ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6704/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamanta J.M. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții S.C. R. S.R.L., V.F., S.G., A.A. și C.M. să dispună: obligarea pârâților la încetarea publicării de articole denigratoare care aduc atingere onoarei, reputației și drepturilor de autor, obligarea pârâților la amenzi civile de 1.000 RON pe zi în favoarea statului, pe zi de întârziere, de la data pronunțării sentinței și până la data încetării publicării de articole, obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 RON reprezentând daune morale, obligarea la publicarea, pe cheltuiala pârâților, a hotărârii ce se va pronunța, într-un cotidian local și unul central, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în perioada iulie 2006 - ianuarie 2007, prin publicarea unui număr de 18 articole în cotidianul "R. de Constanța", semnate de pârâții A.A. și C.M., a fost sus-pusă unei campanii obsesive de denigrare și calomniere, fiindu-i aduse acuzații grave, nefondate, cu multe neadevăruri și formulate într-un limbaj suburban, plin de expresii jignitoare. Se arată că prin această campanie de presă nu s-a urmărit o corectă informare a opiniei publice ci obținerea demisiei reclamantei din funcția de decan al Facultății de Științe Economice din cadrul Universității "O." Constanța, creșterea tirajului și a numărului de exemplare vândute ale publicației. A arătat reclamanta că în cuprinsul acestor articole s-au făcut afirmații cu privire la presupuse fapte de plagiat și primire de mită pentru vinderea subiectelor de la examenul de admitere la facultate și pentru susținerea examenului de licență.

A mai arătat că prin publicarea acestor articole în presă, i-a fost cauzat un important prejudiciu moral, fiind adusă atingere onoarei, cinstei, demnității, prestigiului, reputației și dreptului la nume și la imagine, precum și prestației instituției publice a cărei angajată este. La termenul din 18 decembrie 2007 reclamanta a renunțat la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul C.M.. Prin Sentința civilă nr. 1151 din 3 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Constanța, s-a dispus respingerea acțiunii civile formulate de reclamanta J.M. în contradictoriu cu pârâta V.F. ca neîntemeiată, admiterea în parte a acțiunii civile formulate în contradictoriu cu pârâții S.C. R. S.R.L., S.G.

și A.A. și obligarea acestora la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale. Totodată, s-a dispus obligarea pârâților S.C. R. S.R.L., S.G. și A.A. la publicarea într-un cotidian local și într-un cotidian central, pe cheltuiala lor, a sentinței civile. Prin aceeași hotărâre s-a dispus și respingerea cererii reclamantei de obligare a pârâților la încetarea publicării de articole denigratoare și de obligare a pârâților la plata de amenzi civile. S-a mai dispus obligarea pârâților S.C. R. S.R.L., S.G. și A.A. la plata către reclamantă a sumei de 1.638,5 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva Sentinței civile nr. 1151 din 3 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Constanța au formulat recurs pârâții S.C.

R. S.R.L., S.G. și A.A., solicitând modificarea în tot a sentinței recurate și respingerii acțiunii formulate de reclamanta J.M., arătând că dreptul la libera exprimare este garantat de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar libertatea presei a fost reținută în numeroase decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Totodată, a declarat recurs și reclamanta J.M., apreciind că se impune admiterea integrală a capetelor de cerere și față de toți pârâții chemați în judecată, iar valoarea daunelor morale acordate este insuficientă în raport cu prejudiciul suferit. Prin Decizia Tribunalului Constanța nr. 466 din 17 septembrie 2008 s-a dispus admiterea recursurilor declarate, casarea în tot a hotărârii atacate și reținerea cauzei spre competentă soluționare în fond la Tribunalul Constanța, secția comercială.

În motivarea deciziei, s-a reținut că instanța a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni al cărei capăt principal de cerere este obligația de a face, neevaluabilă în bani. În plus, față de calitatea de comerciant a pârâtei S.C. R. S.R.L., sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ce atribuie competența de soluționare a acțiunilor de acest fel în favoarea tribunalului. Urmare deciziei de casare, pe rolul Tribunalului Constanța cauza a fost înregistrată, sub nr. 2515/118/2009. La termenul de judecată din data de 21 mai 2009, instanța a dispus admiterea excepției inadmisibilității cererii de obligare a pârâților la plata daunelor morale, dedusă din nerespectarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc.

civ., urmare neefectuării de către reclamantă a procedurii concilierii prealabile. Ulterior, la data de 27 iulie 2009, reclamanta J.M. a formulat o nouă acțiune înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 21.652/212/2009, prin care a solicitat obligarea pârâtelor S.C. R. S.R.L., V.F., S.G. și A.A. la încetarea publicării articolelor denigratoare și la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale. La termenul de judecată din data de 18 februarie 2010, instanța a dispus admiterea excepției conexității Dosarului nr. 21.652/212/2009 cu prezenta cauză, între cele două cauze existând o strânsă legătură, față de capătul principal de cerere din acțiunea introdusă pe rolul Judecătoriei Constanța (obligație de a face neevaluabilă în bani) competența de soluționare a dosarelor conexate aparținând Tribunalului Constanța.

Totodată, prin Încheierea din data de 23 februarie 2010 s-a dispus respingerea excepției inadmisibilității acțiunii având ca obiect obligarea pârâților de despăgubiri civile reprezentând daune morale ca nefondată. Prin Sentința civilă nr. 4255 din 30 iulie 2010 Tribunalul Constanța, secția comercială, a respins acțiunea formulată de reclamanta J.M., în contradictoriu cu pârâta V.F., ca nefondată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta J.M. în contradictoriu cu pârâtele S.C. R. S.R.L., S.G. și A.A., a obligat pârâții S.C. R. S.R.L., S.G. și A.A. la plata, în solidar, către reclamanta J.M. a sumei de 60.000 RON, reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale; a obligat pârâții S.C.

R. S.R.L., S.G. și A.A. la publicarea în ziarul "R. de Constanța" și într-un cotidian central a prezentei hotărâri și a respins restul capetelor de cerere, privind obligarea pârâților la încetarea publicării de articole defăimătoare la adresa reclamantei și de obligare a pârâților la plata unei amenzi civile, ca nefondate. Pentru a pronunța astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: În perioada 18 iulie 2006 - 18 ianuarie 2007 au fost publicate în cotidianul "R. de Constanța" un număr de 18 articole ale căror titluri și afirmații se refereau la reclamantă. Instanța a reținut că în cuprinsul articolelor publicate se aduceau următoarele acuzații de fapt: plagierea de către reclamantă a lucrării "M.", apărută în octombrie 2000 la editura U. - București, având drept coordonator pe prof.

V.B., precum și a lucrării "M." apărută în anul 1992 la editura M. București. S-a afirmat că la conceperea lucrărilor intitulate "M.", apărută în octombrie 2000 la editura E. - București, precum și a lucrării "Teorie și practică în cercetarea de M.", apărută în anul 1998 la Editura E. București, reclamanta J.M. ar fi plagiat pasaje întregi din lucrările apărute anterior. S-a mai reținut în articolele menționate că, la baza promovării reclamantei în funcția de decan al U.O. Constanța ar fi stat cele două lucrări plagiate, precum și că reclamanta ar fi fost surprinsă în timp ce lua mită pentru vinderea subiectelor pentru examenul de admitere și de licență la aceeași universitate. Totodată, tribunalul a constatat că pârâta A.A.

este semnatara doar a două dintre articolele indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, celelalte 16 articole fiind semnate sub numele de C.M.. Însă, din Adresa nr. 8242/2007 emisă de ITM Constanța, din adresa depusă de pârâta S.C. R. S.R.L. și din răspunsurile date de această pârâtă la interogatoriu rezultă că autorul C.M. nu este angajatul societății pârâte, acest nume fiind un pseudonim folosit de redacție pentru semnarea articolelor publicate pe baza sesizărilor provenite de la cetățeni. Pe cale de consecință, pentru afirmațiile cuprinse în articolele semnate sub numele de C.M., instanța a apreciat că răspunderea aparține redacției cotidianului R. de Constanța și anume redactorul șef G.S.

și redactorul șef adjunct A.A. În acest sens, instanța a reținut că în calitatea lor de redactor șef și redactor șef adjunct, cele două pârâte au stabilit și coordonat politica editorială a cotidianului, au verificat articolele scrise și au aprobat implicit publicarea lor, având cunoștință de publicarea fiecăruia dintre articole, și asumându-și astfel răspunderea pentru conținutul acestora. În ceea ce privește răspunderea civilă a pârâtei S.C. R. S.R.L., instanța a luat în considerație dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., potrivit cărora, comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.

Cu privire la pârâta V.F., instanța a reținut că aceasta nu a săvârșit nici o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civil delictuală, întrucât, în calitatea de director general, aceasta nu avea atribuții de a se implica în politica editorială, nu verifica și nu aproba publicarea articolelor, având doar atribuții manageriale, motiv pentru care acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta se va respinge ca nefondată. Instanța a reținut că libertatea de exprimare reprezintă un drept esențial într-o societate democratică și este garantat prin dispozițiile art. 30 din Constituția României, precum și din prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.

Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Acest drept esențial este supus unor limitări, prin chiar dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din Constituție. Totodată, art. 10 parag. 2 din Convenție stabilește că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecția moralei, reputației sau a drepturilor altora.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în mod constant a reținut rolul deosebit de important al presei în asigurarea democrației, statuând chiar rolul acesteia indispensabil de câine de pază al democrației, prin dreptul și îndatorirea presei de a aduce la cunoștința publicului chestiuni ce privesc viața societății, presa furnizând publicului unul dintre mijloacele de a cunoaște și de a-și forma o părere referitoare la atitudinea unor persoane care ocupă funcții publice. A mai reținut Curtea că, în exercitarea acestui rol, presa poate recurge și la un ton incisiv, provocator, exagerat, cu respectarea însă a unor limite care țin de protecția reputației și a drepturilor celuilalt.

Totodată, Curtea a mai subliniat că trebuie făcută distincție cu privire la afirmațiile reținute într-un articol de presă, între acuzațiile de fapt, pentru care este necesară existența unor indicii temeinice și judecățile de valoare, cele din urmă neputând fi supuse unei probări a exactității lor, iar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt. Instanța a reținut că prin acuzarea reclamantei de plagierea a două lucrări apărute anterior și a vânzării subiectelor pentru examenul de admitere și licență al cărei decan era la momentul publicării articolelor, s-au adus acesteia acuze de fapt deosebit de grave, constând în săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de legea drepturilor de autor și C. pen.

Prin Rezoluția nr. 1604/P din 28 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numita J.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, trafic de influență și a infracțiunii prevăzute de art. 141 din Legea nr. 8/1996 a drepturilor de autor, reținându-se că sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. a) (fapta nu există), art. 10 lit. d) (fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii) și respectiv ale art. 10 lit. g) (a intervenit prescripția) C. proc. pen. În cuprinsul rezoluției se menționează că, audiați fiind, numiții V.B. și V.O. (autorii lucrărilor pretind plagiate) au declarat că nu sunt prejudiciați în nici un fel prin apariția lucrării sub semnătura numitei J.M.

A mai reținut instanța de fond că și martorii N.F., A.K.A. și M.M., colegi de muncă cu reclamanta, au declarat că, în cadrul colectivului didactic al universității nu s-a discutat niciodată despre o eventuală suspiciune de plagiat, în plus, cele două lucrări au apărut în același timp - octombrie 2000, ceea ce excludea posibilitatea de plagiat. Și martorii P.A.E. și B.M.M. au declarat că subiectele pentru examene erau concepute doar cu câteva ore înainte de susținerea examenului, iar extragerea acestora se realiza chiar anterior începerii examenului, fiind astfel imposibilă cunoașterea lor anterior de către reclamantă. În ceea ce privește ocuparea postului de decan, martorii au declarat că, desemnarea în această calitate se făcea de către o comisie la nivel național, pe baza dosarului ce conținea și cele două lucrări editate de reclamantă, comisia respectivă având posibilitatea identificării unui eventual plagiat.

Pe cale de consecință, instanța a reținut că nu au fost administrate probe care să confirme veridicitatea acuzelor de fapt aduse la adresa reclamantei prin articolele publicate în mod repetat. Chiar dacă nu se poate impune pârâților efectuarea, anterior publicării articolelor, a unor cercetări ample în sensul confirmării veridicității celor susținute (chiar pârâta S.C. R. S.R.L. arătând în cuprinsul interogatoriului că s-au avut în vedere sesizări ale cetățenilor și anchete desfășurate de angajații societății), nu mai puțin adevărat este că deontologia profesiei de jurnalist implică deținerea, la momentul formulării unor acuze de fapt la adresa unei persoane, a unor minime indicii temeinice care să susțină veridicitatea conținutului celor relatate.

Ori, instanța a reținut că pârâții nu a făcut dovada deținerii unor minime informații care să fi justificat formularea unor acuze deosebit de serioase (săvârșirea unor infracțiuni) la adresa reclamantei. De altfel, pârâții persoane fizice nu s-au prezentat în instanță în vederea administrării probei cu interogatoriu, instanța apreciind atitudinea acestora, prin raportare la dispozițiile art. 225 C. proc. civ., ca un început de dovadă în sensul confirmării susținerilor reclamantei J.M. sub aspectul caracterului fals al conținutului articolelor.

În ceea ce privește declarația martorei C.M., propusă de către pârâți, instanța va înlătura declarația acesteia ca nefiind concludentă, întrucât martora a declarat că ar fi participat la discuții purtate între angajații ziarului și un grup de studenți în primăvara anului 2007, în timp ce articolele ce fac obiectul prezentei cauze au fost publicate în intervalul iulie 2006 - ianuarie 2007, deci anterior prezenței martorei la sediul redacției. În plus, martora nu a fost în măsură să precizeze conținutul sau persoana vizată de respectivele discuții. A mai reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului că, în aprecierea profesionalismului și bunei-credințe a jurnalistului în emiterea unor judecăți de valoare, se are în vedere și modalitatea de comunicare a informațiilor, care trebuie să respecte dreptul la demnitate, onoare și reputație al persoanei.

Pe cale de consecință, chiar dacă în cuprinsul articolelor se fac aprecieri cu privire la activitatea desfășurată de reclamantă în calitate de decan, exercitând astfel o funcție publică și de interes general, modalitatea în care se aduc la cunoștința publicului aceste informații delimitează sfera licitului de cea a ilicitului civil. Tribunalul a constatat că, în chiar titlul articolelor publicate, se folosesc cuvinte ce au un vădit caracter insultător, jignitor la adresa reclamantei, respectiv J. - hiena care se hrănește cu mită, hoață, M.J., "decanul plagiator, decan infractor", penală. Totodată, lipsa bunei-credințe a pârâților rezultă și din refuzul publicării unui drept la replică, aspect ce rezultă din chiar conținutul articolului publicat în data de, unde se menționează: răbdare doamnă, întâi ne publicăm articolele serioase despre cum stă treaba cu plagiatul că tot ni se solicită dovezile - și apoi mai vedem.

Pe cale de consecință, modalitatea jignitoare în care s-au formulat aceste judecăți de valoare, culminând cu cererea repetată de demitere a reclamantei J.M. din funcția de decan al universității, a fost de natură a aduce atingere dreptului la onoare și demnitate al reclamantei. Instanța a apreciat că modalitatea și maniera de publicare a articolelor (în mod repetat, pe parcursul unui timp îndelungat, fără a deține indicii minime care să confirme veridicitatea celor publicate și fără a se permite reclamantei dreptul la replică, neindicarea de către pârâta S.C. R. S.R.L. a identității persoanei care a semnat articolele sub numele de C.M.), denotă faptul că pârâții nu au urmărit informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, având intenția prejudicierii imaginii reclamantei J.M.

În raport de art. 998 C. civ. tribunalul a apreciat că pârâții A.A. și G.S. în calitate de autor și redactor șef adjunct, respectiv de redactor șef au săvârșit față de reclamantă fapte ilicite, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv (art. 30 alin. (6) din Constituția României art. 10 parag. 2 și art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), și atingerea adusă dreptului subiectiv la onoare, demnitate și imagine al reclamantei J.M. Sub aspectul prejudiciului, instanța a reținut că urmare faptelor ilicite ale pârâților, reclamantei i-a fost cauzat un important prejudiciu moral, aducându-se atingere onoarei și reputației reclamantei, fiindu-i afectate starea psihică și relațiile sociale.

Existența prejudiciului rezultă din declarațiile martorilor N.F., A.K.A., M.M., B.M.M. și P.A.E. Raportându-se la definiția vinovăției instanța a apreciat că prin modalitatea concretă de publicare a articolelor, pârâtele A.A. și G.S. au săvârșit faptele ilicite cu intenția de a o denigra pe reclamantă și a o determina pe aceasta să-și dea demisia. Raportul de cauzalitate îl reprezintă legătura dintre faptă și prejudiciu, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu, în mod evident faptele pârâtelor A.A. și G.S. de a publica articolele denigratoare la adresa reclamantei producând reclamantei J.M. un important prejudiciu moral. Față de cele expuse, instanța a apreciat că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civil delictuale a pârâtelor A.A.

și G.S. Potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ. comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Între pârâtele G.S. și A.A. și pârâta S.C. R. S.R.L. există raport de prepușenie, primele fiind angajatele S.C. R. S.R.L. în funcția de redactor șef și redactor șef adjunct, iar faptele ilicite cauzatoare de prejudicii reclamantei au fost săvârșite de către pârâte în exercitarea funcțiilor ce li s-au încredințat, fiind astfel îndeplinite condițiile speciale pentru antrenarea răspunderii comitentului S.C. R. S.R.L. pentru faptele prepușilor săi.

Reținând existența prejudiciului moral cauzat reclamantei, instanța a dispus obligarea pârâților la repararea acestuia prin echivalent bănesc, la stabilirea cuantumului acestora avându-se în vedere calitatea de persoană publică a reclamantei, atingerea gravă a onoarei și demnității acesteia, faptul că, prin publicarea repetată a articolelor în ziar o parte însemnată a cetățenilor aluat cunoștință de faptele nereale imputate reclamantei, ceea ce a fost de natură a știrbi dreptul la imagine al acesteia. Totodată, instanța a avut în vedere și perturbarea vieții sociale și de familie a reclamantei, motiv pentru care apreciază că suma de 60.000 RON este de natură a acoperi prejudiciul moral cauzat acesteia prin faptele ilicite ale reclamanților, constituind o reparație proporțională cu atingerea adusă intereselor legitime ale reclamantei.

De asemenea, pentru acoperirea integrală a prejudiciului moral cauzat reclamantei tocmai prin aducerea la cunoștința publicului prin intermediul presei a unor acuze neîntemeiate, instanța a apreciat necesară și o formă de reparație nepatrimonială, motiv pentru care a obligat pârâții să publice hotărârea, pe cheltuiala lor, în ziarul R. de Constanța și într-un cotidian central. În ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâților la încetarea publicării de articole denigratoare, instanța a constatat că nu s-ar putea impune pârâților o asemenea obligație negativă, neindividualizată, cu caracter general în lipsa constatării caracterului potențial denigrator de către instanța de judecată, motiv pentru care se va dispune respingerea acestei cereri ca neîntemeiată.

Totodată, instanța a respins ca neîntemeiată și cererea reclamantei privind obligarea pârâților la plata amenzii civile de 1.000 RON pe zi în favoarea statului, de la data pronunțării și până la data încetării publicării de articole, pentru aceleași considerente reținute anterior, privind caracterului eventual și incert al obligației. Împotriva acestei soluții au formulat recurs pârâții S.C. R. S.R.L., A.A., S.G. Recurenta pârâtă S.G. a criticat sentința sub următoarele aspecte: Un prim motiv de recurs a vizat soluționarea cauzei în fond după casarea cu reținere de către Tribunalul Constanța cu lipsa de procedură în ceea ce o privește pe S.G. împrejurare ce atrage nulitatea tuturor actelor de procedură realizate în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 5. Astfel, delegația de avocat a apărătorului ales pentru soluționarea cauzei în recurs a încetat la momentul pronunțării soluției irevocabile de admitere a recursului și casare a hotărârii recurate.

Dosarul s-a reînregistrat, a obținut un nou număr și a avut loc o nouă judecată pe fond, fără ca recurenta să fi fost citată la domiciliul său. Un alt motiv de recurs a vizat pronunțarea hotărârii de către un judecător necompetent din punct de vedere material și funcțional raportat la caracterul civil al cauzei conform dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Caracterul civil al cauzei este o chestiune de ordine publică și ca atare poate fi invocată oricând chiar și în căile de atac. În mod nejudicios instanța de recurs anterior casării a reținut caracterul comercial al cauzei dedus din calitatea de comerciant a S.C. R. S.R.L. Împrejurarea că una din părțile dosarului are calitatea de comerciant nu atrage automat caracterul comercial al cauzei în condițiile în care actul este în mod evident civil.

Ori, răspunderea pentru un delict civil este un act eminamente civil astfel încât, fie el săvârșit de o societate comercială, nu poate imprima cauzei o natură comercială. La termenul de judecata din 10 ianuarie 2011, instanța a constatat că, față de obiectul acțiunii, hotărârea tribunalului este susceptibilă de a fi atacată cu apel și nu cu recurs, astfel încât a calificat calea de atac declarată ca fiind apel. Recurenta S.G. a susținut că prezenta cauză are natură civilă și nu comercială, iar Curtea a pus în discuția părților susținerea din apel referitoare la natura cauzei. Prin încheierea din aceeași dată, instanța a constatat natura civilă a cauzei și a trimis dosarul secției civile a Curții apreciind că prezumția de comercializate prevăzută de art. 4 C. com.

nu își găsește aplicabilitatea în raport de faptul ilicit cauzator de prejudicii care se pune în discuție este legat de onoarea și demnitatea persoanei. Cauza a fost retrimisă secției comerciale a Curții de Apel prin încheierea din data de 14 martie 2011, apreciindu-se că aceasta trebuie să soluționeze calea de atac declarată împotriva unei hotărâri pronunțată de secția comercială a tribunalului. Prin Decizia nr. 83/COM din 10 iunie 2011 ale Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis apelurile, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Constanța. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că din actele dosarului reiese că litigiul se grefează pe un raport juridic obligațional născut ca urmare a săvârșirii de către pârâți a unei fapte ilicite și prejudiciabile care a avut ca urmări deteriorare reputației și onoarei reclamantei.

Tribunalul Constanța, secția comercială, a enunțat teza conform căreia este evident că litigiul este unul comercial dată fiind calitatea de comerciant a S.C. R. S.A., iar în apel, Curtea, ca instanță ierarhic superioară, poate tranșa acest aspect fără a se încălca puterea de lucru judecat a deciziei tribunalului. Astfel se reține că, reclamanta tinzând, prin acțiunea formulată, la repararea unui prejudiciu moral, ca urmare a aducerii atingerii reputației și onoarei, această reparație nu se poate face decât printr-o acțiune civilă. Nu în mod automat toate litigiile în care sunt implicați comercianți au o natură comercială, de la regula instituită în art. 4 C. com. existând și excepții. O astfel de excepție este și natura civilă a cauzei, dată de însuși obiectul ei.

Fapta ilicită și prejudiciabilă generatoare de răspundere civilă delictuală poate fi săvârșită atât de persoane fizice cât și de cele juridice. Așa fiind, o faptă ilicită și prejudiciabilă poate fi săvârșită în egală măsură și de un comerciant persoană fizică ori juridică în cadrul exercitării activității de comerț. Dacă în cadrul exercitării activității de comerț, comerciantul săvârșește o faptă ilicită care cauzează altuia vătămarea unor drepturi personale nepatrimoniale (dreptul la nume, dreptul la onoare sau bună reputație, dreptul la denumire, marcă, etc.), conflictul are la bază nașterea unui raport obligațional în care debitorul, comerciantul autor al ilicitului, este obligat să repare creditorului, persoana fizică ori juridică vătămată, prejudiciul moral.

În această situație ilicitul este de natură civilă și nu comercială deoarece fapta a fost săvârșită de comerciant însă nu în executarea unei activități de comerț cu reclamanta, persoana prejudiciată. În această manieră se poate înțelege aplicabilitatea dispozițiilor art. 4 și 56 C. com. Potrivit art. 1 alin. (2) C. com., în activitatea comercială se aplică legea comercială, iar unde aceasta nu dispune, se aplică legea civilă. Dispozițiile art. 4 C. com. instituie prezumția relativă că toate actele sau faptele săvârșite de comerciant au natură comercială cu două excepții: dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul încheiat.

E adevărat că latura civilă nu este de esența raportului juridic de reparație și că este posibil ca răspunderea delictuală să fie activată și ca urmare a săvârșirii unui ilicit de către comerciant dar, în acest caz, răspunderea patrimonială este determinată de natura raportului juridic dintre comerciantul autor al pagubei și persoana vătămată. Acest raport se înscrie în art. 4 în măsura în care și persoana vătămată este comerciant sau fapta ilicită este săvârșită în activitatea comercială desfășurată de autorul faptei. În speță nu se regăsește niciuna din aceste două situații întrucât delictul comis constă în publicarea unor articole care cuprindeau afirmații denigratoare la adresa reclamantei, semnate sub numele de C.M.

Soluționând cauza, instanța de fond a apreciat că răspunderea aparține redacției cotidianului "R. de Constanța", respectiv redactorul șef și redactor șef adjunct A.A. Răspunderea societății a fost stabilită în temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. deoarece între pârâtele G.S. și A.A. și pârâta S.C. R. S.R.L. există raport de prepușenie, fiind angajatele S.C. R. S.R.L. în funcția de redactor șef și redactor șef adjunct. Față de toate aceste considerente, Curtea a apreciat că asupra raportului obligațional de reparație acționează legea civilă, iar conflictul generat de acest raport este supus jurisdicției civile. Împotriva acestei hotărâri, precum și împotriva Încheierii din 10 ianuarie 2011, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a încălcat dispozițiile legale referitoare la puterea de lucru judecat în condițiile în care a trecut peste dezlegarea dată problemei naturii juridice a cauzei de către Tribunalul Constanța, ca instanța de recurs în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 466 din 17 septembrie 2008. Instanța de apel a apreciat că prezenta cauza ar fi trebuit soluționată în fond de către Judecătoria Constanța, secția civilă, prin raportare la dispozițiile art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 2 C. proc. civ. S-a avut în vedere că prezenta cauză ar fi de natură civilă, conform încheierii din 10 ianuarie 2011, ceea ce ar atrage competența de soluționare în fond a Judecătoriei Constanța.

Instanța de apel a ignorat faptul că problema naturii juridice a cauzei și a instanței competente să o soluționeze a fost tranșată în mod irevocabil prin Decizia nr. 466 din 17 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția comercială, în recursul din Dosar nr. 982/212/2007, prin care s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Secției comerciale a Tribunalului Constanța. Instanța de recurs din primul ciclu procesual, respectiv Tribunalul Constanța a pus în discuție natura cauzei, la data de 11 iunie 2008, problema fiind tranșată prin încheierea de la acel termen (dosar recurs), ulterior fiind tranșată și cea a competenței prin Decizia nr. 466 din 17 septembrie 2008 (dosar recurs).

Atât Încheierea din 11 iunie 2008, cât și decizia instanței de recurs, au caracter irevocabil și se bucură de putere de lucru judecat. În aceste condiții nu se mai putea reanaliza în apel problema competenței de soluționare în fond a cauzei din moment ce acest aspect a fost tranșat în mod irevocabil de către instanța de recurs. Instanța de apel nu a ținut seama de faptul ca Tribunalul Constanța a soluționat problema naturii juridice a cauzei în calitatea sa de instanță de recurs, deci în mod irevocabil, iar Curtea de Apel nu mai putea reveni în apel asupra acestei dezlegări. Prin Încheierea din 10 ianuarie 2011 instanța de apel a stabilit natura civilă a prezentei cauze, având în vedere capetele de cerere cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată instanța de fond, dar trecând în mod nelegal peste aceeași putere de lucru judecat a Deciziei nr. 466/2008, fapt ce atrage anularea parțială a acesteia.

2. Instanța de apel a omis faptul că Tribunalul Constanța, secția comercială, în rejudecare, în Dosar nr. 2515/212/2009, nu mai putea reveni asupra problemei naturii cauzei și a competenței de soluționare a acesteia, astfel că aceasta nu mai poate constitui nici motiv de apel sau să facă obiect unei noi soluții a instanței de apel, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1), art. 294 alin. (1) și ale art. 295 alin. (1) C. proc .civ. Chiar dacă nu există autoritate de lucru judecat deoarece cauza nu a fost soluționată în fond irevocabil de către Tribunalul Constanța, există putere de lucru judecat în ceea ce privește natura prezentei cauzei și competența de soluționare de către secția comercială a Tribunalului Constanța.

În virtutea acestei puteri de lucru judecat, nici una dintre instanțele din rejudecare nu mai pot să soluționeze în mod diferit această problemă, ci doar să se ralieze celor statuate irevocabil de către Tribunalul Constanța ca instanță de recurs.

3. Instanța de apel a trimis cauza spre competență soluționare Judecătoriei Constanța, omițând faptul că aceasta a soluționat anterior cauza în fond prin Sentința civilă nr. 1151 din 3 martie 2008. În considerentele deciziei sale instanța de apel nu a făcut nici o referire la faptul că Judecătoria Constanța a soluționat cauza în fond prin Sentința civilă nr. 1151 din 3 martie 2008, sentință casată de Tribunalul Constanța prin Decizia civilă nr. 466 din 17 septembrie 2008. Din moment ce casarea Sentinței civile nr. 1151 din 3 martie 2008 a fost consecința constatării naturii comerciale a cauzei de către Tribunalul Constanța ca instanța de recurs, iar Curtea de Apel a statuat că soluția Tribunalului Constanța cu privire la natura juridică a cauzei a fost greșită, rezultă implicit că și soluția de casare a fost eronată și că Sentința civilă nr. 1151 din 3 martie 2008 este legală și temeinică.

4. Cauza a fost soluționată în mod legal în primă instanță de către Tribunalul Constanța, secția comercială, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Instanța de recurs a stabilit că este competentă a soluționa prezenta cauză, secția comercială, a Tribunalului Constanța, în considerarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. conform căruia "tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani". Capetele de cerere evaluabile în bani, respectiv cele având ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale și obligarea la plata unei amenzi civile, sunt subsidiare.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei și a încheierii recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Constanța pentru soluționarea recursului. Analizând încheierea și decizia civilă recurate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Criticile recurentei vizează natura juridică a litigiului și implicit, instanța competentă să îl soluționeze. În primul ciclu procesual, prin încheierea din 11 iunie 2008, Tribunalul Constanța a constatat natura comercială a litigiului, iar prin Decizia nr. 466 din 17 septembrie 2008, aceeași instanță, admițând recursurile, a reținut pricina spre competentă soluționare în fond la Tribunalul Constanța, secția comercială.

Atât încheierea din 11 iunie 2008, cât și decizia tribunalului au caracter irevocabil și se bucură de putere de lucru judecat, conform dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., așa încât dezlegarea dată, prin această decizie problemei de drept referitoare la natura comercială a cauzei, se impune în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. Este vorba despre efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Cum potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept deja soluționată. Ca atare, constatând că încheierea din 11 iunie 2008 a Tribunalului Constanța, precum și Decizia nr. 466 din 17 septembrie 2008 a aceleiași instanțe au caracter irevocabil, criticile recurentei cu privire la natura comercială a litigiului sunt fondate, în considerarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

În consecință, față de considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și încheierea recurate și va trimite cauza Curții de Apel Constanța pentru judecata recursului declarat împotriva Sentinței nr. 4255/COM din 30 iulie 2010 a Tribunalului Constanța, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta J.M. împotriva Încheierii din 10 ianuarie 2011 și împotriva Deciziei nr. 83/COM din 10 iunie 2011 ale Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Casează decizia și încheierea recurate și trimite cauza Curții de Apel Constanța pentru judecata recursului declarat împotriva Sentinței nr. 4255/COM din 30 iulie 2010 a Tribunalului Constanța, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL