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, susținerea acestuia că, față de o altă decizie de speță, nu i se garantează egalitatea de șanse în fața instanței, potrivit art. 6 din C.E.D.O., este neîntemeiată. Și celelalte critici formulate de recurentul-reclamant sunt nefondate, deoarece decizia C.E.D.O.

nu l-a repus în termenul de a solicita constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, reglementată de art. II din Legea nr. 173/2006, pe de o parte, iar, pe de altă parte, această procedură se desfășoară numai în fața Comisiei pentru acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, față de prevederile art. I din Legea nr. 173/2006, de modificare și completare a O.U.G. nr. 214/1999. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.R. împotriva deciziei nr. 147/A din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2010.