ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4803/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Pronunțând sentința civilă nr. 300 din 04

martie 2009, în dosarul nr. 47417/3/2008 al Tribunalului București, secția a

III-a civilă, instanța de fond a respins ca neîntemeiate excepțiile

inadmisibilității cererii și a lipsei calității procesuale pasive, a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune, și în consecință, a respins acțiunea

pe acest temei de drept,

În ședința publică de

la 21 ianuarie 2009, instanța a constatat că cererea este scutită de plata

taxei de timbru, potrivit art. 15 lit. t) din Legea nr. 146/1997.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată, s-a apreciat că pârâtul are calitate procesuală

pasivă, deoarece se solicită daune pentru încălcarea unor drepturi

fundamentale, a căror respectare este garantată prin C.E.D.O., și respectiv

Declarația Universală a Drepturilor Omului. A fost respinsă și excepția

inadmisibilității acțiunii, în contextul în care legile speciale invocate de

către pârât nu restrâng posibilitatea reclamantei de a se adresa justiției

pentru despăgubiri care exced reglementările invocate.

S-a constatat însă că

dreptul material la acțiune al reclamantei este prescris, în condițiile art. 8

din Decretul nr. 167/1958, termen care se calculează de la data acordării

calității de luptător în rezistența anti comunistă prin decizia 789 din 1

aprilie 2004, emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă.

Corelativ, a fost

respinsă apărarea reclamantei, în sensul că termenul de prescripție curge de la

data publicării în M. Of. – 25 aprilie 2007 – a H.G. nr. 388/2007 de modificare

a H.G. nr. 1724/2005, având în vedere că pretențiile deduse judecății se

circumscriu O.U.G. nr. 214 din 29 decembrie 1999 cu modificările ulterioare.

În consecință, s-a

constatat prescris dreptul la acțiune al reclamantei, față de data nașterii

dreptului la repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită – 1 aprilie 2004 și

data înregistrării cererii de chemare în judecată – 11 decembrie 2008.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta iar prin decizia civilă nr. 540 din 24 mai

2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, s-a admis apelul

reclamantei, s-a desființat hotărârea instanței de fond și s-a trimis cauza

spre rejudecare instanței de fond pentru următoarele considerente:

Acțiunea dedusă

judecății la 11 decembrie 2008 privește pe reclamanta C.M.J. care a solicitat

în contradictoriu cu pârâtul Statul român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 EURO cu titlu

de daune morale și materiale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării

sale la 8 ani închisoare, 4 ani interdicție corecțională și confiscarea totală

a averii pentru săvârșirea infracțiunilor de uneltire contra orânduirii

sociale.

La fond acțiunea a

fost respinsă ca prescrisă în condițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958

termen calculat de la data acordării calității de luptător în rezistența

anticomunistă prin decizia nr. 789 din 1 aprilie 2004 emisă de Comisia pentru

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă astfel că la data

de 11 decembrie 2008 s-a împlinit termenul de prescripție al dreptului la

acțiune al reclamantului.

În apelul formulat

împotriva acestei hotărâri reclamanta a precizat că prin notele scrise depuse

la fond la termenul din 18 februarie 2009 a precizat că temeiul de drept al

acțiunii îl reprezintă dispozițiile art. 998, 999 C. civ. astfel că prin

această omisiune instanța de fond a încălcat prevederilor art. 21 alin. (3) din

Constituție și art. 6 alin. (1) C.E.D.O.

S-a invocat în

finalul apelului motivat că soluția respingerii ca prescrisă a acțiunii este

greșită și prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221

din 2 iunie 2009 ce prevede posibilitatea acordării daunelor morale timp de 3

ani de la intrarea în vigoare a legii.

S-a pronunțat decizia

civilă nr. 20A din 12 ianuarie 2010 în dosarul nr. 47417/3/2008 al Curții de

Apel București, secția a IV a civilă, prin care s-a admis apelul reclamantei și

s-a desființat sentința civilă apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la

aceeași instanță de fond.

Trimiterea cauzei spre

rejudecare a fost motivată pe de o parte pe considerentul că instanța de fond a

soluționat greșit acțiunea pe excepția prescripției dreptului la acțiune fără a

analiza pe fond condițiile răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă

prin acțiune iar pe de altă parte pentru a se analiza incidența legii nr. 221

din 12 iunie 2009 care recunoaște prin art. 5 alin. (1) posibilitatea acordării

persoanelor ce au suferit cu caracter politic de a beneficia de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Întrucât Legea nr. 221

din 2 iunie 2009 interesează ordinea publică iar dispozițiile sale sunt de

imediată aplicare fiind invocate în motivarea apelului reclamantei s-a decis

admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea examinării

pe fond a cauzei din perspectiva celor enunțate.

Recursul declarat de

Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost admis iar decizia civilă

nr. 90 din 12 ianuarie 2010 pronunțată în apel a fost casată cu trimiterea

cauzei spre rejudecare cu argumentarea succintă că instanța de apel a constatat

incidența Legii nr. 221/2009 ce excede cadrului procesual.

Deși potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (1) în caz de casare hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului se constată că prin decizia civilă pronunțată în recurs

s-a reținut greșit că instanța de apel a trimis spre rejudecare cauza întrucât

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, deși în motivarea deciziei

civile pronunțate în apel s-a reținut pe de o parte repronunțarea instanței de

fond asupra acțiunii potrivit art. 998, 999 C. civ. iar pe de altă parte

admisibilitatea acțiunii din perspectiva Legii nr. 221/2009 intrată în vigoare

după pronunțarea hotărârii de fond.

Având în vedere

precizarea temeiului de drept al acțiunii l-a instanța de fond ca fiind art. 998,999

C. civ., dispozițiile H.G. nr. 388 din 25 aprilie 2007 și ale H.G. nr. 1724 din

21 decembrie 2005 precum și precizarea reclamantei în apelul motivat în

legătură cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 corelate cu

dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului art. 13, 14 și 18 din Convenție instanța de apel a admis apelul în

temeiul art. 297 C. proc. civ. și desființând hotărârea de fond care în mod

greșit s-a pronunțat pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, a

trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, în vederea stabilirii

cadrului procesual și respectiv a petitului acțiunii în raport de prevederile

Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, criticând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 7, 9 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Astfel se susține că

instanța de recurs avea obligația respectării deciziei de casare nr. 695 din 1

februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât dezlegările

date problemelor de drept incidente în cauză erau obligatorii pentru instanța

în rejudecare.

În această idee se

arată că deși instanța de apel face referire la dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. privind obligația de a respecta statuările din decizia de casare, totuși

reține alte aspecte într-o manieră contradictorie ceea ce determină incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Ca atare recurentul

solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului

aceleiași instanțe.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, reține următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. în caz de casare hotărârea instanței de

recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului în ceea ce privește

problemele de drept dezlegate.

Prin urmare, modul în

care instanța de control judiciar a soluționat problema de drept, este

obligatoriu pentru instanța de trimitere.

Or, ignorarea și

nerespectarea recomandărilor obligatorii din decizia de casare, echivalează cu

încălcarea legii din perspectiva dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Pe de altă parte,

instanța în rejudecare este obligată să se conformeze și îndrumărilor instanței

de control judiciar atât pentru corecta stabilire a stării de fapt cât și de

drept, dispunând administrarea probelor necesare unei legale soluționări a

cauzei.

Regula stabilită de art.

315 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obligativitatea problemelor de drept

dezlegate decurge din chiar natura controlului judiciar și al principiului

ierarhizării instanțelor.

Astfel, raportând

cele expuse la situația de față, este de reținut că instanța de apel nu numai

că nu s-a conformat îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 695 din

1 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar face și aprecieri

legate chiar recomandările și statuările din decizia de casare, într-o manieră

nu numai contradictorie,dar și de natură să înlăture recomandările și

statuările din decizia de casare, reținându-se că „prin decizia civilă

pronunțată în recurs s-a reținut greșit că instanța de apel a trimis spre

rejudecare cauza întrucât sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, deși

în motivarea deciziei civile pronunțate în apel s-a reținut pe de o parte repronunțarea

instanței de fond asupra acțiunii potrivit art. 998, 999 C. civ. iar pe de altă

parte admisibilitatea acțiunii din perspectiva Legii nr. 221/2009 intrată în

vigoare după pronunțarea hotărârii de fond.”

Cum recomandările și

statuările deciziei de casare sunt obligatorii în temeiul art. 315 C. proc.

civ., și cum aceste recomandări au fost ignorate, urmează a se admite recursul,

a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare,

aceleiași instanțe, care în soluționarea cauzei va avea în vedere toate

statuările și problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 695/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei nr. 549 A din 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 iunie 2012.